Cum modifică COVID-19 admiterea la facultate. Interviu exclusiv cu Mircea Dumitru, fost ministru al Educaţiei

Într-un interviu pentru  Adevărul, prof. dr. Mircea Dumitru, fost ministru al Educaţiei şi Cercetării, membru corespondent al Academiei Române, vorbeşte despre importanţa menţinerii examenului de bacalaureat în noile condiţii ale pandemiei, despre admiterea la facultate, despre profesori potriviţi pentru era digitală, plagiate şi clanurile din universităţi.

Adevărul: Epidemia de coronavirus nou a obligat şcoala să se adapteze unor noi forme de predare/învăţare la distanţă. Sunt pregătite universităţile noastre pentru a face faţă acestei situaţii?

Prof.dr. Mircea Dumitru: Situaţia a fost şi este în continuare foarte dificilă pentru întreaga societate românească şi, fără îndoială, şi pentru şcoală. Atunci când vorbim despre faptul de a fi sau a nu fi pregătite universităţile ar trebui să avem în vedere două aspecte: partea tehnică – şi sunt universităţi care au investit foarte mult în IT în ultimii ani şi, într-o perioadă scurtă, au reuşit să rezolve măcar o parte dintre problemele apărute - şi respectiv partea psihologică. Vă pot spune că, în ceea ce mă priveşte, în semestrul acesta, am predat patru cursuri  numai online şi, la început, în primele două săptămâni, până când m-am acomodat, mi s-a părut ceva foarte dificil şi foarte nefiresc. Trebuie să spunem că nimeni nu era pregătit, nu era antrenat să facă un semestru întreg cursuri online. Pe de altă parte, dacă situaţia din această toamnă va cere să rămânem din nou în case şi să urmăm educaţie online, universităţile vor fi mult mai pregătite decât au fost în această primăvară, ca urmare a acestor luni extrem de intense. 

Cum vor fi finalizate cursurile/examenele în acest semestru?

Cu siguranţă, cel mai dificil va fi examenul de admitere. Universităţile mari din România  - şi Universitatea din Bucureşti – au decis, în cea mai mare parte, să nu mai organizeze examene în sală. Admiterea se va face pe bază de portofoliu şi de dosar, sau alte formule online, pentru a preîntâmpina orice fel de lucruri negative cu privire la sănătatea candidaţilor sau a familiilor acestora.

E valabil pentru toate facultăţile?

Fiecare facultate îşi va preciza săptămânile viitoare condiţiile de admitere. Nu vor fi condiţii uniforme. La Universitatea din Bucureşti, avem 19 facultăţi care acoperă tot spectrul ştiinţelor şi, prin urmare, respectând specificul acestora, nu va fi acelaşi gen de admitere la fiecare facultate şi la fiecare program. Singura facultate care a anunţat până acum că are nevoie de un examen clasic în sală este Facultatea de Drept; argumentul fiind acela că tinerii care se pregătesc pentru a ajunge studenţi la această facultate investesc un efort susţinut de mai mulţi ani, înainte de a absolvi liceul, în pregătirea specifică pentru admiterea la Facultatea de Drept şi ar fi cu totul nedrept pentru ei să fie evaluaţi acum, doar pe baza unor note luate în timpul liceului, împreună cu alţi elevi, care nu au avut niciodată intenţia să devină studenţi ai acestei facultăţi. 

Admiterea şi învăţământul online mai pot fi ocolite în viitor?

Nu. Dacă ne uităm la cum se face admiterea la multe universităţi din străinătate şi la felul în care absolvenţii de liceu din România ajung să devină studenţi în străinătate, vedem că ei trimit prin e-mail toate actele, eseurile, lucrările care sunt necesare în vederea admiterii. Dacă este nevoie, uneori, de un interviu direct şi el poate fi organizat foarte bine printr-o platformă online. Deci, prezenţa faţă în faţă nu mai este o condiţie necesară pentru admiterea într-un program în SUA sau în Occidentul Europei. În ceea ce priveşte procesul de învăţare, nici aici nu putem ocoli componenta online iar experienţele de până acum ne-au arătat atât părţile bune ale educaţiei online, cât şi părţile mai puţin bune. 

Care ar fi problemele legate de acest tip de admitere la universităţile noastre?

