SPECIAL | Sfidarea Uniunii Sovietice. România, o punte între Israel și Palestina înainte de 1989
0Înainte de 1989, autoritățile din România au încercat să fie o punte în relațiile dintre Israel și Palestina. Mai mult, Nicolae Ceaușescu a vrut și să fie un mediator în această problematică extrem de fierbinte și controversată.
În perioada regimului comunist, România a avut relații diplomatice strânse atât cu Palestina, cât și cu Israel, Nicolae Ceaușescu încercând să medieze conflictele dintre cele două. Despre triunghiul politic înainte de 1989 au vorbit pentru „Weekend Adevărul“ Cristina Nedelcu, profesor asociat la Departamentul de Relații Internaționale și Studii Europene al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, și Felicia Waldman, conferențiar universitar doctor, coordonator al Centrului de Studii Ebraice al Universităţii Bucureşti.
Refugiații, prima problemă
În opinia profesoarei Cristina Nedelcu, percepția românească față de situația din acea zonă a Orientului Mijlociu este în strânsă legătură cu aspectele cu care politica românească s-a confruntat de-a lungul celor patru decenii de comunism: „Spre exemplu, într-o primă instanță, din punct de vedere al politicului românesc, problema palestiniană a fost înțeleasă încă din 1948 drept situația emigrației evreilor și a relațiilor cu statul Israel. Ulterior, pentru România, problema palestiniană s-a dus către situația refugiaților de după conflictul din 1948, în sprijinul cărora a întreprins măsuri alături de întreaga comunitate internațională. După 1967, și în percepția românească s-a intensificat caracteristica legată de refugiați, mai ales că, imediat după conflict, s-a creat un val numeros, însă mediile românești s-au orientat și către aspectul conflictual“.
Drept urmare, problema palestiniană a luat forma eforturilor depuse de diplomația noastră în direcția determinării părților să înceteze ostilitățile și să încheie acorduri de pace cu prevederi rezonabile pentru ambele părți. În anii ’70, dezvoltarea naționalismului palestinian și a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) – recunoscută în lumea arabă încă din 1974 ca voce a palestinienilor – alături de stabilirea unor bune relații între România și liderul OEP (Yasser Arafat) au făcut ca pentru români subiectul să se identifice cu lupta palestinienilor pentru statalitate, autodeterminare și independență.
Materialele de arhivă studiate de către Cristina Nedelcu, pentru perioada 1945-1947, arată concentrarea diplomaţiei româneşti din zonă pe subiecte precum administraţia britanică din Palestina, modalitatea în care eventualele schimbări aveau să influenţeze posibilele relaţii economice ale României cu aceste zone şi recunoaşterea statelor care tocmai îşi obţinuseră independenţa (Siria, Liban, Iordania etc.): „Spre exemplu, Joseph Berkowitz, ataşatul comercial român pentru Liban, Siria, Palestina, Irak şi Transiordania, încerca, într-un raport diplomatic trimis în țară în 1946, să îi determine pe liderii de la București să reia imediat relațiile comerciale cu Palestina deoarece țările arabe păreau să devină importante în ONU și considera că este favorabil pentru țara noastră să fie prezentă oficial în zonă înaintea altor țări“.
Plecarea evreilor români în Israel
Înfiinţarea statului Israel, în iunie 1948, a ridicat o nouă problemă pentru autorităţile de la Bucureşti: ce abordare ar trebui să aibă în ceea ce privește dorinţa populaţiei evreieşti din România de a pleca în noua patrie? Chiar dinainte ca problema să fie înaintată la Bucureşti de către noua conducere israeliană, a fost considerată necesară luarea măsurii de a controla convorbirile telefonice efectuate de evrei.
Ulterior, atitudinea pe care România a adoptat-o în privinţa emigraţiei evreilor a mers pe linia cerută de Moscova, la începutul anilor ’50: aproximativ 88.000 de evrei români au ajuns în Israel.
„Este știut faptul că, pe de o parte, România a fost singura țară din blocul comunist care, după ce a recunoscut imediat înființarea Israelului (la mai puțin de o lună), a păstrat neîntrerupt relațiile diplomatice cu noul stat indiferent de politica Moscovei și a sateliților săi (deși trebuie recunoscut că au existat, în primii ani, și momente de tensiune din cauza problemei emigrării). Pe de altă parte, a ținut să fie în termeni buni și cu lumea arabă, percepută mai apropiată de comunism, după ce Israelul o luase pe calea capitalismului“, precizează Felicia Waldman.
