Video Cum au dispărut cele mai temute insecte de pe Dunăre. „Adevărați nori năvălitori se abat asupra vitelor îngrozite”

Timp de secole, roiurile muștei de Golubac au provocat panică în așezările de pe Dunăre, făcând mii de victime printre animalele localnicilor. Marile roiuri de insecte au dispărut de aproape șase decenii.

Cazanele Dunării, unul dintre locurile unde viețuiau roiurile de muște Foto: Daniel Guță, ADEVĂRUL

Drumul Național 6, între Drobeta-Turnu Severin și Orșova, continuat de DN57 spre Moldova Nouă și Baziaș, însoțește îndeaproape Dunărea pe una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale cursului ei. Traseul trece prin Porțile de Fier și Clisura Dunării, locuri istorice și legendare ale României, impresionante și prin peisajul sălbatic al munților oglindiți în apele lacului de acumulare Porțile de Fier I.

Drumul spectaculos de pe Dunăre, dar atenție la insecte

Vechiul drum de pe malul stâng al Dunării datează din timpuri străvechi. Potrivit istoricilor, la începutul secolului al II-lea, armatele împăratului Traian au dăltuit în stâncile abrupte o parte a căii care avea să ajungă la podul de la Drobeta, legând provincia Dacia de teritoriile romane aflate la sud de Dunăre.

Un alt drum faimos a fost amenajat în zona Orșovei în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Între 1834 și 1846, contele István Széchenyi a coordonat construirea pe malul Dunării unui drum de peste 120 de kilometri, tăiat în stâncă pentru a facilita transportul în zonele unde navigația era dificilă. Șoseaua actuală a fost construită în anii ’60, la o cotă mai înaltă decât vechile căi de comunicație, acoperite de apele Dunării.

Din numeroasele locuri de popas de pe marginea ei, călătorii pot admira fluviul în unele dintre cele mai spectaculoase sectoare ale sale, mărginit de munții abrupți de pe malurile românesc și sârbesc.

Însă, mai ales seara, cei care rămân pe maluri au de înfruntat un pericol aproape nevăzut. Insecte minuscule, atrase de oameni și animale, pot lăsa numeroase înțepături.

În serile de vară, este suficient ca turiștii să petreacă doar câteva minute aproape de fluviu pentru a deveni ținta musculițelor și țânțarilor, ale căror înțepături pot provoca sângerări și umflături. Insectele au fost din cele mai vechi timpuri dușmani greu de înfruntat ai localnicilor. Până în anii ’60, însă, problemele provocate de ele puteau căpăta proporții dramatice.

Cum s-au oprit invaziile muștelor

Timp de secole, roiurile de musculițe au terorizat primăvara și vara comunitățile dunărene, iar uneori invaziile lor s-au extins până la zeci de kilometri de fluviu.

Roiurile uriașe provocau moartea animalelor rămase fără apărare, le provocau oamenilor răni grave și puteau face viața aproape imposibilă în unele așezări. Autoritățile și oamenii de știință au încercat să le afle originea și să găsească metode de combatere, multă vreme fără rezultate decisive.

Totul a început să se schimbe în urmă cu aproape șase decenii, odată cu amenajarea lacului de acumulare Porțile de Fier I, parte a Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I. La 14 august 1969 a fost pusă în funcțiune ecluza românească, primul obiectiv al sistemului, iar ridicarea treptată a nivelului Dunării a schimbat treptat peisajul defileului.

Apele au inundat așezările de pe maluri, dar și peșterile și stâncăriile în care se dezvoltau coloniile musculiței de Golubac (Simulium colombaschense), iar dispariția acestor habitate a redus drastic marile invazii care, timp de secole, au făcut victime în regiunile dunărene.

Un studiu publicat în 2016 despre Simulium colombaschense arată că marile populații ale insectei erau strâns legate de apele repezi ale Dunării din zona Porților de Fier, unde larvele găseau condiții foarte favorabile de dezvoltare.

