Triburile - reţeta de pacificare a Afganistanului?

Loialitățile tribale ale societății afgane ridică probleme specialiștilor occidentali în contrainsurgență, care imaginează noi abordări pentru a securiza sudul și estul Afganistanului. Una din ele presupune descentralizarea violenței legitime de la nivel central la nivel local, oferindu-le afganilor posibilitatea de a se apăra singuri împotriva insurgenților. Va funcționa acest proiect sau există riscul Occidentul să semene vâ

La sfârşitul lunii februarie, un mic detaşament al Forţelor Speciale aparţinând armatei americane îşi făcea apariţia în Arghandab, un district plasat în centrul provinciei Kandahar, chiar în inima insurgenţei talibane. Până atunci, satul trăise sub spectrul terorii. Talibanii obişnuiau să patruleze satul, ameninţând pe toată lumea că oricine va colabora cu guvernul va fi ucis. Mai mult, ei îi plăteau pe localnici să atace forţele NATO sau pe cele guvernamentale şi chiar au „semănat” drumul principal cu mine terestre. Pur şi simplu, talibanii erau o prezenta difuză şi permanentă. Însă, o dată cu venirea trupelor speciale americane, situaţia s-a schimbat dramatic. Două duzini de localnici au fost reuniţi într-o aşa numită „iniţiativă de aparare a comunitatii”. Pe acest fond, activitatea din bazarul local a devenit tot mai înfloritoare, şcoala s-a redeschis, atacurile insurgenţilor s-au redus. „Toată lumea se simte mai în siguranţă acum. Nimeni nu se mai teme pentru viaţa lui” declara unul dintre „bătrânii” satului care coordona „miliţia locală” al cărei unic obiectiv era unul de auto-apărare şi de securizare a propriei sale comunităţi. Povestea de mai sus a fost relatată de Rajiv Chandrasekaran , într-un articol apărut în Washington Post în luna aprilie.

În sine, episodul face parte dintr-un program pilot mai larg al Pentagonului care testează ideea dezvoltării unor forţe defensive tribale care să se implice în asigurarea securităţii propriilor comunităţi. Pe de o parte, este o iniţiativă compatibilă cu logica unei societăţi în care clivajele dintre centru şi periferie sunt încă extrem de puternice şi în care birocraţia capitalei rămâne atât de puţin conectată cu Afganistanul profund. Pe de altă parte, este o iniţiativă care speculează perfect formele de legitimitate locală, acele structuri naturale, istorice ale unei societati în care loialităţile şi solidarităţile sunt predominant tribale.  Şi totuşi, iniţiativa Pentagonului se loveşte de opoziţia hotărâtă a guvernului de la Kabul care o percepe ca fiind o măsură ce hrăneşte tendinţe centrifuge în periferie, fărâmiţând şi deja firava autoritate pe care o are preşedintele Karzai. „Vă jucaţi cu focul. Aceste grupări ar putea aduce securitate astăzi, dar ce se va întâmpla mâine?” întreabă un oficial afgan. Nici reprezentanţii Departamentului de Stat nu par prea entuziasmaţi, percepându-l ca pe o reţetă de destabilizare: „La sfârşitul zilei, cât de sustenabil poate fi un astfel program? Este în contradicţie flagrantă cu obiectivul de a da statului un monopol asupra forţei legitime”.

