Alexandru Solomon: „Filmul a schimbat imaginea României”

0
0

Ce am făcut cu libertatea câştigată în decembrie 1989? O întrebare deloc uşoară, la care am încercat să schiţăm un răspuns alături de regizorul Alexandru Solomon, realizatorul filmului „Capitalism - reţeta noastră secretă”. Pelicula a fost difuzată de canalul de televiziune ARTE, în Franţa, la 1 decembrie 2009, de Ziua Naţională a României. După cum era de aşteptat, documentarul a stârnit multe controverse, încercâ

„Capitalism - reţeta noastră secretă” îşi propune să explice modul în care s-a construit noua orânduire socială după înlăturarea regimului Ceauşescu, realizatorul filmului oprind camera de filmat asupra unora dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Cert este că, după 20 de ani de la Revoluţie, nu am ajuns acolo unde speram să ajungem. Am bifat, totuşi, obiective importante pe lista scrisă, cu mâna tremurândă, la începutul anilor `90 – suntem membri ai NATO şi ai Uniunii Europene, iar tinerii de azi se zbat să fie în pas cu lumea occidentală. Mai avem multe de făcut în următoarele două decenii, chiar şi lucruri pe care vecinii noştri de lagăr socialist le-au realizat până acum. Dar să vedem împreună, în rândurile de mai jos, unde aveam de lucrat.

Uneori îl bate gândul să emigreze, însă pare să nu-şi fi pierdut speranţa în schimbarea reală a societăţii. Alexandru Solomon observă, după două decenii, că cineaştii români dau semnalul însănătoşirii naţionale

CARTE DE VIZITĂ

• Alexandru Solomon s-a născut la 22 iunie 1966, la Bucureşti.
• A absolvit IATC, secţia Imagine film, în 1993.t
• A regizat peste zece documentare, continuându-şi cariera de director de imagine pentru filme de ficţiune.
• A fost premiat la festivaluri de film din Europa şi SUA.
• A urmat un program de pregătire la Discovery Campus Masterschool, iar proiectul care a rezultat în urma acestui training a fost „Marele jaf comunist".
• Filmul „Capitalism - reţeta noastră secretă", o coproducţie româno-franco-belgiană va fi lansat în primăvara acestui an.

„Suntem lipsiţi de ţintă"

Adevărul: Ianuarie 1990 - ianuarie 2010. Unde suntem după 20 de ani de libertate?

Alexandru Solomon: Grea întrebare! Nu ştiu unde suntem faţă de unde ne-am imaginat că vom fi... Asta-i mai trist! Sigur că sunt enorm de multe lucruri care s-au schimbat în bine, dar problema noastră majoră este că societatea, după intrarea în Uniunea Europeană, nu mai are un proiect valabil. Am avut proiectul aderării, care era un proiect exterior, deci nu era al nostru. De atunci am fost lipsiţi de ţintă. Asta explică şi starea de lehamite pe care o resimt şi eu şi pe care o întâlnesc în diverse zone.

Suntem în stare să facem un bilanţ, după două decenii?

20 de ani înseamnă ceva în viaţa unui om...

Dar în viaţa unui popor?

În viaţa unui popor sigur că e puţin. Pe de altă parte, dacă ne comparăm cu cei din jur, cu ce au reuşit unii şi alţii, nu ieşim tocmai avantajos.

Gorbaciov spunea, după prăbuşirea lagărului socialist, că „le-am dat libertate, dar nu i-am întrebat ce vor să facă cu ea". Noi ce-am făcut cu libertatea?

Chiar dacă risc să intru în zona clişeelor spun că ne-am văzut fiecare interesul propriu. În comunism s-a creat individualismul ca refuz al colectivismului şi ca modalitate de a supravieţui pe cont propriu. Fiecare a trăit pentru el, pentru familia lui, pentru casa lui. Această stare de lucruri a dat această situaţie dezastruoasă. Ştiu, de exemplu, cât de greu mi-a fost la mine pe stradă să mă adun cu vecinii pentru a reacţiona la nişte lucruri care ne deranjau. Se deschisese acolo un restaurant care genera o hărmălaie incredibilă, într-o zonă de case. A fost un efort mare până să reuşim să ne adunăm şapte-opt oameni. Fiecare era ocupat, avea problemele lui punctuale.

