DRAGOSTE MODERNĂ „Nici măcar nu erai pe lista scurtă!“

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

La 16 ani citeam un eseu în faţa clasei în care povesteam despre iubire. Profesoara m-a întrebat: „Dar tu ai trăit o astfel de iubire până acum?“. Eu, naivă fiind, i-am spus: „Nu, dar iubirea mea cea mai mare aşa trebuie să fie“. Ca să înţelegi mai bine, asemănam iubirea cu un lac şi, apoi, cu o mare, cu un tsunami şi multe alte fenomene de acest gen. Eu voiam ca iubirea mea să îmi scoată sufletul din nisip şi să facă surf cu el pe un val cum vedeam eu la televizor, undeva, în Florida.

Şi am început să caut. Când am crezut că am găsit, ori mă băga sub apă, ori mă ridica prea sus (iar eu am rău de înălţime), ori mă afunda până la brâu în nisip.

De exemplu, am avut o iubire care mă ducea prin fiecare colţisor al unei mări. Sus, jos, dedesubt. Lucru sincer? De la atâtea scufundări, mi s-a atrofiat creierul sufletului şi cu greu am înotat până la mal.

Întâlnirea din Vama Veche cu Bambi

Iată-mă acum, vă scriu de pe un mal spiritual pe care l-am construit cu ajutorul lui. Un băiet creţ, înalt, cu ochi migdalaţi de zici că e Bambi şi alta nu. Îl ştiam încă de când eram ocupată să ies la suprafaţă din iubirea trecută, dar eu, cea cu frică de înălţime, am zis nu şi nu… nu vreau să mă apuc să vânez căprioare. Dar, ce să vezi, dintr-un luminiş, el mă tot urmărea cu ochii lui de Bambi (el va spune că nu făcea asta, dar ştiu eu mai bine, îl vedeam de pe valul meu).

Îmi amintesc cu drag că, exact acum un an, îl vedeam (pentru a doua oară în viaţă) în Vama Veche. Ori eram furată de mirajul mării, ori nu ştiu ce mi s-a întâmplat, dar i-am spus: „Măi, Marcel (nume de cod), dar tu eşti chiar drăguţel!“. Atât mi-a trebuit, că Universul a recepţionat şi atunci a început… iubirea, zic eu. Au urmat nişte telefoane nocturne şi o invitaţie la un ceai, seara, în grădina Verona. M-am dus toată aranjată, frumoasă şi parfumată, iar el… s-a purtat ca un bădăran. Dupa 30 de minute am plecat cu promisiunea solemnă că nu o să mă mai întâlnesc niciodată cu el…

Într-o zi tare călduroasă de vară, îi dau un telefon lui. De ce lui? Nici acum nu ştiu, dar a fost una dintre cele mai bune decizii din viaţa mea. Şi ne-am întâlnit, şi am vorbit şi râdeam unul de celălalt şi încercam să ne dăm seama care dintre noi are părul mai creţ (eu cred că el îl are mai creţ). Şi apoi, după 6 ore de colindat prin oraş, ne-am văzut şi la ceas de seară şi iar am râs şi am povestit.

A doua zi, a încercat să facă o glumă ca să mă sărute. Eu nu i-am zis că e o glumă proastă, el a râs (eu mă întrebam dacă astea sunt cele mai bune glume pe care le are) şi mi-a dat cel mai frumos sărut din viaţa mea. Sărut urban, aş spune – eram pe Calea Victoriei. De atunci a trecut aproape un an. Un an cu multe schimbări. El locuieste în acest moment în Siberia, până la sfârşitul anului.

Poate că acum te gândeşti că totul a fost roz şi cu mult soare între noi. Ei bine, nu. Au existat probleme (mai mult mici decât mari) care ne-au făcut de multe ori să renunţăm (cel puţin în cuvinte). Dar n-am renuntat, am luptat amândoi pentru că am simţit că povestea noastră e unică. Şi aşa e. La fel cum şi a ta e unică, la fel cum a oricui este unică. Pentru că valul de care povesteam mai sus există, dar în alt sens. Există prin doza maximă de sentimente şi drag pe care eu am simţit-o vreodată.

În timp ce scriu acest articol, el stă tolănit în biroul meu, pe canapeaua mea roşie (e în vacanţă, în ţară). Şi e mare lucru… e mare lucru că pot sta lângă el zi de zi şi noapte de noapte… măcar pentru o săptămână, înainte ca el să plece la 5.000 de kilometri depărtare. S-a tuns, seamăna şi mai mult cu Bambi.

Ca să fiu cu el, am zburat până-n Siberia

Aş putea să vă povestesc despre noi. Aş putea să vă spun cum ne petrecem dimineţile împreună şi cum lui îi place să gătească paste carbonara. Aş mai putea să vă spun şi că eu sunt cea responsabilă cu spartul paharelor, farfuriilor şi al oricărui lucru casant. Aş putea să vă spun de el că e un tip inteligent, care de multe ori îmbracă rolul clovnului doar ca să mă facă să zâmbesc. Aş putea să vă mai spun că lucrează într-o multinaţională şi e stresat şi urâcios de multe ori.