Elemente de arheologie intelectuală

Printre primii care au venit cu o astfel de propunere se află un maior al forţelor speciale americane Jim Gant, care în octombrie anul trecut scria un foarte influent „memo” (intitulat sugestiv „One tribe at a time”) şi care avea să ajungă inclusiv pe birourile celor mai importanţi „manageri” ai campaniei afgane: generalii David Petraeus şi Stanley McChrystal. Interesant este că propunerea acestui „Lawrence al AfPak-ului” este decupată din experienţa sa la firul ierbii, din 2003, în provincia Konar din Afganistan. El nu şi-a dezvoltat filozofia stând izolat într-un turn de fildeş din DC, departe de teatrul de operaţiuni, ci dimpotrivă, exclusiv prin interacţiunea directă, de zi cu zi, cu tribul lui “Sitting Bull”, un lider tribal din Valea Konar. Filozofia sa este un produs direct al “praxis”-ului şi al observaţiei empirice. Într-o campanie în care miza este indentificarea acelor „forţe gravitationale”-oameni, locuri, brokeri ai puterii-care pot induce schimbare socială (dupa cum s-a exprimat Doug Stanton într-un articol apărut în Washington Post ), Jim Gant a propus stimularea unui antidot local (prin crearea unor forţe de securitate tribale) care să respingă insurgenţa talibană, reactivând astfel un sistem cu rădăcini tradiţionale pentru societatea afgană-celebrele „arbakai”. Interesantă este logica de la care porneşte maiorul Gant şi care într-un fel aminteşte de însuşi Lawrence al Arabiei. „Tribul este cel care trebuie să se protejeze. Noi putem facilita acest lucru, dar nu noi suntem cei care asigură securitatea tribului. Misiunea noastră este de a sfătui, asista, antrena şi de a conduce. În cele din urmă tribul este cel care trebuie să-şi securizeze tribul”, spunea maiorul Gant. În epoca sa, colonelul Lawrence avea sa scrie în celebrele sale „27 de articole”-acel manual conduită în interacţiunea cu triburile Bedu: „Niciodată să nu dai ordine nimănui...Locul tău este consultativ, iar sfatul tău este destinat doar liderului. Fă-l să înţeleagă că el este singurul executor al planurilor comune...Câştigă şi menţine încrederea liderului”. Cu alte cuvinte, să influenţezi, dar să nu conduci în mod direct; să consiliezi, dar să nu administrezi în mod direct. Exact ceea ce a făcut şi maiorul Gant în Konar: „Trebuie să devenim consilieri de încredere ai conducerii tribale. Totul se reduce la raporturi, la relaţii.” Şi la capacitatea de a le gestiona. Deosebit de simbolic este un episod relatat de către maiorul Gant într-un interviu. La un moment dat, acesta şi-a rugat tatăl să îi trimită liderului tribului din Valea Konar un cuţit gravat cu „Sitting Bull” şi o scrisoare ca de la părinte la părinte: „Fiul meu spune că sunteţi un mare războinic. Vă respectă şi vă consideră prietenul său. Îmi spune că duşmanii dvs sunt şi duşmanii lui. Îmi spune că îşi va da viaţa pentru a vă proteja. Fiţi tatăl fiului meu atât timp cât se află în ţara voastră. Primiţi acest dar ca un simbol al prieteniei noastre”. Imediat ce i-a citit scrisoarea lui Sitting Bull, acesta a replicat: „Spune-i tatălui tău că niciun fir de păr nu-ţi va fi atins , atâta timp cât vei fi cu mine. Eşti fiul meu acum”. În timp, această poveste de succes ar putea funcţiona şi in cazul altor triburi afgane: ”O dată câştigat respectul unui trib, efectul de domino s-ar putea extinde în întreaga regiune şi chiar dincolo de aceasta. Un trib se poate eventual transforma în 25 sau în 50”.

Ţinutul triburilor

Pe fond, propunerea maiorului Gant nu este o noutate, ci pare să fi fost aplicată cu succes în istoria Afganistanului de către dinastia Musahiban, care a condus ţara între 1929 şi 1978. Într-un articol apărut în Wall Street Journal , în august 2009, Seth Jones, un expert de la prestigiosul think tank Rand Corporation, consideră perioada 1929-1978 drept una dintre cele mai stabile etape din istoria Afganistanului modern, în parte pentru că dinastia Musahiban „a înţeles importanţa puterii locale”. Mai mult, ei au înţeles că este imposibil să construieşti un stat centralizat puternic, într-un ţinut al triburilor. Generic, ei au optat pentru un contract social în care instituţiile centrului (în special armata) menţineau ordinea în zonele urbane şi de-a lungul principalelor artere comerciale, în timp ce comunităţile locale erau responsabile de gestionarea securităţii în zonele rurale, cu  binecuvântarea Kabulului. Spre exemplu, pentru a guverna estul Afganistanului (exact regiunea controlată astăzi de insurgenţa talibană) Zahir Shah a apelat la cunoscutele „arbakai” (invocate şi de maiorul Gant)-forţe defensive subordonate instituţiilor tribale şi care funcţionau la nivelul comunităţilor rurale. Era o formă de autoreglementare, de devoluţie, de delegare a autorităţii centrului către periferie: ”legea şi ordinea erau stabilite de către localnici şi nu de către guvernul central”. Însă, astăzi, spune Seth Jones, folosite inteligent, cu creativitate, şi stimulate prin programe economice de către guvernul Karzai, comunităţile locale ar putea deveni ingredientele cheie într-o mişcare de rezistenţă, hrănind chiar o viitoare revoltă tribală împotriva talibanilor în zonele rurale din sudul şi estul Afganistanului. În cele din urmă, victoria într-un astfel de conflict, înseamnă izolarea, decuplarea populaţiei de insurgenţă, o izolare neimpusă, ci autoimpusă, aplicată şi menţinută chiar de populaţie însăşi, spune cel mai important teoretician al contrainsurgenţei-David Galula.