Războiul lor, borna noastră politică
Anii ’60 au marcat începutul politicii de distanțare a politicii românești de Moscova. Războiul de șase zile a fost prilejul de care politicul românesc avea nevoie pentru a manifesta concret setul de principii vehiculate în Declarația din aprilie 1964, reafirmate ulterior la al IX-lea Congres al PCR din iulie 1965.
„Războiul de şase zile a izbucnit într-un moment când România căuta şi exploata toate prilejurile de a-şi exprima noua politică externă, caracterizată de încercarea de a-şi defini o poziţie clară pe arena internaţională prin adoptarea unei atitudini de sfidare a Moscovei. Această poziţie i-a adus regimului de la Bucureşti o mare vizibilitate internaţională, dar a reprezentat o nouă şi importantă piesă la dosarul tensionat al relaţiilor româno-sovietice“, spune Cristina Nedelcu.
Încă dinainte de începerea războiului din 1967, Bucureştiul, contrar poziţiei adoptate de aliaţii Pactului de la Varşovia, a subliniat importanţa rezolvării conflictului prin negocieri. Pe 30 mai 1967, la şedinţa CC al PCR s-a decis să fie publicat un articol în legătură cu poziţia RSR faţă de încordarea situaţiei din Orientul Mijlociu, în care să se insiste pe necesitatea de a se depune eforturi pentru rezolvarea problemelor litigioase pe calea tratativelor. Aceeaşi indicaţie spre soluţii paşnice a fost dată şi ţărilor arabe care ceruseră sprijinul României.
Răzvrătirea lui Ceaușescu
Situaţia a devenit foarte tensionată la întâlnirea liderilor de stat şi de guvern din unele ţări socialiste (Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria şi URSS) desfăşurată la Moscova pe 9 iunie 1967. Reuniunea era menită să ofere direcția politică oficială pentru exprimarea poziţiei referitoare la conflict, ce avea să fie ulterior adoptată de toate ţările socialiste prezente.
„Întâlnirea de la Moscova reprezintă momentul adevărului pentru susținătorii noilor principii. Este un moment fundamental, pentru că Ceaușescu refuză să se supună liniei decise de Moscova. Astfel, delegația română a refuzat să semneze declarația prin care se condamna Israelul ca stat agresor“, precizează Cristina Nedelcu.
Bucureştiul a dat propria sa declaraţie, care chema la încetarea ostilităţilor, afirmând dreptul la existenţă al tuturor ţărilor din regiune, aşadar inclusiv al Israelului. Poziția României pe timpul crizei din 1967 s-a bazat atât pe interesele sale, dar și pe analiza situației din Orient.
„În timpul Războiului de șase zile din 1967, Nicolae Ceaușescu a încercat să trateze egal ambele tabere, susținând dreptul la existența atât al statului Israel, cât și al unui stat palestinian, ceea ce i-a adus o reputație de mediator din spatele scenei, recunoscută de Israel, de lumea arabă și de SUA. În 1968, România era deja un actor important, reușind să determine, pe de o parte, schimbarea poziției blocului comunist – care a renunțat în decembrie 1967 la teza agresiunii israeliene – și pe de altă parte, promovarea discuțiilor separate între Israel și fiecare stat arab, abordare care s-a dovedit corectă în 1977, când Anwar Sadat (n.r. – președinte al Egiptului) a negociat pacea dintre Israel și Egipt, valabilă până astăzi (la care Bucureștiul a avut o contribuție directă și foarte importantă, la cererea ambelor părți, aflate în imposibilitatea unui dialog deschis)“, a subliniat Felicia Waldman.
Ceaușescu, mediator în Orient
Conform informațiilor din documentele din fondul CC al PCR din iunie 1967, propunerea Secretarului General al PCR era să se atragă atenţia Israelului că este necesar să părăsească teritoriile ocupate, altminteri riscând să alimenteze criza, iar ţărilor arabe să li se explice că problemele litigioase cu Israelul trebuie rezolvate pe calea tratativelor.