De celalalte ori, însă, e frumos. E frumos de drag şi căldură. O ia razna când îi dărâm chitara şi aproape i se rupe o coardă (nu ştie să cânte la chitară, dar zdrăngăne într-un mod spectaculos orice ritm la care te-ai putea gândi). Aş putea… şi iată că am şi făcut-o. Asta pentru că pot să scriu despre el şi despre noi pagini întregi. Fir-ar, daţi-mi un ziar întreg şi îl umplu de simţiri şi drag.

Am zburat 5.000 de kilometri, până în friguroasa Siberie, ca să fiu cu el. Am învăţat cum se spune „iubitule“ în rusă ca să ne aliniem şi noi acestei limbi. Ne-am trezit împreună în fiecare dimineaţă,timp de o lună, şi am ieşit în tricou afară (la minus 10 grade) doar ca să râdem unul de sfârcurile celuilalt, care se vedeau prin bluză. Am ciocnit un pahar de şampanie cu paznicul de la bloc şi ne-am emoţionat amândoi de simplitatea şi bunătatea acelui om. Şi ştii ce îmi spune emoţia asta? Îmi spune că el este alesul meu. Pentru că e bun, e drag, e sincer şi mă iubeşte. Şi m-a învăţat să iubesc fără oprelişti. Iar aceasta este lecţia supremă.

Nu era în cărţi, dar a devenit „cartea“

Ce se va întâmpla de acum? Se vor întâmpla întâlniri prin oraşele lumii, ca să ne sărbătorim dragostea. Se va întâmpla o frumoasă excursie în Istanbul pentru primul nostru an de iubire. Poate cel mai frumos an din viaţa mea. V-am spus că de când a apărut el, Marcel (nume de cod), viaţa mea, atât personală, cât şi profesională, sunt minunate? De ce? Pentru că el mă susţine, iar asta este cel mai important. Recunosc. Eu nu o fac mereu. Pentru că sunt fulgerătoare în declaraţii, pentru că gândesc la cald şi nu la rece şi pentru că mai am de crescut. Şi el la fel. Dar asta este frumos. Creştem împreună şi ne acceptăm.

Înainte să apară el, eram pierdută. Şi când spun pierdută, mă refer la mii de gânduri, întâlniri cu oameni nepotriviţi şi irosiri de energie majore. Iar când am început să îl cunosc, la fel îl catalogam şi pe el. Un altul alături de care pot sorbi un vin în Centrul Vechi, fără să simt nimic, nici bine, nici rău.

Dar s-a întâmplat exact contrariul. Şi ştii ce e amuzant? Că nici măcar nu era pe lista scurtă. Aşa îi spun mereu, când mai glumim, sau când ne mai tachinăm (pentru că o facem, prea des poate)… „Tu nici nu erai în cărţi.“ Nu era în cărţi, dar a devenit „cartea“. Urmează un an minunat şi, deşi îmi este foarte greu să nu îl am lângă mine în fiecare zi şi îl văd (în cel mai bun caz) o dată la o lună şi jumătate, simt că relaţia noastră este mai puternică decât niciodată. Simt asta pentru că încrederea în el şi în noi este la cote maxime. Cum nu a fost niciodată, cu nimeni.

Am reuşit cu greutate să atingem acest lucru. Eu credeam la început că iubirea este suficientă şi că te ajută să treci peste orice. Dar nu este aşa. Aproape pe acelaşi loc cu iubirea este încrederea. Iar eu, recunosc, mult timp am avut o problemă cu acest concept. Cu ajutorul lui, încet-încet, am reuşit să îmi câştig încrederea în oameni, în persoana iubită.

De ce ai citit articolul acesta?

Ne certăm. Mult şi, poate, prea des. Dar ne certăm pentru că amândoi ne credem doi filozofi care au impresia că ideile unuia sunt mai bune decât ale celuilalt. La finalul zilei, ne dăm seama că ideile noastre sunt greşite, copilăreşti şi că ne comportăm ca doi adolescenţi. Râdem unul de celălalt şi ne împăcăm. Iar asta se întâmplă des.

Anul viitor dorim să ne mutăm împreună aici, acasă, în România. Vrem un apartament luminos unde el să poată cânta la pian (studiază de unul singur în Siberia) şi eu să pot să îmi urmăresc serialele preferate. Iar noaptea, înainte să dormim, să ne aşezăm în patul nostru pufos şi să ne înecăm ziua în pielea celuilalt. Şi o vom face.

După lupte seculare care au durat un an, simţim amândoi că am ajuns în acea etapă. În care să avem ceva al nostru. Mai departe, cine ştie… poate ne legăm şi două sfori preţioase de degete. Vedem, spune el. Ce să vedem, nu mai vedem nimic! Aşa facem!, spun eu, îmbufnată.

De ce ai citit articolul acesta? De ce povestea mea este interesantă? Deoarece mă face fericită. Iar această scriere a fost din suflet. Şi cred că îl simţi în fiecare virgulă, punct şi literă de tipar.

Laura Iacobescu are 24 de ani de viaţă şi tot atâţia de iubire. Pentru orice mic lucru din jurul ei. De un an deţine o agenţie de PR, e mai tot timpul agitată şi îi place foarte mult să călătorească. Şi iubeşte.

ACEST ARTICOL A APĂRUT ÎN „WEEKEND ADEVĂRUL“