Oare am scăpat de frică în aceşti 20 de ani?

Nu cred că am scăpat complet. Adică mă surprind pe mine având în continuare reflexe de tipul ăsta - lipsă de îndrăzneală, lipsă de curaj de a spune lucrurilor pe nume. E o muncă pe care fiecare o face cu el însuşi. Există în continuare multă ipocrizie.

Avem motive să ne mai fie frică?

Nu, nu cred.

Nici măcar de cei de lângă noi? Mulţi nu şi-au pierdut reflexul de a te vorbi de rău, de a încerca să-ţi facă rău...

Nu ştiu dacă asta este principala noastră problemă, însă nu este deloc de neglijat.

image

„Traficul este metafora societăţii noastre"

Când aţi abordat persoane din pături sociale diferite pentru realizarea filmului „Apocalipsa după şoferi", ce concluzie aţi tras? Apropo de individualism şi agresivitate...

Senzaţia este aceasta a unui soi de încrengătură din care nu reuşim să scăpăm pentru că tot ce înseamnă infrastructură socială s-a schimbat mult prea puţin. Asta ne condiţionează viaţa, dar şi modul de a interrelaţiona. Fiecare încearcă să se descurce cât mai bine pe cont propriu. Imaginea traficului este un fel de metaforă a noastră ca societate.

Este oglinda noastră?

Da, într-un mod foarte simplu. Ai o comunitate de oameni care îşi împart un spaţiu public şi din care fiecare încearcă să smulgă teritoriul lui. Sau încearcă să se poziţioneze în teritoriu cât mai avantajos, fără a-şi da seama că făcând asta îşi distruge posibilităţile la un nivel mai mare. Adică dacă unul blochează o intersecţie, încercând să fie primul care trece, de fapt împiedică circulaţia tuturor în zona respectivă şi, până la urmă, asta se răsfrânge asupra lui.

Traficul reflectă mai fidel cine suntem decât o face clasa politică?

Eu cred că da, pentru că la nivelul funcţionării de zi cu zi a oraşului, politicul n-are un cuvânt de zis.

Chiar n-are niciun cuvânt de zis?

Sau, mă rog, are un cuvânt de spus în gospodărirea oraşului. Eu mă uit ce se întâmplă când se aşterne zăpada. Primăria se ocupă de eliberarea căilor principale de acces, blocând de fapt circulaţia pietonilor. Când te-ai dat jos din maşină eşti terminat. Nu e absolut niciun fel de grijă faţă de omul care se transformă în pieton. E un soi de grijă faţă de şofer - minimă, ce-i drept - dar pietonii nici nu contează pentru autorităţi.

Vă deplasaţi des cu maşina prin oraş?

Da, pentru că nu prea am încotro. Deşi aş lăsa-o bucuros. Aş alege să merg pe jos sau cu transportul public, însă eu ar trebui să schimb două tramvaie şi un metrou pentru a ajunge la serviciu. Aş pierde foarte mult timp şi atunci sunt nevoit să merg cu maşina.

„Periodic mă bate gândul să emigrez"

Avem, cu adevărat, libertatea de a ne alege reprezentanţii sau această percepţie ne-a fost indusă de aceia care ne-au condus şi înainte de 1989?

Dacă ne conduc urmaşii celor care ne-au condus înainte de 1989 este tot greşeala noastră. În fond, oferta de oameni la nivel politic este rezultatul societăţii româneşti. Oamenii care ajung acolo trebuie să aibă un anume profil. Nu ajunge acolo oricine - nici la nivel de primar, nici la nivel de parlamentar. Ei ajung pe baza unui sistem de relaţii instituit de societatea românească. Nu ne-a paraşutat nimeni o clasă politică în România.

Unii ar spune că ne-au „paraşutat-o" bolşevicii în anii `40 - `50...

Bun, dar înţeleg că locurile astea de parlamentari se plătesc. Neoficial, desigur. Banii aceia trebuie recuperaţi de undeva. E ca şi cum ai face un credit, după care trebuie să-l returnezi. Operezi în acest sens cu funcţia pe care ai obţinut-o. Deci sistemul e viciat din start. Pe de altă parte, sigur că există şi anumite reţele politice care au supravieţuit de dinainte de 1989. Dar nici noi nu le-am opus o alternativă.