Problemele sunt legate, mai degrabă, de modul în care trebuie îmbunătăţiţă şi ajustată legislaţia cu privire la regimul actelor de studiu. Cum anume urmează să fie acceptate anumite acte care nu sunt aduse ca acte originale, ci sunt transmise doar ca imagini prin mijloacele electronice. Am văzut că aceste aspecte au şi fost reglementate printr-un ordin de ministru. 

Cum se poate asigura un profesor că studentul nu trişează la un examen online?

Nu este uşor să faci asta, dar nu e cu mult mai greu decât atunci când ai un examen cu 80-100 de studenţi într-o sală de curs. Există şi aici modalităţi, probabil, de organizare a examenului cu mai puţini studenţi în care totul să fie filmat şi să existe şi posibilitatea verificării după aceea a filmării. 

Ministerul Educaţiei a anunţat că menţine susţinerea examenului de maturitate anul acesta. Consideraţi că este o măsură potrivită?

Problema nu are o soluţie foarte simplă. Dacă s-ar fi adoptat varianta mediei, principala problemă care s-ar fi ivit ar fi fost aceea că, în România, evaluarea nu se face, încă, în mod omogen şi unitar. Şi cu siguranţă ar fi fost oameni care ar fi obiectat în mod legitim că o notă luată la un liceu foarte competitiv din Bucureşti nu echivalează cu o notă dată, poate cu mai multă largheţe, la o şcoală mai puţin competitivă sau care a avut rezultate mai slabe. Prin urmare, cred că dacă e să punem în balanţă care sunt avantajele şi care sunt dezavantajele – dezavantajul unui examen naţional ar fi acela că trebuie să vină foarte mulţi elevi odată la şcoală. Dar, pentru aceasta, am văzut că măsurile care se iau sunt acelea de respectare strictă a distanţării sociale şi a unui număr mai mic de elevi în acelaşi timp într-o sală de examen. Avantajul este că e vorba de un examen pe care ştim cum anume să-l administrăm şi avem o metodologie clară de evaluare. 

Sindicatele au acuzat universităţile că nu mai produc profesori competenţi pentru era digitală şi că modulul pedagogic este doar o formalitate. Cum comentaţi?

Am şi insistat în ultimii ani asupra nevoii de a găsi o soluţie instituţională pentru această reglementare care apare şi în Legea educaţiei din 2011, şi anume de a avea o pregătire specială pentru  profesorii din învăţământul preuniversitar. Cred că, în cadrul acestor ore destinate formării viitorilor profesori, acum vor avea o pondere mai mare acele ore practice în care ei vor trebui să deprindă folosirea metodelor digitale de predare, pentru că s-a văzut că asta a fost provocarea cea mai mare. Nu este extrem de greu să înveţi să foloseşti o astfel de platformă. 

Într-adevăr! Dar să ai conţinuturi potrivite e mai dificil. 

Da, acestea sunt foarte importante şi ele trebuie pregătite din timp. Nu pot fi pregătite în momentul în care eşti într-o mare criză. Eu cred aşa: în momentul de faţă, tinerii care se înscriu la aceste programe sunt destul de buni cunoscători ai acestor tehnici de lucru cu computerul. Ei, practic, au crescut în epoca digitală. Poate este mai greu pentru profesorii lor, pentru cei care vor să-i formeze, dar ei ar putea foarte uşor să înveţe în momentul de faţă şi este doar o chestiune de organizare a acestui modul care va da masteratul didactic ca să putem să ne adaptăm din mers la această nouă provocare. 

Şi ceilalţi profesori?

Cred că trebuie făcute nişte cursuri speciale. Ar fi bine ca acesta să fi fost un semnal de alarmă pe care să-l înţelegem şi să extragem morala necesară din această situaţie foarte grea prin care a trecut şcoala românească acum.  

Ce înseamnă un doctorat bun? Unii conducători de doctorat se plâng că nu mai au de unde selecta candidaţi. Că studenţii sunt prea slabi. Pe de altă parte, sunt şefi de doctorate care au ei înşişi calificări profesionale foarte subţiri. 

Un program bun de doctorat poate fi realizat dacă ai nişte profesori foarte buni. Conducătorii de doctorate trebuie să aibă ei înşişi o cercetare ştiinţifică solidă şi recunoscută internaţional şi, în acelaşi timp, capacitatea de a fi mentori care să-i inspire pe studenţii lor. 

