Secretele Mineriadei / Cristi Paţurcă:„Cozma, de ce ne-ai bătut, mă?“

0
0

În democraţie, Cristi Paţurcă l-a întrebat pe fostul lider al minerilor de ce i-au căsăpit pe studenţi şi i-a cântat lui Ion Iliescu, la o nuntă. „Adevărul" continuă, astăzi, serialul „Secretele Mineriadei" cu partea a doua din  interviul cu solistul Cristi Paţurcă, cel care a luptat, din spatele unei chitări şi cu puterea cântecului, alături de manifestanţii antifesenişti din Piaţa Universităţii.

După ce a trecut prin Revoluţie, Mineriade şi săli de concert pline, interpretul „Imnului Golanilor" are încă multe întrebări care au rămas, de douăzeci de ani, fără răspuns. Poate că pe cea mai importantă i-a adresat-o, în urmă cu câţiva ani, lui Miron Cozma: „De ce ne-ai bătut, mă?". Fostul lider sindical a început să se bâlbâie.

Mai citiţi şi:

VIDEO Secretele Mineriadei / Cristi Paţurcă, trubadurul „golanilor“: „Ne-au lăsat 53 de zile, după care ne-au ucis“

Secretele Mineriadei / Sergiu Andon: „Brucan avea influenţă directă în ziar“

Reportaj: Drumul deznădejdii pleacă din minele Văii Jiului spre Capitală

„Adevărul": Aţi fost unul dintre „stâlpii" Balconului. Nu vă temeaţi de urmările acestui vers: „Mai bine mort decât comunist"?

Cristi Paţurcă: Din moment ce ai păşit în Balcon, nu te mai gândeşti la repercusiuni. Acolo, în Piaţa Universităţii, era „paria" societăţii, aşa era considerată de Iliescu şi de gaşca lui. Dar noi nu ne temeam de nimic. Aveam încredere în idealurile noastre, ştiam că suntem acolo pentru dreptate şi adevăr şi luptam pentru asta, cum ne pricepeam şi noi.

Aţi fost catalogaţi drept „golani".

A făcut imbecilitatea Iliescu să ne numească golani. O prostie. Eu sunt mândru că Iliescu m-a făcut golan! Cum, la fel, sunt mândru că preşedintele Băsescu m-a decorat cu Crucea de Cavaler al Ordinului Serviciului Credincios al României. Sunt mândru de ambele. Şi de ordinul primit din partea ţării mele - chiar şi Iliescu dacă îmi înmâna medalia, o recunoşteam - dar sunt mândru şi cu titlul de golan pe care mi l-a dat Ion Iliescu.

Ce fel de golan eraţi?

Asta ţinea de fantezia fiecăruia. Eu, de exemplu, îmi scrisesem pe foaia de hârtie pe care o aveam în piept „golan beţiv". Pentru că am fost făcuţi beţivi, drogaţi şi multe cuvinte grele. Colegii de „Piaţă" mai aveau insigne cu „golan intelectual", „golan muncitor", „golan contabil", „mamă de golan", „tată de golan", „golan monarhist". Ce mai, am făcut-o. Aşa cum a ieşit. Eu rămân la convingerea mea că Piaţa Universităţii a fost indusă. Ea trebuia să existe, chiar şi în planurile neocomuniştilor care erau în '90 la putere. Ea trebuia să existe pentru că era supapa care dezamorsa totul. Pentru că, dacă nu, Iliescu şi clica riscau o altă Revoluţie. Violentă, nu glumă! Aia e problema. Eh, aici poţi să-l apreciezi pe Ion Iliescu, omul politic, nu omul.

Ion Iliescu se adresa maselor de la alte balcoane  Foto: Getty

image

Acesta e motivul pentru care v-au lăsat 53 de zile?

Evident. Eu aşa cred. Ion Iliescu a fost şmecher atunci. Dacă au făcut-o după un plan, planul a fost foarte bine gândit. M-a făcut golan, asta este, dar nu pot să nu-i apreciez diplomaţia, că n-am cum.

Şi atunci, de ce ce s-a folosit forţa?

Asta m-am întrebat şi eu. De douăzeci de ani mă întreb. „Forţă brută" e o expresie prea slabă. E de neimaginat ce s-a întâmplat acolo. Am văzut-o cu ochii mei şi am trăit-o cu ochii mei şi cu sufletul meu. Dar Ion Iliescu nu avea ce pierde atunci. Piaţa Universităţii a fost un fenomen, în adevăratul sens al cuvântului. A fost stins cu violenţă maximă şi cu patimi. Plus că, fiind în Piaţă, auzeai cele mai teribile poveşti. S-au destrămat familii, au fost divorţuri, s-au certat rudele, fără împăcare. Au fost câteva zeci de mii de oameni care au crezut în ceva.