Vi se pare că vina e tot a noastră?

E o iluzie să tot privim clasa politică asemenea unui corp străin care s-a format în România în pofida opoziţiei noastre.

V-aţi gândit vreodată să emigraţi?

Deseori!

Vă mai bate gândul?

Periodic. Însă niciun loc nu mi s-a părut suficient de atrăgător sau n-am avut eu puterea să o fac. În plus, am tot sperat că lucrurile se vor schimba mai repede aici. Şi am mai avut o iluzie: mă gândeam că România, fiind la început de drum, are mai mult potenţial decât ţările mai aşezate. Asta ar fi parţial adevărat, numai că am constatat periodic faptul că şansele acestea au fost irosite.

Au fost irosite imediat după Revoluţie, atunci când corpul social românesc s-a temut de schimbare. În fond, majoritatea oamenilor din ţara asta au preferat să nu se schimbe lucrurile aşa de tare. Adică să avem abundenţă în magazine, dar să trăim în continuare ca pe vremuri, cu acelaşi tip de avantaje garantate de stat. Era evident că nu poţi avea toate aceste avantaje şi că la ceva trebuie să renunţi.

„Este cel mai periculos să obosim în a spera"

Aveam mai multe şanse de schimbare în 1989 decât avem în momentul de faţă? Mă refer la schimbarea de profunzime.

Cred că da, dar dacă ne uităm la ţările care au reuşit mai bine schimbarea decât am făcut-o noi - Cehia, Polonia, Ungaria - constatăm că au început acest proces încă de pe vremea comunismului. Exista o economie paralelă faţă de economia de stat, partidele comuniste de acolo dăduseră drumul unui soi de liberalizare politică şi economică. Acestea nu au existat deloc în România. Astfel, în cele trei ţări amintite a existat o minimă clasă politică în stare să preia frâiele după 1989. La noi existau câţiva indivizi izolaţi...

Nu cumva e o caracteristică a noastră, a românilor, faptul că acţionăm mai mult individual?

Probabil că există şi explicaţii etno-antropologice, dar eu cred că bazându-ne doar pe aceste explicaţii, de genul „Poporul român e aşa şi pe dincolo...", nu avem decât de pierdut. Asta ne împinge către un fatalism atroce care nu ne poate ajuta cu nimic. Adică nu trebuie să încetăm a spera în schimbare.

Ce credeţi că ne-ar putea mobiliza?

Dacă nu ne mobilizăm, ce avem de făcut?! Ori intrăm în jocul ăsta, care presupune corupţie la nivel cotidian şi individualism feroce, ori emigrăm.

Dintr-un studiu realizat de cercetători germani reiese că nouă din zece tineri români preferă să plece din ţară...

Asta vine pe fondul disperării, însă schimbarea este posibilă oricând. Este cel mai periculos să obosim în a spera.

image

„M-aş enerva pe mine să renunţ"

Ce vă enervează cel mai mult în România?

Am un top care se schimbă în fiecare zi...

Dar astăzi, care sunt primele trei lucruri în top?

M-aş enerva pe mine să renunţ. Dar, ca să revenim la lucruri concrete, am să vă spun că ultimul film la care lucrez, cel despre capitalism (n.r. „Capitalism - reţeta noastră secretă"), difuzat de televiziunea „ARTE" la 1 decembrie 2009, a fost ţinut pe site-ul lor o săptămână.

Într-o seară dinaintea turului al II-lea al alegerilor prezidenţiale, m-am trezit că filmul meu începe să ruleze pe OTV. În fine, l-au oprit după 10-15 minute, după ce am sunat eu acolo. Am făcut şi plângere la CNA, dar acea plângere nu mi-a adus nicio satisfacţie. Amenda aplicată postului e ridicol de mică - în jur de două mii de euro. Nu e ceva care să aibă o putere disuasivă. E mai ieftin să faci aşa ceva decât să cumperi drepturile de difuzare.

Beneficiile au fost mai mari decât pedeapsa...

Asta în mod clar! În plus, nu ne-a întrebat nimeni - nici aceia care au scris în presă despre decizia CNA, dar nici CNA-ul - ce părere avem noi, ca producători ai filmului. În schimb, cei de la OTV au citat ce-am fi spus noi în discuţiile noastre particulare, cum că nu ne-ar fi deranjat difuzarea filmului şi că eu, oricum, pregătesc altă versiune a acestuia...

