Recordul comercial al Chinei zguduie economia globală. Ce avertizează experții

Supracapacitatea industrială a Chinei se apropie, potrivit experților, de un punct critic. Depășirea acestui prag ar putea declanșa o criză economică globală, într-un moment în care guvernele sunt deosebit de slab pregătite să îi gestioneze consecințele.

Foto: Shutterstock

Potrivit unei analize realizată de Foreign Affairs, în ultimele două decenii, China a înregistrat cel mai mare excedent comercial din istorie.

În 2025, acesta a ajuns la aproape 1.200 de miliarde de dolari, crescând de trei ori mai rapid decât comerțul mondial cu bunuri. Pe termen scurt, acest model a adus beneficii strategice Chinei și a contribuit la temperarea inflației în restul lumii. Din punct de vedere politic și structural, însă, este nesustenabil și generează un risc tot mai mare, dar insuficient conștientizat, pentru întreaga economie mondială.

Creșterea economică a Chinei, bazată pe exporturi masive și produse ieftine, se apropie de limitele sale.

Pe măsură ce alte state devin tot mai reticente față de dezindustrializare și dependența de importurile chinezești, protecționismul riscă să se intensifice, limitând accesul Chinei pe piețele externe. În plus, dimensiunea actuală a economiei chineze face imposibilă menținerea ritmului exporturilor fără a depăși capacitatea de absorbție a cererii globale.

Blocarea acestui model ar afecta în primul rând China, dar ar provoca unde de șoc în economia mondială, inclusiv în Statele Unite.

De ce ezită Beijingul să schimbe modelul economic

Pentru a evita o criză globală, autorii susțin că Beijingul trebuie să își reechilibreze treptat economia, reducând dependența de exporturi și orientându-se către o creștere mai sustenabilă. Ceea ce în trecut era o opțiune avantajoasă a devenit acum o necesitate.

În prezent, aproximativ 30% din producția industrială mondială este chineză,  iar, până în 2030, ponderea sa ar urma să ajungă la 45%, potrivit unui raport al ONU din 2024.

Cu excepția economiei Statelor Unite imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu există niciun precedent istoric pentru o asemenea concentrare a puterii industriale. Raportat la PIB-ul mondial, excedentul comercial al Chinei în sectorul bunurilor manufacturate este mai mare decât excedentele cumulate ale Germaniei și Japoniei din orice moment al anilor 1980.

Supracapacitatea industrială a Chinei este rezultatul unei politici economice bazate pe subvenții masive, credite direcționate către sectoarele prioritare și menținerea unui renminbi (n. r. momenda oficială chinezească) subevaluat, care permite companiilor să vândă produse cu până la 30% mai ieftin decât concurenții străini.

Acest sistem încurajează investițiile excesive și o competiție acerbă, în care numeroase firme acceptă pierderi pentru a-și crește cota de piață.

Aproape 30% dintre companiile industriale chineze sunt pe pierdere, procentul ajungând la 34% în sectoarele cu investiții accelerate. În loc să lase firmele neviabile să dispară, autoritățile locale și băncile de stat le mențin în funcțiune pentru a proteja locurile de muncă și veniturile fiscale. Fenomenul, numit neijuan („involuție”), alimentează un cerc vicios al supraproducției și al scăderii prețurilor, care afectează atât economia Chinei, cât și concurenții săi internaționali.

În cele din urmă, excedentul comercial riscă să se prăbușească sub propria greutate, deoarece producția continuă să crească în pofida limitelor cererii.

Deși autoritățile chineze au recunoscut parțial problema supracapacității industriale și au anunțat măsuri pentru stimularea consumului, Beijingul evită să schimbe fundamental modelul economic bazat pe exporturi și producție industrială. Strategia Chinei urmărește să domine atât industriile avansate, precum inteligența artificială și vehiculele electrice, cât și sectoarele cu valoare adăugată redusă, menținând presiunea asupra concurenților internaționali.

Schimbarea direcției este dificilă și din motive politice și fiscale. Sistemul actual recompensează oficialii locali pentru creșterea economică, iar administrațiile depind de vânzarea terenurilor, subvențiile industriale și creditele bancare pentru finanțarea fabricilor și a parcurilor industriale. O reorientare către consum ar necesita reformarea acestui sistem, asumarea pierderilor de venituri locale și gestionarea concedierilor în masă.

Deși soluțiile sunt cunoscute, Beijingul ezită să renunțe la un model economic care reprezintă atât un avantaj industrial, cât și un pilon al strategiei politice a președintelui chinez Xi Jinping.

Semnele prevestitoare ale crizei

Ofensiva Chinei în industriile cu valoare adăugată ridicată amenință inclusiv economiile tradițional favorabile liberului schimb, precum Germania.

Industria germană resimte puternic această presiune: în 2025, exporturile către China au scăzut la cel mai redus nivel din ultimul deceniu, în timp ce importurile chinezești au crescut. Cel mai afectat este sectorul auto, unde exporturile germane către China s-au redus cu 66% între 2022 și 2025, iar exporturile chinezești de automobile s-au dublat.

Consecințele includ pierderi masive de locuri de muncă, restructurări și posibile închideri de fabrici. Volkswagen analizează eliminarea a până la 100.000 de posturi, iar BMW și Mercedes-Benz pregătesc măsuri similare.

Presiunile economice au determinat Germania să ia în considerare susținerea unor măsuri comerciale mai dure la nivelul Uniunii Europene, inclusiv tarife vamale menite să contracareze excedentul comercial al Chinei și să încurajeze aprecierea monedei chineze.