De asemena, programul de doctorat de calitate presupune şi o selecţie riguroasă a celor mai performanţi şi mai merituoşi studenţi care vor să-şi finalizeze studiile printr-un doctorat. La universităţile mari din Occident, doctoratul este urmărit de cei care vor să devină profesori sau cercetători. Ceilalţi, se pregătesc la nivel de master.  

La noi, prestigiul social al titlului de doctor a fost şi este încă foarte ridicat. Şi de aceea, chiar şi cei care sunt siguri că nu vor avea o carieră academică, insistă să-l facă. În condiţiile în care nu au suficient timp, nu se pregătesc sistematic, nu stau continuu într-o bibliotecă sau într-un laborator, nu stau într-un contact permanent cu conducătorul lor de doctorat. Şi de aceea, de cele mai multe ori, lucrările pe care le produc sunt – dacă sunt – la un nivel mediu acceptabil de calitate. 

Sau plagiate răsunătoare. 

În ultimii 20-30 de ani. Şi mai puţin în ultimii zece ani, aş spune. Plagiatele răsunătoare au fost rezultatul unei organizări precare a şcolii doctorale. Şi mai ales a faptului că un conducător de doctorat nu stătea într-un contact ştiinţific permanent cu doctorandul său.

Într-o şcoală doctorală, aşa cum este organizată în SUA mai ales, doctoranzii sunt nişte studenţi la cursuri de zi cu frecvenţă. Ei trebuie să participe, ca studenţi doctoranzi, la cursuri şi la seminarii avansate de cercetare, trebuie să predea propriile lor cursuri şi seminarii celorlalţi studenţi mai mici, trebuie să prezinte un raport de cercetare conducătorului de doctorat cel puţin o dată pe săptămână. Iar dacă fac un doctorat într-un domeniu ştiinţific în care cercetarea se realizează şi în mod aplicativ, ei lucrează zi de zi în laborator împreună cu mentorul lor. Deci sistemul doctoral e o şcoală în care se învaţă foarte intens timp de patru-cinci ani sau poate şi mai mult, adică atâta timp cât este nevoie până când doctoranzii ajung să facă o lucrare care să reprezinte într-adevăr chintesenţa a ceea ce au învăţat, şi să fie capabili, în acelaşi timp, să propună şi lucruri noi. Lucruri care sunt dacă nu originale, cel puţin personale. Ce vă spun aici se întâmplă în şcolile doctorale competitive şi serioase din SUA, din Canada, din Europa, din Asia,  Africa, Australia, America de Sud sau Noua Zeelandă. 

Se întâmplă şi în România?

În România, după 2011, şi aş spune, mai ales în ultimi cinci ani am început să ne organizăm din ce în ce mai bine şcoala doctorală în această direcţie. Adică exact punând accentul pe noţiunea de şcoală.

Cum vi se pare reacţia lumii academice, universitare faţă de plagiate?

Reacţia s-a schimbat foarte mult. În 2012, când noi, la Universitatea din Bucureşti, am decis să spunem adevărul cu privire la un plagiat răsunător, care a provocat o “comoţie” puternică în societatea românească la acea vreme, reacţia a fost foarte polarizată şi politizată. Astăzi, reacţia este una oarecum normală. Şi chiar dacă există şi reacţii politice din partea multor indivizi, mai ales dacă sunt în funcţii publice, cei care lucrează şi învaţă în universităţi îşi dau seama că aceasta este o chestiune de onestitate şi de integritate a cercetării ştiinţifice, adică nu o problemă politică, ci mai degrabă una de etică a cercetării. Dar, şi mai importantă decât sancţionarea abaterii este prevenirea ei. În momentul de faţă, şcolile doctorale trebuie să insiste pe acest aspect. Şi dacă apar din trecut cazuri foarte clare de plagiat, să nu le ascundem. 

Plagiatorului i se poate retrage titlul dacă este prins. Ce sancţiune ar trebui să primească conducătorul de doctorat? 

S-a discutat şi acest aspect la Minister şi la CNATDCU. 

Şi a fost sancţionat cineva?

Nu, din câte ştiu eu, nu. 

Ar trebui să primească vreo sancţiune?