Şi totuşi, în ce măsură, crearea unor „iniţiative de apărare locale”, complementare unităţilor de poliţie şi armată reprezintă un pericol sau dimpotrivă, un catalizator al stabilizării?

FP România a adresat aceasta întrebare unor reputaţi experţi în probleme de contrainsurgenţă.

Colonelul Peter Mansoor, profesor la Universitatea de Stat din Ohio, fost adjunct al generalului David Petraeus în timpul celebrei „the surge” irakiene de pe parcursul anului 2007:
„Cineva trebuie să îi apere pe civili: fie poliţia, fie armata, fie forţele locale de securitate. Cineva trebuie să protejeze populaţia pentru că dacă nimeni nu o face, o va face cu siguranţa inamicul. Dacă nu există suficiente unităţi sub controlul guvernului, atunci autorizarea liderilor tribali să creeze forţe defensive care să acţioneze în numele contrainsurgenţei poate fi un răspuns. Ceea ce nu se doreşte este crearea unui mănunchi de miliţii aflate în afara oricărui control. Forţele locale au sens numai atunci când pot fi ţinute sub controlul şi coordonarea contrainsurgenţei. Este ceea ce am făcut în Irak, cu „Fii Irakului”-o mişcare autorizată şi controlată de către guvernul irakian şi armata SUA şi platită iniţial de armata americană şi ulterior de Bagdad. Iar această dependenţă financiară ne-a asigurat un control suficent asupra acţiunilor şi operaţiunilor lor.”

Colonelul John Nagl, preşedinte al Center for a New American Security (CNAS), Washington DC; este unul dintre autorii Manualului de Contrainsurgenţă adoptat de armata SUA în 2006 şi aplicat anul următor în Irak sub coordonarea generalului David Petraeus.
„Pentru a triumfa într-o insurgenţă este nevoie de un contrainsurgent la fiecare 20 de oameni, şi de 50 la fiecare 1000 de oameni. Pe fond, acest raport aplicat la populaţia Afganistanului înseamnă un nivel de forţe care depăşeşte cu mult capacităţile de azi sau de mâine, atât ale ISAF, cât şi ale armatei sau poliţiei afgane. Pentru a ne apropia de proporţia necesară, aproape întotdeauna este nevoie de crearea acestor iniţiative de apărare comunitară care să-şi securizeze propriile oraşe şi sate. Acest efort este parte integrantă şi o componenta esenţială a consolidării pachetului de forţe de securitate ale statului gazdă şi care cuprinde atât unităţi naţionale foarte bine echipate care dispun de infrastructura logistică pentru a acoperi întreaga ţară şi până la forţe locale centrate exclusiv pe securizarea propriului teritoriu.” 

Thomas E. Ricks, autor al cărţii „The gamble: general David Petraeus and the American military adventure in Iraq, 2006-2008”; este unul dintre cei mai importanţi cronicari ai războiului din Irak:
„A-i imputernici pe localnici mi se pare o idee bună. John Lennon ne recomanda să gândim global, dar să acţionăm local. Acţiunile locale sunt cele care, în cele din urmă, vor oferi soluţii durabile. Dar dacă există clivaje acumulate între localnici şi guvernul central, o astfel de iniţiativă poate fi destabilizitoare. Aşadar, misiunea contrainsurgentului este aceea de împleti aceste iniţiative locale într-o tendinţă naţională şi în al doilea rând de a încuraja o soluţionare a tensiunilor dintre centru şi periferie.”