Dar cum au ajuns ei în posesia unor astfel de informaţii?

Noi am avut o discuţie cu producătorul de la OTV în care am încercat să-i explicăm ce rău ne-au făcut şi ce vom face mai departe. Jurnaliştii respectivi au preluat din gura celui de la OTV, la mâna a treia, ceea ce am fi spus noi.

Sigur, am scris CNA-ului ce cred eu despre asta, dar e un efort retoric. Pe de altă parte, dacă nu faci acest efort, iar nu-i bine. Jocul e aici: câtă energie ai ca să continui să spui ceea ce ai în cap pentru că dacă taci... cine tace n-are dreptate, de obicei. Dacă vorbeşti îţi consumi nervii şi energia pe care ai putea să le pui în ceva constructiv. Cam aicea se joacă această carte - între neputinţă şi renunţare.

Marea provocare a românilor de azi este de a se menţine pe linia de plutire între neputinţă şi renunţare...

Da. Trebuie să încerci să acţionezi atât cât poţi. Am văzut recent un film în care este vorba despre fenomenul petiţiilor individuale în China de azi - „Petition". Dacă cineva nu-şi rezolvă problema la nivel local - şi nu şi-o rezolvă de obicei - se duce la Pekin şi încearcă să ajungă la un birou de petiţii unde să-şi depună plângerea. Sunt oameni care stau de ani buni la periferia Pekinului pentru că nu au nicio şansă, acasă pierzând tot.

Ei încearcă să-şi depună petiţiile către un guvern central care, de obicei, nu prea ajută. De multe ori sunt aruncaţi în stradă de la biroul de petiţii, iar în stradă sunt reprezentanţii autorităţilor locale care îi iau la bătaie pentru că au venit cu plângerea şi asta le strică ploile. La acei chinezi e un soi de determinare pe care ar trebui să o avem şi noi. Situaţia de la noi este, totuşi, mai puţin gravă decât în China.

În orice caz, China devine o forţă din ce în ce mai mare în lume, pe zi ce trece...

Da, dar ca democraţie, e de preferat sistemul românesc, aşa cum este el.

image

„Vechile reţele au supt statul de resurse"

Cum se vede capitalismul românesc din spatele camerei de filmat?

Ceea ce m-a interesat pe mine în tema asta este în ce măsură forma aceasta de capitalism instituită la noi afectează democraţia. Până la urmă, aici e problema. Sigur, nu există o singură cale de capitalism sau o singură formulă. Noi am crezut - şi asta spun şi în film - că, odată deschisă poarta în 1989, vom intra direct în capitalism. Experienţa din ultimii 20 de ani arată că nu există un singur drum, că nu există o singură formulă. De aceea filmul se numeşte „Capitalism - reţeta noastră..."

Sigur că, la nivel de capital românesc, lucrurile au evoluat şi a apărut o clasă a deţinătorilor acestuia. Aceştia se descurcă la diverse niveluri, aşa cum pot. Pe mine mă interesa în ce măsură încrengătura dintre politic şi economic afectează viaţa noastră de zi cu zi. Aici constatarea nu e foarte luminoasă. S-au împământenit practici balcanice şi statul e slab în continuare. Şi relaţia statului cu capitalul privat este viciată de ani de zile.

Unde credeţi că putem pune în evidenţă mai bine încrengătura dintre politic şi economic: în concentrările de capital privat sau la nivelul instituţiilor statului care distribuie bani publici?

În ambele zone. În fond, capitaliştii sau industriaşii profită de slăbiciunile statului, profită de o clasă politică fără voinţa de a consolida statul. Problema este că statul român a devenit din ce în ce mai slab în ultimii 20 de ani, înconjurându-se de o birocraţie incapabilă şi complet nereformată. În condiţiile acestea nu mai există nici lege - apropo de exemplul cu CNA-ul.

Acum ne putem întreba de ce statul a ajuns în halul ăsta de slab. Pentru că el a fost constituit pe reţele vechi şi probabil că reţelele vechi nu au avut interesul să construiască o birocraţie reformată şi independentă de zona politică. Interesul a fost să sugă statul de toate resursele lui şi să lase în urmă o carcasă goală.