Uniunea Europeană a fost mult timp, cel puțin la nivel declarativ, mai atașată decât Statele Unite de multilateralism și de liberul schimb, considerate elemente esențiale ale proiectului său de integrare.

Însă, după ani în care a încercat să mențină un echilibru între Statele Unite și China, UE urmează, cu întârziere și fără prea mult entuziasm, exemplul Washingtonului în ceea ce privește instituirea unor bariere comerciale împotriva exporturilor chinezești.

Uniunea Europeană și alte economii importante înăspresc măsurile comerciale împotriva Chinei, prin tarife vamale, cerințe privind producția locală și restricții motivate de securitatea națională. În paralel, mai multe state încearcă să reducă dependența de China în privința mineralelor critice și a tehnologiilor strategice.

Aceste măsuri riscă să limiteze accesul produselor chinezești pe piețele externe și să forțeze Beijingul să își reechilibreze economia.

Beijingul va încerca, cel mai probabil, să facă tot ce îi stă în putere pentru a menține creșterea exporturilor și funcționarea strategiei „dublei circulații”. 

Ar putea devaloriza renminbiul (yuanul chinezesc), ar putea extinde subvențiile pentru sectoarele prioritare, care au beneficiat deja de finanțări de ordinul trilioanelor, și ar putea accelera dezvoltarea următoarei categorii de industrii pe care China încă nu le domină, inclusiv aviația comercială și componentele hardware pentru inteligența artificială.

China a mai trecut printr-o criză a cererii externe în 2008-2009, când autoritățile au ales să stimuleze economia prin investiții masive în infrastructură și construcții, în loc să încurajeze consumul gospodăriilor.

Această strategie a funcționat atunci datorită creșterii populației active, urbanizării și extinderii clasei de mijloc, însă condițiile demografice s-au schimbat între timp, iar populația țării este în scădere din 2022.

După criza imobiliară începută în 2021, Beijingul a mizat din nou pe industrie, în special pe vehicule electrice, baterii, panouri solare și semiconductori. Exporturile nete au ajuns să contribuie cu aproximativ 30% la creșterea PIB-ului Chinei în 2025, însă acest model riscă să-și atingă limitele, în condițiile în care cererea globală nu poate absorbi la nesfârșit producția chineză.

China are puține alternative capabile să susțină un ritm similar de creștere. Sectorul imobiliar este în declin, investițiile în infrastructură își pierd din eficiență, industria prelucrătoare acoperă deja cu ușurință cererea internă, iar sectorul serviciilor rămâne slab dezvoltat din cauza consumului redus.

Următorul șoc chinezesc

Un șoc economic ar putea avea efecte în lanț asupra economiei dezechilibrate a Chinei, cu consecințe grave.

Numeroase companii care funcționează deja cu marje de profit reduse ar putea intra în faliment, iar băncile de stat ar putea fi obligate să recunoască pierderile generate de companiile neviabile pe care le-au susținut ani la rând.

Spre deosebire de criza din 2008, când investițiile masive au susținut redresarea, China se confruntă acum cu o populație în scădere, datorii ridicate și perspective economice mai slabe. O stagnare prelungită, similară „deceniului pierdut” al Japoniei, ar putea avea consecințe și mai grave.

Efectele s-ar propaga la nivel mondial, în special în țările dependente de exporturile de materii prime către China.

O reducere a cererii chineze ar putea prăbuși prețurile resurselor naturale și afecta economiile din Africa, America Latină și Asia. În plus, diminuarea investițiilor și a creditării chineze în străinătate ar putea declanșa noi crize ale datoriilor suverane. Riscurile sunt amplificate de nivelul ridicat al datoriei publice din economiile dezvoltate, care limitează capacitatea guvernelor de a interveni.

În cazul unei crize globale, Statele Unite ar fi probabil nevoite să coordoneze răspunsul internațional, deoarece China nu a demonstrat că poate prelua rolul de lider economic global. Totuși, cooperarea internațională este mai dificilă decât în 2008, pe fondul deteriorării instituțiilor și al scăderii încrederii în Washington.

Pentru a preveni acest scenariu, autorii propun o reechilibrare treptată și coordonată a economiei chineze. Printre măsuri s-ar număra aprecierea graduală a renminbiului, reducerea subvențiilor industriale, reformarea sistemului hukou și consolidarea protecției sociale, în paralel cu ajustarea coordonată a măsurilor comerciale impuse de partenerii Chinei.

Deși Beijingul cunoaște de mult timp aceste soluții, amânarea reformelor riscă să îi reducă tot mai mult posibilitatea de a evita o criză.

Statele Unite sunt tot mai frustrate de refuzul Chinei de a-și reechilibra economia, iar administrația Trump se concentrează în prezent pe acorduri comerciale punctuale, fără a urmări reforme economice structurale.

Aceste înțelegeri ar avea un impact limitat asupra riscurilor generate de modelul economic chinez, bazat pe exporturi și excedente comerciale masive.

Autorii consideră că summitul G20 de la Miami, din decembrie, reprezintă o oportunitate pentru Washington de a forma o coaliție internațională care să determine Beijingul să își reformeze economia. Dezechilibrele comerciale ale Chinei ar trebui să devină o prioritate a reuniunii, în condițiile în care un excedent comercial de un trilion de dolari este considerat nesustenabil pentru economia mondială.

În lipsa unor reforme, o eventuală criză ar afecta China mai grav decât Statele Unite și ar putea compromite ambițiile Beijingului de a deveni un lider economic global, deteriorând totodată relațiile cu țările în curs de dezvoltare.

Consecințele s-ar propaga însă în întreaga lume, într-o criză comparabilă cu cea din 2008-2009.