V-aţi gândit vreodată la un sfârşit aşa de tragic?

Sigur că da. Ne gândeam toţi, dar fără teamă. Celor cărora le era frică le spuneam să plece. Ce puteau să-mi facă? Să-mi ia viaţa. Şi? Dacă cineva ar fi în stare să înţeleagă ce am trăit eu când oamenii erau în faţa mea cu făclii şi lumânări, iar eu le cântam, ar da o viaţă pentru o singură secundă. E o trăire extraordinară! O Piaţă arhiplină, în genunchi, în faţa ta.

În Piaţă mai erau şi diversionişti. Ei cum reacţionau la cântece?

N-aveau ce face. Stăteau şi în genunchi. Dacă nu, ieşeau în evidenţă, vedeam că sunt intruşi, că nu au ce căuta acolo. Şi atunci, cei din Piaţă începeau să zăngăne cheile în mână şi erau haliţi. Era un semnal. Ne protejam cum puteam, aveam şi noi sistemele noastre de apărare. Asta e o altă latură a Pieţei. Dar pentru mai multe detalii să citiţi cartea mea, „Mi-e greu titlul de erou". O scot în curând!

Marian Munteanu, minerii şi adresele „golanilor"

Marian Munteanu, în balconul din Piaţa Universităţii  Foto: Getty

image

Ce vă spuneau oamenii pe stradă?

Unii mă huiduiau, mă înjurau chiar prieteni vechi din copilărie. Alţii îmi spuneau: «Băi, Cristi, suntem mereu acolo, cu voi!».

Până când aţi cântat în Piaţă?

Până în 12 iunie. Am rămas în balcon. Vedeam IMGB-ul. Ne uitam şi noi, ce dracu' să facem. Ştiam că o să dea vina pe noi şi m-am cărat. Am zis că n-am ce căuta aici. Deja nu era treaba noastră. Noi nu agresăm poliţişti, nu agresăm oameni.

Se auzea de mineri?


Eu am auzit încă din 12 iunie.

V-aţi mai întors în Piaţă?


Da, eu am fost în balcon şi în 13 iunie. Am văzut cum şi‑au dat foc singuri la autocare. N-avea cine altcineva, că nu era niciun om de-al nostru în zonă. Au coborât din el şi a luat foc. Un autocar şi-un microbuz. Aşteptai să vină să te omoare cu bătaia. Asta faci: aştepţi. Da' n‑au venit. Ce să faci când vezi că nu mai e nimeni în Piaţă şi erau doar poliţişti?

Cum de nu v-au recunoscut minerii?

Păi cine eram eu, mă, atunci? Eram nimeni pe lume! Acum, dacă mă urc în autobuz, mă recunosc doi oameni din 50. E altceva. În plus, numele meu, Cristi Paţurcă, nu s-a pomenit niciodată în Balcon. Şi pe mine nu mă interesa. După 15 ani, am fost comparat cu Andrei Mureşanu. E o onoare pentru mine şi sunt recunoscător.

Aţi întâmpinat presiuni?

Bineînţeles. Eram urmărit în fiecare seară. A venit şi Poliţia la mine acasă, dar pe alte motive. Mă întrebau dacă am serviciu, cum e cu cartea de imobil. Căutau nod în papură. Dar n-aveau ce să-mi facă. Ei tot miliţieni erau. Venea câte unu', mă acosta pe stradă, mă ruga să nu mai merg în Piaţă. Mă ruga să nu mai cânt. Degeaba! Au vorbit cu colegi de-ai mei de formaţie, cu prieteni. Dar colegii au fost cu mine tot timpul.

Minerii au venit la dumneavoastră  acasă?

Da, şi la mine au fost. Din fericire, nu eram acasă. Mi‑au făcut casa zob. Mi-au scos şi WC-ul din ţâţâni! Nu mi-au furat nimic, doar au distrus. Ură, bestializare umană, atâta tot. Asta a fost.

De unde ştiau unde staţi?

Eu nu pot să vă spun lucrurile astea, deşi ştiu exact de unde ştiau. Deci vă trimit la carte. La un moment dat, domnul Marian Munteanu instituise o regulă: toţi cei care vorbesc în balcon să fie înregistraţi cu buletin, adresă, număr de telefon. Să trăiţi, la revedere. Amănunte dau numai în carte.

Ce-aţi făcut după Mineriadă?