Cercetătorii au analizat evoluția speciei și felul în care transformarea fluviului a schimbat radical habitatul care îi permisese să se înmulțească în asemenea proporții.

„Simulium colombaschense a fost cândva atât de abundentă încât femelele hematofage au provocat moartea a aproape 22.000 de animale domestice într-un singur an”, arătau autorii studiului.

Din cauza impactului uriaș asupra vitelor, specia a rămas în literatura de specialitate drept una dintre cele mai distructive muște negre cunoscute. Amenajarea hidroenergetică a Porților de Fier a schimbat însă regimul apelor. Formarea lacului de acumulare a redus viteza curenților și a modificat condițiile de care depindeau larvele, iar marile populații care generaseră invaziile din trecut s-au prăbușit.

Muștele care făceau ținuturile de la Dunăre greu de locuit

Povestea muștelor de pe Dunăre a devenit cunoscută mai ales în secolul al XVIII-lea, după ce Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, în urma Păcii de la Passarowitz din 1718. Noua administrație a început să cerceteze și să descrie regiunea, iar printre fenomenele neobișnuite care au atras atenția călătorilor și cărturarilor s-au numărat invaziile muștei columbace.

Una dintre cele mai cunoscute mărturii îi aparține cărturarului venețian Francesco Griselini (1717–1787), care a petrecut mai mulți ani în Banat și a descris fenomenul în lucrarea sa „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”, publicată în 1780. Griselini arăta că insectele apăreau în roiuri uriașe, asemănătoare de la distanță unor nori de fum, și atacau mai ales animalele domestice. În toamna anului 1776, un asemenea roi a fost observat chiar în apropierea Timișoarei.

„În număr nespus de mare, se năpustesc aceste insecte, fără deosebire, asupra boilor, vacilor, cailor, oilor, caprelor și porcilor. Zadarnic încearcă bietele animale să se apere de această pacoste, prin sărituri puternice și bătând aerul cu coada. În cele din urmă cad moarte, fie chiar în timpul atacului, fie la 3–4 ore după aceea, sau cel mai târziu în noaptea următoare”, relata Griselini.

Cărturarul consemna și credința răspândită printre locuitorii Clisurii că roiurile ar fi pornit din crăpăturile munților din apropierea cetății Golubac, de pe malul sârbesc al Dunării.

„Se crede de obicei că aceste muște își fac apariția din anumite crăpături ale munților de pe malul stâng al Dunării, de lângă Golubac, de unde, împrăștiindu-se, își iau zborul în nenumărate roiuri, atât în Serbia, cât și în Banat și în provinciile învecinate”, scria Griselini.

Insectele care chinuiau vitele

Fenomenul a atras atenția mai multor călători și naturaliști ai secolului al XVIII-lea. Ignaz von Born, care a străbătut Banatul în 1770, consemna atât apariția roiurilor, cât și legenda care le lega de stâncile de lângă Golubac.

„Insectele care primăvara ies de sub o stâncă de lângă Columbacz, la marginea stăpânirilor turcești, și care le chinuiesc puternic turmele sunt, după credința lor, vărsate de diavol. Se spune că Sfântul Gheorghe i-ar fi tăiat capul într-o peșteră de sub acea stâncă”, relata Ignaz von Born.

Câțiva ani mai târziu, naturalistul Giovanni Antonio Scopoli a publicat un studiu despre muștele columbace, numindu-l „Despre o specie de insecte dăunătoare, numite muștele columbace, care provoacă mari pagube boilor, oilor, caprelor, porcilor și cailor din Serbia, Banatul Timișoarei și vestul Țării Românești”.

Scopoli a descris și științific insecta, căreia i-a dat numele Oestrus columbacensis. În ciuda reputației sale de temut, musca de Golubac era o insectă minusculă, de numai câțiva milimetri, cu corp scurt și robust, închis la culoare, torace bombat și aripi late. Asemănătoare unei musculițe negre, femela era însă un consumator de sânge agresiv, capabilă să provoace răni prin numeroasele mușcături.