Cred că sunt două lucruri aici care ar trebui avute în vedere: dacă se constată că mai multe lucrări ale acelui conducător de doctorat nu sunt satisfăcătoare - şi aici nu vorbesc numai de plagiat, vorbesc şi de calitatea intrinsecă a lucrării, - cred că atunci ar trebui să i se atragă atenţia că munca pe care o desfăşoară cu doctoranzii nu e satisfăcătoare. Şi dacă lucrurile nu se remediază, atunci se poate merge până la retragerea calităţii de conducător de doctorat. Dar, încă o dată: şi aici prevenţia e foarte importantă. Ar trebui ca regulile şcolilor doctorale să fie foarte limpezi şi în privinţa obligaţiilor care revin conducătorilor de doctorat, iar instituţia să funcţioneze în aşa fel încât conducătorul de doctorat să nu poată să ajungă  în situaţia de a gira sau de a valida o teză slabă şi nicidecum una plagiată. Şi mai este ceva. Numărul de doctoranzi pe care-i ai la un moment dat în stagiul de cercetare. Cu mai mulţi ani în urmă, am făcut un doctorat în SUA. Conducătorul meu de doctorat avea doi doctoranzi în stagiu la acel moment. În România, înainte de reforma şcolii doctorale, în anii 2000, erau şi conducători de doctorate care aveau câte 70-80 de doctoranzi.

Cred că nici nu ştiau cum îi cheamă. 

Nici nu mai ştiau câţi doctoranzi au, sau probabil cum îi cheamă şi ce lucrează. Astăzi, constatăm că aceste lucruri au fost corectate şi situaţia este mult mai bună.

Ce părere aveţi despre clanurile din universităţi? Sunt neapărat un lucru rău? 

Răspunsul nu este deloc uşor. Şi nu mă eschivez să vă dau un răspuns pentru că aş fi şi eu ”prins” în aceeaşi situaţie. Chiar pot să pornesc de la acest gen de disclaimer, spunând că şi soţia mea este cadru didactic în învăţământul superior şi nu lucrează la Universitatea din Bucureşti, iar acest lucru nu este întâmplător. Am considerat de comun acord că este mult mai sănătos şi mai bine şi pentru cariera ei să se dezvolte într-o altă universitate, pentru a nu fi asociată cu funcţia şi cu prezenţa mea. A fost o decizie pe care am luat-o împreună foarte uşor.  Asta nu înseamnă neapărat că, în acele situaţii în care sunt membri ai aceleiaşi familii, în aceeaşi facultate sau în universitate, lucrurile sunt în mod necesar negative. Se poate întâmpla, şi chiar s-a întâmplat de multe ori acest lucru. 

Care sunt avantajele şi dezavantajele?

Dezavantajul evident pentru instituţie este că, atunci când o familie ajunge să monopolizeze puterea într-un departament, facultate sau universitate, procesele normale de evaluare, selecţie, competiţie pentru resurse pot fi distorsionate. Astfel de lucruri se pot întâmpla în România - s-au şi întâmplat de fapt, - dar se pot produce şi în alte ţări. Pentru a se pune la adăpost de astfel de situaţii clar negative pentru morala întregii instituţii şi pentru funcţionarea sa eficientă, universităţi de prestigiu din străinătate mai ales au luat măsuri şi au impus reguli foarte stricte de a nu angaja în acelaşi departament sau în aceeaşi facultate sau în acelaşi program pe membrii aceleiaşi familii. 

Şi aceasta se traduce sub forma unor interdicţii de nepotism. 

Chiar dacă în limba română cuvântul nepotism are şi alte conotaţii, când se vorbeşte despre nepotism într-o universitate americană se are în vedere, în primul rând, exact acest lucru: bias-ul şi discriminările induse de prezenţa în acelaşi departament a mai multor membri ai aceleiaşi familii, fapt care poate facilita formarea unui gen de coaliţie care monopolizează puterea, lăsând spaţiu larg de manevră abuzurilor şi corupţiei. 

Şi nepotism în universităţile din România?

Există acest gen de nepotism şi în universităţi publice şi în universităţi private din România; şi a existat inclusiv la Universitatea din Bucureşti. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că se poate întâmpla ca părinţii sau soţul/soţia să fie în vârful meseriei respective, să se afle în top, dar, la fel de buni sau poate chiar mai buni să fie şi copiii lor sau alţi membri din familie. 

