Pe marginea ofensivei DNA. Cine a declanşat-o? De ce nu apar decât nume de români? Şi cum de sunt absolviţi cei care cooperează - o discuţie FPR

Acida şi susţinuta ofensivă a DNA împotriva corupţilor din sânul puterii face oficiale fapte până acum suspectate doar de media şi de opinia publică, dar trezeşte şi noi întrebări, chiar suspiciuni. Discuţie FPR cu universitarul Bogdan Dima despre câteva fenomene juridice devenite pregnante în România.

Articol din ediţia FPR nr 47 (aug/ sep 2015) 

Recentul val de arestări şi condamnări la nivelul înalt al politicii şi al administraţiei arată că Justiţia s-a eliberat, gata? Au contribuit la asta şi partenerii străini ai României – MCV-ul Bruxelles-ului, ambasada SUA? 

Bogdan Dima: Oricât de atrăgătoare pentru mass media sunt cazurile de corupţie la nivel înalt, justiţia nu înseamnă doar arestări şi condamnări de politicieni. S-a creat în ultima perioadă impresia profund greşită că independenţa justiţiei este direct proporţională cu numărul politicienilor arestaţi. Justiţia se face în numele legii, nu al statisticii. Fiecare caz în parte are elemente specifice, pe care doar părţile implicate le pot cunoaşte în detaliu. Ce vedem în spaţiul public sunt generalizări impulsive, fie de genul „Să îi arestăm pe toţi!”, fie de genul „Procurorii abuzează de puterea lor!”. Din punctul meu de vedere, niciuna dintre afirmaţii nu este adevărată. Ar trebui să ne întrebăm ce ar trebui să reprezinte justiţia într-o societate cu democraţie consolidată. În primă şi ultimă instanţă, justiţia este un serviciu public prin care sunt protejate drepturile şi libertăţile, atât în relaţiile dintre indivizi, cât şi în relaţiile dintre indivizi şi autorităţile publice, respectând şi interpretând legile. Şi, ca orice serviciu public, nu trebuie să fie pus în aplicare părtinitor şi abuziv.

Legat de a doua întrebare, conform art. 124 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Nu se înfăptuieşte nici în numele MCV, nici în numele SUA. Dacă ne dorim cu adevărat o justiţie independentă ar trebui să fim atenţi ca aceasta să nu fie influenţată decât de lege şi de nimeni altcineva, din ţară sau străinătate. Sigur, din perspectiva unei societăţi care a parcurs drumul tranziţiei de la un regim nedemocratic comunist la un regim democratic de tip occidental, partenerii externi ai României (în special SUA şi UE) au promovat permanent un discurs prin care au susţinut independenţa justiţiei faţă de politic. Nu există democraţie fără justiţie independentă şi nici justiţie independentă fără democraţie.  

Tranziţia s-a încheiat în România. Am început procesul de consolidare a democraţiei. Şi, în acest proces, justiţia are un rol fundamental. După 25 de ani de postcomunism, acum ne aflăm în situaţia în care metehnele tranziţiei, păstrate de o clasă politică reticentă la schimbare, sunt frontal puse sub semnul întrebării prin activitatea justiţiei.

Şi totuşi, valul de arestări, procese şi condamnări la nivel înalt este recent, în timp ce foarte multe dintre faptele incriminate sunt vechi. În acelaşi timp, avem alte arestări, procese şi condamnări la nivel înalt şi pentru fapte recente – cum ar fi cele de la ultimele alegeri. Nu avem cum să nu căutăm un declanşator pentru această „eliberare”. Apoi, în cazul RAFO/ Carom, de exemplu, sentinţa finală s-a dat în chiar ajunul prescrierii faptelor... De unde această întârziere a realizării justiţiei? Este cauzată de dificultatea cazurilor, de încărcarea anchetatorilor implicaţi? Sau, revenim, de un declanşator politic? Preşedintele Băsescu fiind creditat cu meritul istoric de a fi eliberat Justiţia...