Francesco Griselini nota că muștele acopereau rapid părțile corpului lipsite de păr, pătrundeau în nările și urechile animalelor, în jurul ochilor și în alte zone sensibile. Vitele încercau să scape prin sărituri și lovituri de coadă, fugeau înnebunite și uneori se aruncau în apă.

„Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guițări, nechezări, behăiri și prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3–4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopții următoare”, relata Francesco Griselini.

Pentru a-și apăra animalele, țăranii aprindeau focuri mari de paie, în jurul cărora animalele se adunau instinctiv, deoarece fumul alunga insectele. Părțile expuse ale corpului vitelor erau unse sau spălate cu fiertură de pelin, iar un medic al epocii recomanda și fiertura din frunze de nuc.

Peste 16.000 de animale ar fi pierit în 1923

Relările despre marile invazii au continuat și în secolele următoare. În 1893, revista „Familia” descria musca de Golubac ca pe o insectă de numai circa patru milimetri, negricioasă și cu aripi transparente, precizând că femelele erau cele care se hrăneau cu sângele animalelor.

„Muierușcele muștelor sunt cele rele, ele sug sânge din animale, până ce bărbătușii nu împung niciodată. Larvele (formațiunile din ouă) trăiesc sau pe vegetabile (plante), sau în apă, și pentru aceasta sunt foarte stricăcioase animalelor, cât nu se pot păzi din destul. Muierușca ouă cam 300 de ouă pe plantă ori în apă; din ouă se fac larvele, iar din larve, în 4–5 săptămâni, ies musculițele”, scria revista „Familia” în 1893.

Anul 1923 a rămas în istorie printr-una dintre cele mai devastatoare invazii, când roiurile de muște columbace s-au răspândit mult dincolo de zona Dunării, ajungând până în județele Dâmbovița și Bihor. Naturalistul Ion Simionescu amintea că peste 16.000 de animale domestice ar fi pierit în România în acel an din cauza atacurilor insectelor.

Ziarul „Dunărea de Jos” a descris pe larg, în 1923, dezastrul provocat de „musca otrăvită” în șesul oltenesc al Dunării, unde animalele mureau în număr mare din cauza atacurilor insectelor. Publicația amintea că fenomenul nu era unul nou, ci se repeta periodic de foarte mult timp.

„Roiurile ies primăvara din peșteră – nu însă în toți anii – sub forma unui glob de mărimea unui pepenaș, izbucnind afară cu mare iuțeală și împrăștiindu-se apoi în diferite direcții”, informa ziarul în 1923.

În satele din Mehedinți și din alte zone afectate, în perioadele în care apăreau roiurile, vitele erau ținute în grajduri, iar la muncile câmpului țăranii aprindeau tizic sau băligar pentru ca fumul să îndepărteze insectele. Părțile sensibile ale animalelor erau unse cu dohot, petrol lampant ori cu zeamă din frunze de nuc, pelin sau tutun.

„La car sau la plug, țăranii leagă sub jug și la oiște câte o căldare cu băligar aprins. Fumul alungă musca și vitele sunt astfel scăpate la câmp”, nota „Dunărea de Jos”.

Caii erau protejați cu traiste umplute cu rumeguș îmbibat în păcură și gaz, iar în grajduri se aprindea băligar pentru a ține roiurile la distanță.

Măsurile erau rudimentare, dar presa vremii le considera eficiente. În Mehedinți, unde oamenii erau obișnuiți cu fenomenul, ziarul susținea chiar că pierderea unei vite din cauza muștei devenise un motiv de batjocură pentru proprietarul care nu luase măsuri de protecție.

„De altfel, grija și bătaia de cap nu țin mult, căci, din fericire, viața acestor muște este foarte scurtă, numai de opt zile”, mai informa ziarul.