Întrebarea este acum dacă ar trebui să refuzăm celor mai tineri dreptul de a intra în acel colectiv doar pe motivul că sunt membrii aceleiaşi familii? Chiar şi in situaţia în care ei sunt foarte performanţi şi ar putea să aducă o contribuţie reală universităţii respective? Eu nu cred că există o soluţie unică la chestiunea asta; şi nicidecum una rigid-formală şi a priori. Ar trebui ca instituţia însăşi, rectorul, decanii, consiliile departamentelor sau ale facultăţilor să judece fiecare caz după meritele sau după limitele sale. Doar nişte reguli formale, aplicate a priori nu sunt utile într-o astfel de situaţie care este atât de complexă, atât de nuanţată. 

Ne puteţi da un exemplu?

Am să vă dau un exemplu al unor universităţi americane; sunt chestiuni pe care le ştiu şi din experienţă personală. În momentul în care universitatea doreşte foarte mult să angajeze un profesor pentru activitatea lui remarcabilă şi îi şi oferă un salariu pe care ”nu poţi să-l refuzi”, este perfect acceptabil şi în limitele moralităţii instituţionale ca persoana care a primit contractul să solicite şi să spună că acceptă contractul cu condiţia ca soţul sau soţia să fie, de asemenea, angajată împreună cu ea. Pentru că, altfel, se poate ajunge în situaţii complet indezirabile în care, trăind permanent separat, familia respectivă să se destrame. 

Pe de altă parte, dacă se constată că există derapaje spre autoritarism sau de uzurpare a unor drepturi reale pe care trebuie să le aibă şi ceilalţi membri din departament, dar care nu mai sunt respectate tocmai din cauza unei acumulări nelegitime mult prea mari de putere în mâinile acestor familii, atunci instituţia trebuie să intervină prin norme şi practici care să curme astfel de situaţii aberante şi să facă reparaţiile de rigoare. 

E mai uşor de spus decât de făcut. 

Sigur că e mai uşor să spui lucrurile acestea decât să le faci. Am fost rectorul Universităţii din Bucureşti şi ştiu cum funcţionează instituţia în fiecare zi. Dar, încă o dată, eu nu aş diaboliza în principiu pe cei care sunt ca familie în instituţie, dar nici nu aş închide ochii liniştit, spunând că nu poate să apară nicio problemă cu aşa ceva. Trebuie să fii întotdeauna alert şi atent la felul în care evoluează lucrurile şi să iei măsurile care se impun. 

Aţi fost ministru al Educaţiei. Unde aţi identificat cele mai mari probleme? 

Aveam o lege bună în 2011, care ar fi trebuit aplicată cu mici corecţii şi ajustări. Dar, acum, este complet desfigurată. Pentru a avea o educaţie mai bună trebuie să ne gândim în primul rând la învăţământul preşcolar, primar, gimnazial şi liceal. Dacă lucrurile nu sunt solid construite la nivel primar şi de gimnaziu, este foarte greu, după aceea, să se recupereze în liceu şi, cu atât mai greu, dacă nu imposibil, la nivel de universitate. 

De aceea, este nevoie de un corp profesoral foarte bun în învăţământul primar şi în cel secundar; şi ne întoarcem astfel la necesitatea de a avea un masterat didactic valoros şi eficient. Este nevoie, de asemenea, de o bază materială adecvată pentru aceste şcoli, dar şi de o recunoaştere socială mai ridicată a statutului de profesor. Şi vorbesc aici inclusiv de o recunoaştere printr-o salarizare corespunzătoare importanţei sociale deosebite a activităţii din învăţământul primar şi secundar. 

Şi în învăţământul superior?

Dacă este să vorbim despre învăţământul superior, aici trebuie în continuare insistat pe ideea de autonomie funcţională a universităţilor şi pe existenţa unui fond mai ridicat pentru cercetarea ştiinţifică. Din păcate, România este în coada listei ţărilor din Europa şi nu se plasează mai bine nici când este comparată cu alte ţări emergente din întreaga lume.

Am văzut, acum, în timpul pandemiei cât de important este să ai o cercetare serioasă, şi nu doar o cercetare aplicativă. Ne dăm seama acum cât de valoroasă era şi o cercetare fundamentală în domeniul microbiologiei, în domeniul biologiei moleculare, al geneticii, virusologiei. 

Aceste cercetări necesită eforturi logistice şi financiare uriaşe; sunt eforturi de investiţii pe care statul trebuie să le facă prin alocări bugetare corespunzătoare. Or, în ultima vreme, în România, procentul alocat cercetării a fost în continuă scădere: a ajuns să fie nimic (zero) virgulă ceva.