Când vorbim despre justiţie este periculos şi chiar neproductiv să gândim în funcţie de persoane. Nu cred că o persoană este cheia de înţelegere a activităţii justiţiei din ultimii ani, nici măcar a eliberării justiţiei de sub presiunea politică. Pur şi simplu cred că este o evoluţie instituţională normală, rezultat al unor factori eterogeni, printre care cel mai important este aderarea României la UE, care a însemnat acceptarea regulilor statului de drept. Tranziţia s-a încheiat în România. Am început procesul de consolidare a democraţiei. Şi, în acest proces, justiţia are un rol fundamental. După 25 de ani de postcomunism, acum ne aflăm în situaţia în care metehnele tranziţiei, păstrate de o clasă politică reticentă la schimbare, sunt frontal puse sub semnul întrebării prin activitatea justiţiei. Avem de-a face cu un conflict cu multe situaţii controversate, dar normal şi, de ce nu, necesar. Este abia începutul.  

Legat de procese întârziate, ar putea marile tipuri de fraude ale tranziţiei – de la privatizări la restituiri – să fie imprescriptibile? 

Instituţia prescripţiei răspunderii penale este reglementată de Codul penal. Cu excepţia câtorva infracţiuni care sunt imprescriptibile, termenele de prescripţie sunt calculate în funcţie de gravitatea faptei. De asemenea, tot Codul penal prevede în mod expres că îndeplinirea oricărui act de procedură întrerupe cursul termenului prescripţiei răspunderii penale. Este o formulare care ajută destul de mult activitatea procurorilor cu privire la fapte care s-au petrecut cu mult timp în urmă. Oricum, cu sau fără această prevedere, esenţial rămâne faptul că un dosar se construieşte în condiţiile în care există suficiente dovezi din care să rezulte vinovăţia persoanei. În concluzie, depinde de la caz la caz. 

Fenomenul criminal se regăseşte în toate structurile societăţii şi capătă forme diferite. Sigur că în cadrul justiţiei acest fenomen ar trebui să nu existe sau să fie minim.

Procurorii şi judecătorii ajunşi după gratii pe motive de corupţie sunt un indicator puternic că Justiţia se eliberează şi de corupţia din propria ogradă? Nu doar de influenţele din exterior, suspectate a veni din partea politicului, a serviciilor. 

Fenomenul criminal se regăseşte în toate structurile societăţii şi capătă forme diferite. Sigur că în cadrul justiţiei acest fenomen ar trebui să nu existe sau să fie minim. Cred că, pe undeva, există o linie subţire între nevoia urgentă de a curăţa sistemul de corupţi dovediţi şi riscul de a produce neîncredere în sistemul judiciar din perspectiva justiţiabililor. De aceea, poate că este nevoie nu numai de identificarea şi sancţionarea magistraţilor corupţi, dar şi de mai multă atenţie la procesul de selectare, numire şi avansare în posturi a diferitelor persoane în cadrul sistemului judiciar. 

Are DNA nevoie de mai mulţi procurori? Cum se poate ocupa un procuror de peste 100 de dosare pe an? Faptul că nu există mai mulţi procurori la DNA poate fi văzut şi ca o (ultimă) încercare a celor care îi decid bugetul de a îngreuna anchete care i-ar putea viza?

Sunt judecători care se ocupă chiar de un număr mai mare de dosare pe an. Aceasta este o chestiune care ţine de un complex de factori, de la cei bugetari la politica de resurse umane din cadrul autorităţilor cu atribuţii în domeniu.

Apoi, nu se poate stabili legătura de cauzalitate invocată fără să cădem în păcatul vechiului dicton latin post hoc ergo propter hoc. De exemplu, din câte ştiu, chiar în raportul DNA pe 2014 se precizează că schema de personal a DNA era ocupată în proporţie de 89,63% şi activitatea a fost desfăşurată cu 87,59% din personalul prevăzut în organigramă. De asemenea, din 145 de posturi de procurori erau ocupate 135. De aceea, cred că sunt şi alte motive, de management al resurselor, care pot explica mai bine această situaţie.  