Cât timp credeţi că vom mai avea parte de un stat vlăguit?

Nu ştiu... Problemele mari de corupţie şi de influenţă politică în economie există în Franţa ca şi în America. Asta se întâmplă în toate statele dezvoltate. Necazurile se produc atunci când problemele apar la nivelul cetăţeanului şi îi dau în cap în viaţa lui de zi cu zi.

În România, dacă ai nevoie de ceva de la un ghişeu, eşti pierdut - fie că e un ghişeu de fisc, fie că e unul care are legătură cu sistemul medical. În rest, manevrele economice la nivel înalt sunt cunoscute peste tot în lume, sunt cvasi-acceptate şi, uneori, sancţionate. La noi, însă, viaţa de zi cu zi e toxifiată de aceste manevre.

image

„Filmul a schimbat imaginea României"

Cum vi s-a părut că sunt percepute în Occident hibele românilor? Sunt ele citite corect sau încă suntem judecaţi după clişee?

În primul rând, România nu e o ţară prea cunoscută. Evident că, pentru orice străin, cel mai uşor este să preia o serie de clişee. Dar cred că şi noi avem o grămadă de clişee despre nemţi, francezi, americani ş.a.m.d., în măsura în care îi cunoaştem destul de puţin. Spunem despre occidentali că nu ştiu nimic despre noi în afară de ce au văzut la televizor - orfelinate şi rromi. E păgubos! Ce am făcut noi ca să ne facem ţara cunoscută?

Cinematografia noastră, de pildă, a făcut ceva pentru a construi o altă imagine României?

Pe unde am circulat eu, am observat o schimbare importantă de percepţie în ceea ce priveşte România. Există ceea ce aş numi eu „noul cinema românesc". Cred că, în ultimii cinci ani, filmele noastre au făcut pentru România foarte mult. Au deschis în capetele europenilor o viziune mult mai lipsită de prejudecăţi decât era înainte.

Cum a reuşit cinematografia românească de azi să schimbe percepţia occidentalilor prezentându-le filme despre ce se întâmpla înainte de 1989 sau în anii `90?

Cinema-ul românesc, aşa cum este el şi fără să prezinte o imagine idilico-folclorică asupra ţării, a prezentat totuşi lucruri mult mai vii. Spectatorul occidental a putut vedea o societate cu chinurile ei, dar într-o formă artistică ce a prins foarte mult. Ne-am bucurat şi ne bucurăm de un prestigiu enorm din acest punct de vedere. S-a dovedit că succesul în privinţa P.R.-ului de ţară nu stă în albumele cu ţărăncuţe.

Asta e tot ce avem de livrat Occidentului? Nu ar trebui să ne uităm şi spre alte zone?

Da, dar asta nu se poate face pe bază de plan tematic, cum se făcea înainte la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cred că cineaştii români au făcut foarte bine atunci când au încercat să vorbească despre lucrurile care îi dor şi pe care le văd în lumea românească de azi.

De fapt, succesul filmului românesc a început să apară în momentul în care au fost abandonate vechile formule de cinema simbolist, ataşat unei estetici de anii `80, legată de cinema-ul rusesc.

Succesul filmelor româneşti a apărut în momentul în care prin „Marfa şi banii" sau „Moartea domnului Lăzărescu" cineaştii s-au apropiat de realitatea românească aşa cum este ea. E adevărat, limbajul a fost foarte frust, temele negre, însă reale. S-a găsit şi un ton care nu exista înainte, direct, sarcastic, care imediat a aprins beculeţele în capetele spectatorilor occidentali.

Din această cauză am trezit interesul occidentalilor sau pentru că era vorba despre o nouă sursă de informare în ceea ce priveşte realităţile din România?

Lumea nu e avidă să cunoască ce se petrece în România. Probabil că şi ceea ce spuneţi a jucat un rol, însă mai degrabă a fost vorba despre calitatea filmelor şi despre dramatismul care îl zugrăveau acestea. De asta e surprinzător - sau nu e surprinzător! - faptul că statul român şi clasa politică n-au înţeles că filmul este un instrument remarcabil pentru schimbarea percepţiei asupra României.