„Practic, Ceauşescu se erijează, pentru prima dată, în mod oficial, în mediatorul conflictului. El considera că sovieticii aveau o parte considerabilă de vină pentru că, de-a lungul anilor, nu le-au explicat părţilor implicate în conflict că felul în care acţionează nu este înţelept. În relaţiile cu arabii, Ceauşescu considera că pentru a le câştiga prietenia nu trebuie să îi susţină într-o politică agresivă, care nu era în interesul lor. Recunoştea că nu este momentul potrivit să îi anunţe asta, însă îşi manifesta credinţa că printre arabi erau oameni care gândesc că, la momentul potrivit, se va putea comunica felul în care vede România problema războiului din Orient“, explică Cristina Nedelcu.
Cumva, la nivel public, s-a creat impresia că Nicolae Ceauseșcu decidea și implementa singur acțiunile de politică externă.
„Practic, implicarea părții române în deschiderea unui canal de comunicare între părțile aflate în conflict a venit atât din nevoia românilor de a se manifesta pe scena politicii internaționale, cât și ca urmare a faptului că palestinienii se găseau într-un moment în care căutau extinderea relațiilor diplomatice. OEP, după ce a obţinut recunoaşterea oficială ca reprezentant legitim al palestinienilor, a început să includă în modalităţile de acţiune şi diplomaţia – lucru care presupunea obţinerea susţinerii statelor membre din organizaţiile internaţionale. De aceea, putem considera că dorinţa României de a juca un rol activ în problema palestiniană a coincis în anii ’70 cu interesul liderilor palestinieni în rezolvarea problemelor folosind şi căile diplomatice“, mai explică Cristina Nedelcu.
Dărnicia comunistă, în interes propriu
Ceauşescu a avut flerul de a le oferi mici „cadouri“ – susţinerea unui proiect în Adunarea Generală ONU, campanie media în favoarea respectării drepturilor palestinienilor, invitaţie pentru reprezentantul OEP la Bucureşti, burse pentru studenţi, stagii de odihnă pentru luptători etc. – la momentele potrivite, reuşind să le creeze palestinienilor sentimentul că pot avea încredere în planurile sale.
„Meritul lui Ceauşescu a fost că ştia când să ofere astfel încât, la final, să iasă în avantaj. Materialele disponibile arată că, din punctul de vedere al reprezentanţilor palestinieni din diverse oraşe ale lumii, Ceauşescu se bucura de o reală apreciere din partea lui Yasser Arafat, acesta considerând că a găsit în preşedintele român un interlocutor care manifesta solidaritate deplină faţă de cauza independenţei naţionale palestiniene“, adaugă Cristina Nedelcu.
Conform lui Yosef Govrin, ambasadorul Israelului la București între 1985 și 1989, implicarea lui Ceaușescu în procesul de pace din Orientul Mijlociu avea trei motive:
1. Convingerea lui că națiunile, în special cele mici, trebuie să joace un rol activ în soluționarea disputelor internaționale cu mijloace pașnice, pentru a limita influența marilor puteri în ceea ce privește destinul țărilor mici;
2. Aspirația de a plasa România în centrul arenei politice internaționale pentru a obține prestigiu politic;
3. Dorința lui de a media între partenerii României din Orientul Mijlociu aflați în conflict, profitând de statutul unic al țării noastre, care avea bune relații cu toți. Aici poate fi reamintit, pe lângă contribuția lui Ceaușescu la decizia lui Sadat de a face pace cu Israelul, sprijinul lui pentru acordurile de la Camp David, în opoziție cu celelalte state comuniste.
Rolul lui Ceaușescu în relațiile dintre Israel și Egipt
Există surse care susţin că vizita președintelui egiptean Anwar Sadat la Ierusalim s-a datorat lui Nicolae Ceauşescu. După numeroase discuţii, după conflictul din 1973, Menachem Begin, prim-ministrul Israelului, a făcut o vizită la Bucureşti, ocazie cu care şi-a exprimat dorinţa de a se întâlni cu Sadat.
Se pare că Ceauşescu nu a ezitat să îi transmită mesajul egipteanului, venit în vizită în România în 28 octombrie 1977, pe care l-a convins să aibă o întâlnire cu Begin. Evenimentul este descris de Sadat în volumul memorialistic, menționând că l-a întrebat pe Ceaușescu ce părere are despre Begin, iar acesta i-a răspuns că Begin dorește pacea. Sadat a luat în serios cuvintele liderului român pentru că avea încredere în judecata lui și pentru că întreținea relații bune cu israelienii de mult timp.