Cel puţin până acum, din dosare cu etichete ca Microsoft sau EADS – mai nou, CAF/ Metrorex – au ieşit la iveală doar nume de cetăţeni români, care au încasat sau intermediat mita. Are DNA posibilitatea – juridică, dar şi „politică”, să zicem – de a se atinge şi de cetăţenii străini din dosarele unor afaceri trans-naţionale corupte realizate în România?

În primul rând, sper ca DNA să nu se atingă niciodată politic nici de cetăţeni străini, nici de cetăţeni români. Nu asta ar fi misiunea acestei instituţii. În al doilea rând, ceea ce poate face DNA este prevăzut expres în OUG nr. 43/2002 şi Legea nr. 78/2000.

Faptul că se desfăşoară anchete penale împotriva anumitor persoane înseamnă că există indicii că acele persoane au comis infracţiuni. Cetăţenia lor devine importantă din perspectivă procedurală, dar asta este o altă chestiune. Cred că specialiştii în drept penal v-ar putea explica mult mai uşor această situaţie. De asemenea, conform Codului penal, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent dacă este săvârşită de cetăţeni români sau străni. Este principiul teritorialităţii legii penale. Ca atare, de la caz la caz, trebuie văzut în ce măsură cetăţeanul străin care a comis sau a participat la infracţiune se afla sau nu pe teritoriul României. Sunt şi excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale cu privire la diplomaţi sau militari ai altor state. Pentru aceste categorii de persoane există imunitatea de jurisdicţie şi o legislaţie specială.

Apoi, vorbeam la început de faptul că mass media este atrasă de aspectul penal al justiţiei din România. Este foarte uşor ca, în comoditatea din faţa televizorului sau a laptopului, spectatorul să cadă în patima celor care doresc să vadă mai mult scandal, mai multe persoane arestate, închise, condamnate. Este antrenant spectacolul violenţei de orice fel, cât timp nu ţi se întâmplă ţie. Să sperăm că justiţia penală nu va cădea în acest păcat niciodată şi va respecta litera obiectivă şi rece a legii care îi guvernează existenţa. Reţinerile, arestările, condamnările se fac după anumite proceduri bine stabilite, în baza unor dovezi cât se poate de clare şi credibile, după sute, chiar mii de ore de muncă pentru completarea unui dosar, cu ascultarea şi luarea în considerare a tuturor părţilor implicate. 

Putem vedea ceva excesiv în activitatea recentă a DNA? Pot fi abuzive aducerea în cătuşe la sediul DNA şi reţinerea îndelungată a învinuiţilor în „beciul domnesc”?

Cred că trăim într-o societate democratică şi am evoluat mult prin comparaţie cu anii ‘90 în ceea ce priveşte protecţia drepturilor şi libertăţilor indivizilor. Când aude cuvântul „abuz”, juristul se gândeşte imediat dacă a fost încălcată sau a fost interpretată cu exes o normă şi, astfel, drepturile şi libertăţile indivizilor au fost afectate. Orice altă semnificaţie a termenului „abuz” nu mai este de natură juridică.

În ceea ce priveşte utilizarea cătuşelor ca mijloace de imobilizare, poate că ar trebui mai multă atenţie la reglementarea în materie. Există o serie de dispoziţii în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, alte dispoziţii în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, care stabileşte condiţiile în care se organizează escorta persoanelor reţinute sau arestate. Poliţia are şi ea un regulament referitor la organizarea escortei. Utilizarea cătuşelor trebuie să fie o practică excepţională, concret şi coerent reglementată de legiuitor. În mod incidental într-o cauză, CEDO a precizat că „utilizarea cătuşelor să se limiteze la situaţii excepţionale şi să nu depăşească ceea ce este absolut necesar, plasând astfel principiul proporţionalităţii în centrul problemei respective”.

În ceea ce priveşte durata reţinerii, Constituţia şi Codul de procedură penală prevăd expres durata reţinerii, 24 de ore. În plus, reţinerea se face doar dacă se îndeplinesc cumulativ anumite condiţii prevăzute de lege: dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

În ceea ce priveşte arestarea preventivă, aceasta nu poate fi dispusă decât de judecător (nu de procuror), pentru o perioadă de 30 de zile. Totuşi, arestarea preventivă se poate prelungi de către judecător, la cererea procurorului, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. În orice caz, conform Codului de procedură penală, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani. Aşadar, regulile sunt destul de clare pentru practicieni.