Cristi Paţurcă s-a gândit să redea ceea ce l-a făcut om - şi mă refer la latura pur umană, nu profesională -, să pun cântecele pe un album. Multe amintiri cutremurătoare. Sala Palatului plină. La alegerile din '92 eram pe „baricadă" cu Emil Constantinescu. Atunci chiar am avut surpriza ca foşti susţinători ai lui Iliescu să vină la spectacolele mele. E o bucurie extraordinară să vezi că ai putut, prin cântecele tale, să convingi oamenii să caute dreptatea.

Cine e Cristi Paţurcă acum?

Un bolnav al spitalului din Drajna, cu mari şanse să piară. „Piaţa Universităţii" şi ceea ce a urmat după m-a făcut să trăiesc în 53 de zile ce puteam să trăiesc în 25 de ani. Atunci mi-am găsit calea. Şi am plecat acolo la o activitate comercială, cu staţie... Eram un simplu butonist.

Când treceţi prin Piaţa Universităţii, mai aruncaţi o privire pe furiş spre balcon?

Obligatoriu! Şi de fiecare dată când mai trag cu ochiul la balcon, ţi-am spus, Paţurcă mai şi plânge...

"Cine e Paţurcă? Ce spune el? Numai tâmpenii! Cum să fiu eu securist, când familia mea a avut atât de suferit, când eu am fost o victimă a Mineriadei?! Săracul..."

Marian Munteanu
fost lider al „golanilor"

„Măi, animalule", un salut pentru Ion Iliescu

Miron Cozma  a fost protagonist al unor episoade sângeroase din anii ’90. În prezent, „Luceafărul huilei“ este liber

image

V-aţi mai întâlnit cu Ion Iliescu de la Mineriadă?

Să vă spun o întâmplare chiar nostimă. Eram undeva, lângă Bucureşti, la nunta fiului unui prieten foarte bun. La un moment dat îmi spune: «Cristi, te rog frumos, am nişte invitaţi, să nu cânţi d-alea d-ale tale. Ştiu că lumea cere, dar nu acum... ». Când, cine vine să-mi întindă mâna? Eu pe scenă, ei jos: Ion Iliescu şi cu Sorin Oprescu. Dă-ţi seama că primul cântec pe care l‑am cântat a fost „Măi, animalule". Şi după-aia am început cu toate celelalte, cu „Nu plecăm", cu „Mai bine mort", cu toate celelalte, de l-am răcorit. El a fost foarte civilizat şi extrem de diplomat. Mi-a zâmbit, în stilul lui, chiar m-a invitat la ei la masă şi am ciocnit un pahar. Şi asta după ce-i cântasem ce i-a stat pe creier 53 de zile, că pun pariu că la Cotroceni se auzea în fiecare zi „mai bine mort...".

Aţi mai avut astfel de ocazii?

Destul de multe. Poate cea mai semnificativă este atunci când am fost invitat să cânt la Romexpo de către tineretul pesedist. «Păi voi sunteţi nebuni, cum să vă cânt eu mai bine mort decât comunist?». Pe alea mi-au spus să le cânt, pe alea le-am cântat. Şi le-am cântat privindu-i în ochi pe Iliescu, pe Vanghelie, pe Hrebenciuc, pe Cozmâncă, toată gaşca.

Pe Miron Cozma l-aţi întâlnit?


Cu Miron Cozma m-am întâlnit o singură dată, cu ocazia unui Revelion, la Romexpo. Tot ei mă chemau să cânt. M-am dus, evident. M-am întâlnit cu Cozma şi i-am spus doar două vorbe: «Cozma, de ce ne-ai bătut, mă?». A început să se bâlbâie. La Rahova e locul lui, acolo să stea, până l-oi elibera eu. I-am făcut un cântec, se numeşte „Cântecul nibelungilor" şi ce-am avut de spus i-am spus prin cântec. Asta e singura mea armă.

După ce veţi publica volumul de memorii „Mi-e greu titlul de erou", vă aşteptaţi la câteva telefoane mai „speciale"?


Cartea aia e cu probleme. Mă aştept chiar la procese. Chiar cu subsemnatul să dau, pentru că e incendiară. Toate măgăriile, toate nenorocirile, cum se certa ăla cu ăla, de ce...

Nu vă e frică să spuneţi lucruri tăinuite timp de 20 de ani?

Eu sunt unul dintre oamenii care spun! Ştii că e vorba aia: cine ştie multe moare repede. Dar eu dacă ştiu multe, trebuie să ştie şi lumea. Mă bucur că aţi venit la mine, la spital. Este uimitor că, după douăzeci de ani, se gândeşte cineva şi la noi. Mie de ce să-mi mai fie frică acum? Cum poţi să mă cumperi? Eu o să pier.

"«Golanii» n-au plecat! Uită-te bine, sunt unul dintre ei!"
Cristi Paţurcă
trubadurul „golanilor"

Evenimente


Ultimele știri
Cele mai citite