Traian Lalescu descria „musca iadului”

Tot în 1923, savantul Traian Lalescu scria despre musca de Golubac, pe care o numea „musca iadului”, și despre pagubele provocate de invaziile acesteia în Banat și Oltenia. El arăta că, în anii obișnuiți, fenomenul rămânea mai ales în zona Dunării, însă în 1923 roiurile ajunseseră până în Bihor și Argeș. Lalescu amintea de invaziile din 1785, 1813 și 1865, când muștele columbace ar fi omorât mii de vite în Banat și Ardeal.

Savantul descria apariția lor mai ales în a doua jumătate a lunii aprilie și la începutul lunii mai, când insectele porneau în căutarea sângelui animalelor.

„În număr imens, adevărați nori năvălitori, ele se îndreaptă în linie dreaptă spre sate și se abat asupra vitelor îngrozite, înțepându-le pielea în părțile neacoperite, la ochi, la urechi, în nări, în părțile genitale ș.a.m.d.”, scria Traian Lalescu.

Potrivit omului de știință, vechea credință că roiurile proveneau din peșterile Dunării nu mai era atunci de actualitate.

„Multă vreme s-a crezut că locul de origine al muștelor columbace ar fi într-adevăr aceste peșteri. Fosta Austro-Ungarie dispusese chiar astuparea lor ermetică; cheltuielile au fost însă zadarnice, căci muștele și-au continuat regulat apariția lor anuală. S-a mai crezut apoi că ele s-ar naște pe fagii din acele regiuni. Astăzi este stabilit însă definitiv că avem de-a face cu niște insecte care își depun ouăle în apa Dunării”, scria savantul.

Lalescu afirma că insectele găseau în Defileul Dunării condiții deosebit de favorabile pentru dezvoltare. El indica o porțiune de circa 20 de kilometri a fluviului, unde clima mai caldă, umezeala și vegetația bogată ofereau mediul potrivit, iar numeroasele turme și cirezi din regiune reprezentau o sursă abundentă de hrană.

Peștera care păstrează amintirea muștelor

Una dintre cele mai spectaculoase amintiri ale acestor invazii se păstrează și astăzi în Clisura Dunării. Peștera Gaura cu Muscă se află în apropiere de Coronini, la circa 12 kilometri în aval de Moldova Nouă, deasupra drumului care străbate defileul.

Numele său este legat de vechile legende despre originea muștei columbace. Potrivit uneia dintre variante, voinicul Iovan Iorgovan ar fi urmărit pe Valea Cernei un balaur cu mai multe capete.â

Ultimul cap al monstrului ar fi ajuns până la Dunăre și s-ar fi ascuns într-o peșteră, iar din trupul său ar fi început să iasă roiurile de muște care atacau oamenii și animalele. În alte variante ale legendei, eroul este Sfântul Gheorghe sau Hercule.

Traian Lalescu amintea și el, în 1923, o asemenea poveste, pe care o atribuia localnicilor din Banatul Montan.

„Fel de fel de ipoteze și de legende sunt legate de originea acestor muște. Țăranii bănățeni, cu fantezia lor bogată, le leagă de persoana legendară a lui Ercule, de ale cărui isprăvi sunt pline poeziile și credințele lor populare. Capul balaurului răpus de Ercule ar fi fost aruncat de acesta într-una din peșterile de pe malul Dunării, de lângă satul Columbac, și din el se nasc în fiecare an muștele acestea ticăloase: e singurul rău pe care-l mai poate face oamenilor afurisitul de balaur”, scria Lalescu.

Peșterea Gaura cu muscă Foto: Centrul de informare turistică Moldova Nouă

Francesco Griselini auzise legenda încă din secolul al XVIII-lea, într-o variantă în care Sfântul Gheorghe ucidea balaurul.

„Lângă această gaură sau peșteră ar fi doborât Sfântul Gheorghe, după legenda românească, balaurul infernal și, tăindu-i capul, l-ar fi aruncat în peștera amintită. Astfel, aceste muște vătămătoare ar ieși din capul acestui monstru”, relata Griselini.

Legenda s-a păstrat și a dat numele peșterii Gaura cu Muscă, o grotă greu accesibilă, aflată la aproximativ 30 de metri deasupra șoselei care străbate Clisura Dunării.