Este darea de mită o vinovăţie?

Conform legii penale este chiar infracţiune. Totuşi, în art. 290 alin. (2) şi (3) din Codul Penal se precizează expres că darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita, respectiv că mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Probleme pot apărea când procurorii negociază cu inculpaţii ca, în schimbul unor informaţii vitale pentru alte dosare în lucru, să reîncadreze fapta sau să ceară instanţei aplicarea unei pedepse mai mici pentru fapta comisă. 

Tot răsunătoare cazuri recente ne-au făcut să descoperim şi absolvirea unor vinovaţi, de dare de mită, de exemplu, care au denunţat alţi vinovaţi . Ce mesaje trimite în societate iertarea denunţătorilor? Cât de automată – sau, invers, dependentă de procurori – este această procedură? 

În primul rând, în art. 51 alin. 1 din Codul penal se precizează că participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii. Acest articol este relevant pentru că pune accentul pe dimensiunea preventivă a justiţiei penale în România. Dacă infracţiunea nu a fost descoperită şi nu s-a consumat producând efectul social nedorit, atunci participantul-denunţător nu se mai pedepseşte.

În al doilea rând, probleme pot apărea când procurorii negociază cu inculpaţii ca, în schimbul unor informaţii vitale pentru alte dosare în lucru, să reîncadreze fapta sau să ceară instanţei aplicarea unei pedepse mai mici pentru fapta comisă.

În SUA se discută intens despre puterea din ce în ce mai mare a procurorilor în cadrul sistemul judiciar. Practic, mai mult de 95% dintre condamnările date de judecători în SUA sunt rezultatul unor înţelegeri dintre inculpaţi şi procurori, astfel încât primii să aibă parte de o atitudine mai favorabilă din partea celor din urmă. Foarte multe condamnări depind de mărturiile celor care cooperează cu procurorii, fără ca aceste mărturii să fie întotdeauna reale. Din acest motiv, s-a ajuns ca judecătorul să nu mai judece cazul în substanţa sa, ci să ia act de înţelegerile dintre procurori şi inculpaţi, efectele sociale fiind, uneori, înfricoşătoare: mulţi inculpaţi nevinovaţi acceptă să primească o pedeapsă mai uşoară decât să rişte să fie trimişi în judecată pentru fapte mai grave cu pedepse mult mai mari. Un studiu arată că jumătate din cazurile în care persoane au fost condamnate la moarte în mod eronat în SUA se bazau pe mărturii false ale informatorilor, aceştia din urmă fiind de obicei infractori care erau „recompensaţi” de procurori cu pedepse mai uşoare în schimbul mărturiilor. 

Situaţia din România nu se aseamănă totuşi cu cea din SUA, dar trebuie să tragem un semnal de alarmă pentru viitor, astfel încât procurorii să îşi realizeze atribuţiile fără să abuzeze de prerogativele oferite de lege. Conform legislaţiei penale în vigoare la noi, nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Asemenea dispoziţii se încadrează tot la dimensiunea preventivă a justiţiei penale. Până la urmă, esenţial este să previi consumarea unor infracţiuni şi, atunci când acestea au fost consumate, să facilitezi sancţionarea celor care le-au realizat. În rest, totul diferă de la caz la caz, cum sunt formulate şi cât de reale sunt aceste denunţuri fiind chestiuni apreciate de procurori şi, ulterior, de judecător în cadrul procesului penal. 

Bogdan Dima este doctor în drept al şi lector la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Este autor al monografiei „Conflictul dintre Palate. Raporturile de putere dintre Parlament, Guvern şi Preşedinte în România postcomunistă" şi coautor al volumului „Reforma constituţională: analiză şi proiecţii" – domeniu de care se ocupă în prezent la Preşedinţia României; răspunsurile sunt date în nume strict personal.