Nu există coerenţă în politică faţă de filmul românesc. Statul român nu investeşte niciun leu în cinematografie, ci colectează nişte taxe pe care le varsă în buget. Nu există niciun fel de politică de distribuţie a filmului românesc. Singurul organism care a avut iniţiativă în promovarea filmului românesc este ICR-ul. Institutul Cultural a făcut o grămadă de lucruri în străinătate fără de care ne mişcam mult mai greu.

image

„Cu Eminescu nu vom pătrunde pe piaţa culturală a lumii"

Sunteţi de acord cu opinia domnului Patapievici potrivit căreia mai întâi trebuie să atragi atenţia asupra ta şi apoi să oferi ceea ce ai mai bun? Apropo de controversatele expoziţii organizate de ICR...

Valorile acestea pe care România a încercat să le promoveze ani de zile şi care ţin de un soi de tradiţionalism conservator n-au cum să intereseze. Aşa cum nu-l interesează pe un francez de azi Lamartine. De ce l-am putea vinde noi pe Ion Creangă?

Aici e vorba de segmentul de public căruia i te adresezi...

Îi interesează pe şcolari, pe studenţi, pe diverşi intelectuali, dar astăzi nu-i poţi folosi pe clasici ca promotori ai culturii unei ţări în lume. Aici nu trebuie să ne facem iluzii nici în privinţa a ceea ce înseamnă Creangă şi chiar Eminescu în contextul culturii europene.
În comparaţie cu Baudelaire sau Goethe...

E simplu să spunem, de pildă, că Eminescu şi Creangă nu se apropie de Baudelaire şi Goethe, însă am încercat vreodată, traducându-i în mai multe limbi şi promovându-i, să vedem ce impact au?

Nu cred că acestea sunt valorile cu care vom reuşi să pătrundem pe o piaţă culturală vie şi mereu în schimbare. Eu cred că miturile trebuie mereu chestionate, „îmbrâncite", luate la întrebări. Nu cred că trebuie să ne ferim de asta, nu ne face niciun rău. Oricum şcoala este suficient de conservatoare pentru a pune în ramă aceste valori şi pentru a le arăta copiilor ca pe nişte icoane.

Chiar credeţi că şcoala românească mai este într-atât de conservatoare?

Şcoala oricum se bazează pe canonizarea unor valori şi foarte puţin pe punerea lor sub semnul întrebării. Acum, însă, toate lumea se plânge de şcoala românească, undeva pe bună dreptate.

Se reclamă faptul că şcoala şi-a pierdut autoritatea, însă aceasta este greu de păstrat în condiţiile unei societăţi moderne. Asta s-a întâmplat chiar şi în ţări mai dezvoltate decât a noastră. Sigur că învăţământul sub comunişti era mai temeinic şi era bazat pe un soi de dresaj intelectual, dar acum copiii au cu totul alte valori. Societatea românească a demonstrat că nu educaţia este cheia succesului, ci cu totul altceva.

„Tendinţa este de a privatiza viaţa publică"

Influenţa şcolii a scăzut îngrijorător...

Sigur, şcoala se reformează greu. Profesorii, fiind plătiţi prost, nu au nici timp să se ocupe de aşa ceva, nu au nici chef să găsească alte formule de a captiva copiii.

Profesorii trebuie, practic, să reinventeze şcoala.

Ştiu o sumedenie de profesori admirabili care încearcă să facă asta, dar noi avem un blocaj la nivel instituţional. Am încercat, prin diverse iniţiative, să aducem filmul în şcoală. Pe de o parte, cred că astăzi copiii sunt mai receptivi la tot ceea ce înseamnă imagine şi la informaţie indusă prin metoda aceasta. Pe de altă parte, cred că documentarul poate fi un instrument educativ mai bun decât o lecţie de dirigenţie clasică. Ştiu, prin copiii mei şi prin colegii lor, cam încotro se îndreaptă tinerii de astăzi.

Încotro?

Copiii noştri sunt mult mai branşaţi la lumea de azi decât eram noi. Prin internet, în special, prin ceea ce văd acolo ca film sau ca joc. Ei sunt mult mai acaparaţi de tot ceea ce este actual. În şcolile private, elevii se uită împreună cu profesorii la filme şi există o comunicare între lumile lor, aparent atât de separate.