„O întrebare care se pune în contextul de față este legată de modul în care a influențat relațiile cu palestinienii rolul României în vizita lui Sadat la Ierusalim, ceea ce pe termen mediu a dus la încheierea Acordurilor de la Camp David. Există posibilitatea ca Arafat să nu fi știut de demersurile făcute de Ceaușescu pe lângă Sadat, mai ales că modul de acțiune al acestuia nu era tocmai oficial. Desigur, documentele ce se vor publica în viitor vor face mai multă lumină în această privință. Totuși, chiar și în eventualitatea că Arafat ar fi știut (și credem că știa), considerăm că nu ar fi văzut demersul ca pe un pericol pentru că Ceaușescu insista constant asupra necesității unui stat palestinian și a drepturilor palestinienilor. De altfel, în anii ’70-’80, numărul vizitelor lui Arafat în România a crescut considerabil, ocazii cu care România avea prilejul să reafirme public poziția sa față de Problema palestiniană“, spune Cristina Nedelcu.
Orientul, centrul politicii externe a României
În relațiile cu OEP, România nu a urmat linia trasată de Moscova, practic țara noastră recunoscând oficial OEP în 1972, iar în martie 1974 a fost deschisă Reprezentanţa Permanentă a OEP de la Bucureşti, înainte ca acțiuni similare să fie întreprinse de Moscova.
„Încurajarea deschiderii unui birou OEP la București, deși nu fusese primită o solicitare în acest sens din partea palestinienilor, nu a venit doar ca urmare a interesului pentru încurajarea diplomației palestiniene, ci și în contextul sprijinului pe care palestinienii îl primiseră cu ocazia unei vizite desfășurate în Iugoslavia de către o delegație OEP. Cu această ocazie, iugoslavii au oferit sprijin material pentru refugiați, precum și sprijin financiar pentru crearea unui birou de informații OEP la Belgrad. Ca urmare, aflată în fața posibilității de a pierde teren de manifestare a principiilor sale externe, politica românească a devenit mai flexibilă față de palestinieni și a aprobat o serie de ajutoare. Chiar înainte de aceste demersuri, România a decis să sprijine direct refugiații palestinieni și a acționat astfel încă din 1969, de cele mai multe ori prin intermediul Crucii Roșii, dar și prin intermediul diverselor organizații din cadrul OEP“, precizează Cristina Nedelcu.
Pentru a evita posibilitatea de a se trezi în situația de a urma directivele Moscovei, în 1970, România și-a reiterat refuzul de a se stabili o comisie pentru politica externă în cadrul Tratatului de la Varșovia. În paralel cu motivarea refuzului, România a ales să întreprindă acțiuni concrete pentru a demonstra efectiv inutilitatea unei astfel de organizații suprastatale de control.
Ca urmare, încă din 1971, România susține public dreptul palestinienilor la autodeterminare (informația a fost lansată la radio în Cairo, dar și în presa din Beirut), în timp ce URSS era încă în faza de tatonare a OEP.
Totuși, dincolo de acțiunile prin care România încerca să rămână vizibilă în lumea diplomației și de a nu pierde teren în relația cu spațiul arab și palestinian, susținerea drepturilor legitime ale palestinienilor (stat independent în teritoriile din iunie 1967) și necesitatea rezolvării problemei palestiniene, ca prim pas în rezolvarea situațiilor conflictuale din Orient, au reprezentat centrul politicii românești în deceniile șapte și opt ale secolului trecut.
Jocul la două capete
Din 1975, colaborarea a fost atât de strânsă încât a dus chiar la spionarea Israelului pentru cauza palestiniană și la condamnarea Israelului în mai multe momente de conflict armat.
„Ceaușescu a început să joace la două capete, dezvoltând colaborarea cu Israelul pe mai multe planuri, inclusiv militar, ba chiar și aprovizionând cu alimente armata israeliană în timpul unor lupte din Orientul Mijlociu, dar, în același timp, acționând că avocat al intereselor palestiniene în fața israelienilor și a americanilor, încercând să direcționeze procesul de pace în favoarea OEP, deși era conștient că organizația urmărea înlocuirea Israelului cu un stat palestinian. De altfel, pentru a-și arăta sprijinul pentru cauza palestiniană, Ceaușescu nu s-a dus niciodată în Israel“, adaugă Felicia Waldman.
Se încarcă comentariile...