În şcolile publice se pune foarte puţin accentul pe asimilarea de cunoştinţe prin vizionarea de documentare, spre exemplu. Cei care îşi permit apelează mai degrabă la şcolile private.

Tendinţa este de a privatiza viaţa publică. Fiecare are România lui, care nu corespunde cu România publică. Evident că asta accentuează toate fracturile din societate.

În acest context nu prea putem vorbi de construirea unui proiect social comun...

Exact. Cartierul Pipera este un alt exemplu al privatizării de acest tip, al ghetoului luxos. Aici tot ceea ce a însemnat spaţiu privat a fost făcut la nivel occidental, iar ceea ce înseamnă spaţiu public e un dezastru. La fel se întâmplă şi în Volunatri.

Ca să ajungi în spaţiul privat trebuie să treci prin spaţiul public. Asta se pare că nu s-a înţeles.

Sigur. Cred că oamenii mai au nevoie de timp şi de recul ca să priceapă ce şi-au făcut cu mâna lor acolo. Faptul că nu au lăsat destul spaţiu pentru străzi, cât să treacă o vidanjă, îi afectează. După o vreme îşi vor da seama că şi ceea ce este în afara porţii lor îi influenţează.

image

„Societăţile civilizate s-au fondat pe coerciţie îndelungată"

Cum vă imaginaţi România peste 20 de ani, prin prisma lucrurilor despre care vorbim acum?

Oscilez. Încă nu m-am hotărât. Există mai multe scenarii posibile. În scenariul pesimist România poate deveni un fel de Grecie de azi - să ne scuze fraţii noştri greci! Acolo e un model de societate segmentată, cu o economie bazată mai mult pe speculă şi pe un capital sălbatic, cu infrastructură minimă, făcută mai ales sub presiunea Europei. Sigur că Grecia e o ţară mai confortabilă decât e România astăzi. Putem spera ca în 20 de ani să fim şi noi la nivelul Greciei. Cu tot ce presupune asta - o birocraţie la fel de neputincioasă şi vastă, un nivel mare de corupţie, un tineret care se comportă violent pentru că, probabil, nu mai găseşte alte soluţii...

Cum arată scenariul dumneavoastră optimist?

Conform acestuia, după ce am dat cu capul de prag o să ne trezim. Asta presupune, însă, mult efort din partea fiecăruia. Înseamnă mult efort individual.

Pe care scenariu aţi paria mai degrabă?

Nu vreau să pariez pe niciunul. Dacă aş paria pe scenariul pesimist mi-aş pune viitorul în joc, iar dacă aş paria pe cel optimist... nu ştiu dacă aş avea răbdare 20 de ani.

Cum v-aţi dori să arate România maturităţii copiilor dumneavoastră?

Opusul a ceea ce este azi. O Românie în care viaţa de zi cu zi şi relaţia cu statul să nu mai fie o corvoadă. Lucrurile să se desfăşoare firesc şi să nu mai fi nevoit să bagi mâna în buzunar la fiecare etapă. O Românie în care statul de drept să funcţioneze cât de cât.

Am reuşit oare să definim statul de drept în aceşti ultimi 20 de ani?

Eu cred că este foarte bine definit. Totul este să-l şi instituim. Dar ce pretenţii să avem de la politicieni, în condiţiile în care noi încălcăm legea aproape zilnic?! În filmul „Apocalipsa după şoferi" vorbeam şi despre asta. Suntem captivii acestei situaţii, dar nici nu facem nimic ca să ieşim din ea. Concluzia în România de azi este că e mai comod să încalci legea.

Şi mai profitabil...

Da, dar dacă nu începem să renunţăm la meteahna asta, nici nu trebuie să avem vreo pretenţie de la politicieni.

De unde va porni schimbarea?

Cred că de la nivel mic, dacă va porni vreodată. Nu de la nivelul conducătorilor. Sigur că ar fi bine să pornească din ambele sensuri pentru că, până la urmă, pe om îl întorci la lege cu penalizarea. Cred că societăţile civilizate s-au fondat pe coerciţie îndelungată. Aplicarea legii este soluţia în România, lucru care din păcate nu se întâmplă. Dacă scoţi din buzunar jumătate din sancţiunea prevăzută de lege, se rezolvă...

Mai multe - Evenimente

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite