SPECIAL Expediția „Belgica” din Antarctica. Călătoria prin care Emil Racoviță a schimbat modul în care înțelegem lumea FOTO
0Pe 16 august 1897, în portul Anvers din Belgia, mai mulți oameni de naționalități diferite se îmbarcau pentru o călătorie ce avea să schimbe radical înțelegerea umanității despre lumea în care trăim. Printre ei se afla și Emil Racoviță, biolog și oceanolog deja consacrat, un om de știință ce venea dintr-o țară abia formată de câteva decenii, dar care era deja cunoscut în Franța.
Emil Racoviță se trăgea dintr-o familie bună, tatăl său fiind avocat la Iași. Acolo și-a terminat studiile liceale împreună cu un alt savant român, Grigore Antipa, care i-a fost și coleg de bancă, dar și cu Dimitrie Voinov, cel care avea să devină șeful catedrei de Anatomie Comparată la Facultatea de Biologie a Universității din București. După terminarea celui mai bun liceu din țară de la acea vreme, „Institutele Unite“, Racoviță este îndemnat de familie să studieze la Facultatea de Drept a Universității din Sorbona pentru a deveni magistrat, asemeni tatălui său.
Însă, în timp ce studia pentru a-și lua licența în Drept (ceea ce a și făcut), Emil Racoviță descoperă o nouă pasiune ce avea să îl ducă în doar câțiva ani până la capătul lumii, în Antarctica. „În timpul facultății era pasionat de prelegerile unui profesor de la Facultatea de Științe, zoologul Henri de Lacaze-Duthiers, care l-a cucerit prin modul în care își prezenta cursurile de zoologie, oceanologie, histologie. Racoviță i-a cerut permisiunea să viziteze două stațiuni franceze, una la Marea Mediterană – Banyuls-sur-Mer, alta la Oceanul Atlantic. Așa a început drumul lui în a deveni un mare zoolog, histolog, anatomist, dar, mai ales, oceanolog“, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ Dumitru T. Murariu, vicepreședintele Academiei Române. Astfel s-a inițiat Racoviță în aceste științe ce aveau să îi aducă un renume la nivel mondial.
Racoviță, subiectul primei fotografii subacvatice din lume
După absolvirea licenței Facultății de Științe din cadrul aceleiași universități, Racoviță lucrează în laboratoarele Arago din cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde face scufundări la o adâncime de 10 metri. După întoarcerea din expediția „Belgica“, în iarna lui 1899, fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan avea să îl surprindă pe Emil Racoviță în prima fotografie subacvatică ce s-a păstrat până în prezent. Racoviță ține în mână o plachetă pe care scrie „Photographie sous marine“ (n.r. – fotografie subacvatică).
În urma cercetărilor efectuate în adâncime, Racoviță își dă teza de doctorat la Sorbona și, odată cu finalizarea studiilor, este chemat în România (1896) pentru a-și face stagiul militar obligatoriu. Însă soarta avea alte planuri cu marele savant care deja începuse să își facă un renume datorită lucrării publicate. În timp ce Racoviță își îndeplinea datoria militară față de țară, căpitanul belgian Adrien de Gerlache voia să stabilească o premieră mondială – prima expediție științifică în Antarctica – și era în căutare de specialiști, cu precădere un naturalist. Însă, dincolo de cunoștințe temeinice în diverse domenii științifice, cei aleși trebuiau să aibă și o stare fizică foarte bună pentru a rezista condițiilor extreme de la Polul Sud, dar și călătoriei îndelungate.
Plecarea în Antarctica, prin decretul lui Carol I
„Racoviță era deja consacrat ca biolog, histolog, anatomist, zoolog, oceanolog în urma publicării tezei sale de doctorat într-o revistă renumită la acea vreme. Adrien de Gerlache s-a adresat profesorilor pe care i-a avut Racoviță și toți i-au sugerat numele acestui tânăr român. Inițial, comandantul navei a corespondat foarte mult cu părinții lui Racoviță, el efectuându-și stagiul militar în acea perioadă. Ulterior, guvernul Belgiei și cel al României au discutat, iar Regele Carol I a dat un decret regal prin care Emil Racoviță putea să își întrerupă stagiul militar și să plece în Belgia pentru a se pregăti de expediție“, a explicat fostul director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță“ din București, Dumitru T. Murariu.
Se întâmpla la începutul anului 1897, și, deși primise aprobarea regelui, pentru Racoviță era foarte importantă și cea a părinților. Chiar dacă inițial au fost reticenți în a aproba o asemenea călătorie foarte periculoasă la sfârșit de secol XIX, până la urmă i-au dat binecuvântarea. Astfel, a început să se pregătească temeinic pentru expediția ce avea să schimbe defintiv înțelegerea umană despre lumea în care trăim.
Cei 19 de pe „Belgica“
Căpitanul naval Adrien Victor Joseph de Gerlache de Gomery voia să plece într-o expediție polară. Inițial, a încercat să se alăture unui echipaj din Suedia, însă, refuzat fiind, decide să organizeze propria expediție sub stindardul țării sale, Belgia. După pregătiri îndelugate și mai multe amânări, nava „Belgica“ pleacă din Anvers în august 1897. Conducătorul expediției este Adrien de Gerlache, iar căpitan Georges Lecointe. Prim-ofițer naval este Roald Amundsen, exploratorul norvegian care avea să devină la începutul secolului următor primul om care a ajuns la Polul Sud. Din echipaj mai făceau parte doctorul și fotograful american Frederick Cook, geofizicianul Émile Danco (ce avea să își piardă viața în timpul expediției), geologul, oceanograful și meteorologul Henryk Arctowski, precum și asistentul meteorolog Antoine Dobrowolski. Acestora li se alătura Emil Racoviță, biolog. Toți oamenii de știință erau însoțiți în această expediție de mai mulți membri ai echipajului naval, dar și de un membru neașteptat – pisica Nansen. „Iată și pe domnul Racoviță, doctor în științe, un român care vorbește franceza cu o puritate extremă. Tenul cald, ochii profunzi și părul negru dezvăluie omul din Sud; există un vis – un vis care înnobilează – în această privire. Doctorul Racoviță se va ocupa de studiile zoologice și botanice“, se anunța într-un articol al revistei „Petit Bleu“ din 25 iulie 1897.
Expediția nu a fost lipsită de evenimente. Înainte de a porni la drum spre Oceanul Antarctic, doi membri ai echipajului părăsesc nava, ulterior conducătorul lor este înlocuit, iar în Punta Arenas (Chile), alți trei membri părăsesc nava din diferite motive, preponderent din cauza incompetenței. Astfel, când în cele din urmă expediția pleacă din Punta Arenas spre Oceanul Antarctic, 19 oameni se aflau la bordul navei.
Popasul lui Racoviță
Înainte de a ajunge la Polul Sud, echipajul face mai multe escale, iar la un moment dat Racoviță decide să se oprească pe continentul Americii de Sud. „În drum spre Antarctica, Racoviță a părăsit «Belgica» pentru a naviga pe un vapor de la Rio de Janeiro la Punta Arenas din Chile. Cele 14 zile pe care le-a câștigat în expediție au fost folosite pentru a studia fauna sălbatică din Strâmtoarea Magellan înainte de a se reîntoarce pe vas odată ce «Belgica» sosește în Punta Arenas“, se precizează pe site-ul oficial al Muzeului de Istorie „Roald Amundsen“ din Norvegia.
Deși nu experimentase niciodată mersul pe schiuri, nu respirase niciodată la temperaturi de minus 37 de grade Celsius, Racoviță pleacă în explorarea necunoscutului arctic: ,,Înțelegeam nedumerirea englezului și șovăiala lui când a aflat că mă aflu în drum spre Polul Sud, fără să fiu silit de nimeni la această călătorie. Aproape admiteam că are dreptul să mă creadă nebun“, relatează Emil Racoviță în volumul „Spre Polul Sud“. Și el ajunge să se mire că a plecat într-o asemenea aventură nemaiîntâlnită. În plus, se pare că pe tot parcursul traversării Atlanticului a și suferit de rău de mare. Totul pentru știință.
Primele încercări ale naturii
Odată reîntregit echipajul, „Belgica“ pornește la drum spre regiunile arctice. Deși vremea este capricioasă și vasul se clatină destul de mult, „din fericire, prevăzusem aceasta: tot materialul și toate borcanele mele fuseseră fixate cu grijă în rafturi anume făcute, și chiar microscopul meu fusese înșurubat pe masa din laborator, numai naturalistul expediției nu era înșurubat și din pricina aceasta a avut de multe ori prilejul să se căiască“, mai nota Racoviță în jurnalul de călătorie. Însă savantul își continua cercetările chiar și în astfel de condiții. „Pe 22 ianuarie (n.r. – 1898), o cumplită furtună ne izbi pe neașteptate în Strâmtoarea lui Bransfield. Într-o clipită, suprafața mării se încreți în brazde adânci. Nori groși și neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuțea trecând prin catargele îndoite și frânghiile zbucimate. Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, și Belgica, necontenit spălată de valuri, cu greu își făcea drum în neagra urgie. Totul stătea acum cuprins în întuneric“, povestește Racoviță despre furtuna care le-a răpit un om.
Chiar dacă au încercat să își salveze camaradul, apa înghețată a ieșit câștigătoare. Moralul echipajului începea să se zdruncine la rându-i: „De triste gânduri furăm cuprinși. Eram abia la începutul expediției și deja să pierdem un tovarăș! Al cui e rândul acum, ne gândeam noi, şi cine știe dacă toată expediția nu e menită să piară într-un colț înghețat al Antarcticei necunoscute“. Iar continentul neexplorat avea să facă un sacrificiu uman odată ce „Belgica“ rămâne blocată în banchiza de gheață.
Odată ce furtuna trece și apa se liniștește, vasul înaintează spre sud, trecând prin strâmtoarea ce astăzi poartă numele Gerlache, care separă Arhipelagul Palmer de Peninsula Antarctica. „Eram înconjurați de pământuri une omul nu pusese nici ochiul, nici piciorul, și atât de mare e atracția necunoscutului, încât voioși și plini de ardoare am pornit în cercetarea și explorarea acestei regiuni, uitând de nenorocirile trecute“, mai notează Racoviță. Savantul, alături de ceilalți oameni de știință, a analizat insulele pe lângă care treceau, munții, dar și gheața. În explorările lor au văzut pinguini, pescăruși și alte păsări. De asemenea, își continuau cercetările în timp ce vânau și descopereau locuri sau viețuitoare nemaivăzute. Una dintre insule a fost numită după camaradul pierdut în apele înghețate, iar o alta a primit denumirea „Cobălcescu“, fiind botezată așa de către Emil Racoviță pentru onorarea unuia dintre profesorii săi din liceu.
Primii pași pe gheață
Prima debarcare a unei echipe are loc pe coastele Ținutului Graham, fiind alcătuită din Gerlache, Cook, Arctowski și Racoviță. Se întâmpla pe 30 ianuarie 1898, iar oamenii de știință erau pregătiți să exploreze zona timp de 15 zile. Echipați cu sănii și alimente și îmbrăcați în costume din blană foarte deasă de lup și cu mănuși din păr de femeie în mâini, echipa de exploratori a început să cerceteze o insulă. „Aceste costume ofereau destulă căldură, dar când oamenii apăreau pe punte cu ele provocau un efect ciudat, ca la teatru“, nota Amundsen în volumul „Viața mea ca explorator“.
Continuând să exploreze diverse insule în timp ce înaintau spre Polul Sud, gheața devine din ce în ce mai densă și temerile oamenilor la fel. Uneori rămâneau blocați câteva zile la rând în gheața care devenea din ce în mai groasă. „Din nefericire, oameni de știință dau mari semne de teamă. Sunt reticenți în a merge mai departe în gheață. Atunci de ce am venit aici? Nu ca să explorăm tărâmurile necunoscute? Acest lucru nu se poate face stând nemișcați în afara gheții și moțăind“, nota Amundsen în jurnalul său.
La limita supraviețuirii, blocați în banchiza sudică
Deși planul inițial era ca doar câțiva oameni să rămână pe banchiză pentru a petrece iarna polară aici, iar „Belgica“ să se întoarcă în America de Sud, în cele din urmă toți au fost nevoiți să supraviețuiască în condiții extreme. Singura soluție era să se pregătească pentru iarnă, să își facă provizii, să vâneze pinguini și să pregătească vasul pentru temperaturile din ce în ce mai scăzute. Chiar dacă nu aveau echipamentul, cunoștințele sau proviziile necesare, singurul lucru aflat în controlul lor era să încerce să supraviețuiască. „Belgica“ este transformată într-un adevărat adăpost, iar în jurul navei au fost săpate mai multe copci atât pentru a verifica grosimea gheții și a pescui, cât și pentru a ușura presiune gheții care ar fi putut strivi nava. „Suntem blocați. Putem păși peste tot pe gheața proaspăt formată și mă îndoiesc că Belgica s-ar descurca chiar și în circumstanțe favorabile. Fără îndoială că trebuie să petrecem iarna aici și sunt în regulă cu asta“, mai nota Amundsen. Era 6 martie 1898, iar echipajul încă nu știa ce îl așteaptă: iarna la Polul Sud și 13 luni petrecute pe vasul blocat în gheață.
Gheața subțire dintre viață și moarte
Inițial, încearcă să facă un plan pentru a trimite o echipă cu doi oameni în căutarea ajutorului, însă în cele din urmă se dovedește a fi unul nerealizabil. Astfel că, fiecare își continuă cercetările în măsura în care le permit condițiile și echipamentul și se luptă să își mențină moralul cât mai sus. În plus, chiar dacă mai au provizii, unora dintre ei li se dă misiunea de a vâna pinguini și foci, dar și alte specii, astfel încât să aibă suficientă hrană pentru a trece cu bine peste iarna polară.
Noaptea polară se instalează pe 5 mai și aduce un nou val de deznădejde în inimile exploratorilor. Racoviță începe să facă mai multe caricaturi cu membrii expediției, ajungând să umple un caiet întreg, pe care mai târziu i-l oferă cadou lui Amundsen, de asemenea pasionat de caricaturi. Abia pe 23 iulie aveau să vadă prima rază de lumină.
În vara lui 1898, o nouă lovitură a mediului extrem avea să zdruncine moralul celor aflaţi pe Belgica: omul de știință belgian Émile Danco se îmbolnăvește și moare pe 6 iunie, doctorul american neputând face nimic pentru a-l salva. Starea de spirit devine din ce în ce mai întunecată, scorbutul șubrezește sănătatea tuturor, iar teama că vor muri le acaparează sufletele. Odată ce noaptea polară se instalează în toată puterea ei, „cortina de întuneric care a căzut peste lumea exterioară a pustiului înghețat a coborât și peste sufletele noastre“, notează doctorul Cook.
Mentorul Racoviță, „cel mai plăcut camarad“
Câțiva ani mai târziu, în volumul „Fram“, despre expediția cu același nume, Amundsen ni-l înfățișează pe savantul român în perioada aceasta de grea încercare pentru toți: „Materialul imens pe care l-a adus acasă vorbește mai bine despre priceperea lui decât o pot face eu. Pe lângă un interes arzător pentru munca sa, avea calități care l-au făcut cel mai plăcut camarad și cel mai interesant tovarăș“. De asemenea, și Johan Koren, membru al echipajului, care făcea schițe și ajuta la studierea animalelor, și-a arătat aprecierea față de Racoviță numindu-l mentorul său. Se pare că mai mulți membri ai expediției au susținut că savantul român era atât sarcastic, cât și foarte amuzant, trăsături esențiale pentru a menține moralul echipajului cât mai sus în condiții foarte vitrege, în care sfârșitul părea tot timpul aproape. În vremurile cele mai întunecate, unii dintre ei își scriseseră chiar și testamentul.
Dar speranța avea să se ivească timidă odată ce starea de sănătate a oamenilor s-a îmbunătățit. Consumând carne de pinguin, oamenii de știință și echipajul își recapătă puterile, iar ideea doctorului Cook de a săpa un canal în gheață până în zona în care se putea naviga (la aproximativ un kilometru de vas) le redă speranța întoarcerii acasă. O altă iarnă petrecută blocați în banchiză ar fi fost probabil sfârșitul.
De la Racoviță aflăm că se poate recunoaște orice specie, chiar de la distanță, numai după mișcări, după modul cum respiră și cum se cufundă, a declarat Dumitru T. Murariu.
Astfel, expediția „Belgica“ se încheie în primăvara lui 1899, după ce pe 14 martie reușesc să ajungă în marea neînghețată. În urma acesteia, Racoviță a colectat numeroase materiale despre fauna și flora din regiunea Polului Sud, iar pe baza acesora au fost scrise de-a lungul timpului 61 de volume, cel mai recent fiind „Les pinnipedes antarctiques. Recherches d’Emille Racovitza“, publicat de Dumitru T. Murariu în Germania (2016). În cercetările sale asupra focilor, balenelor și păsărilor (în special pinguini), dar nu numai, a descoperit numeroase specii noi, iar unele chiar au fost numite după el.
Racoviță nu s-a întors cu echipajul în Belgia, ci a petrecut câteva luni în America de Sud. Ulterior, în decembrie 1899, a susținut în fața Societății Regale Geografice Belgiene prelegerea „La vie des animaux et des plantes dans l`Àntarctique“ (trad. – „Viața animalelor și plantelor din Antarctica). De asemenea, a contribuit cu un raport despre cetacee la rapoartele științifice oficiale ale expediției și a scris trei apendice pentru cartea lui Frederick Cook despre expediție, în care a prezentat pe scurt rezultatele științifice generale, clima antarctică și batimetria (ramură a hidrometriei care se ocupă cu măsurarea adâncimii apei în mări, lacuri și râuri pentru a determina relieful subacvatic).
Dumitru T. Murariu, vicepreședintele Academiei Române: „A fost o probă dură de rezistență nervoasă și o expediție eroică pentru că s-a făcut și cu tribut de vieți omenești“
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Dumitru T. Murariu, vicepreședintele Academiei Române, despre explorările lui Racoviță – de la Polul Sud până în peșterile României –, ce l-a ajutat să reziste pe parcursul celor 13 luni în care vasul „Belgica“ a fost blocat în banchiza de la Polul Sud, dar și cum a revoluționat știința la nivel mondial înființând primul Institut de Biospeologie din lume la Cluj.
„Weekend Adevărul“: Știm că pe parcursul expediției „Belgica“, înainte de a porni spre Polul Sud, Emil Racoviță a poposit în America de Sud, reunindu-se ulterior cu restul echipei. Ce l-a determinat să facă acest lucru?
Dumitru T. Murariu: A mers pe continentul Americii de Sud pentru a cunoaște viețuitoare de pe acolo: lame, animale cu carapace – fosile vii. De asemenea, a observat diverse populații până a ajuns în extremitatea sudică, unde s-a îmbarcat și a continuat drumul spre Antarctica, observând tot felul de păsări.
Deci Racoviță a început să facă observații științifice dinainte de a ajunge în Antarctica.
Da. A observat faimoșii pinguini imperiali, foci, balene și despre toate a scris observații zilnice detaliate. Doi mari oameni de știință, autori ai unor capitole despre mamifere într-o colecție enciclopedică numită „Lumea animală“, scriau în ediția din 1915 că „cel mai nou și mai precis observator al vieții balenelor este desigur Emil Rahoviță, care ca zoolog al expediției sud-polare belgiene le-a consacrat un studiu exact zi de zi“. De la el știm că fiecare specie de balenă are obiceiuri caracteristice, care diferă de cele ale speciilor cele mai apropiate înrudite, și că astfel se poate recunoaște orice specie, chiar de la distanță, numai după mișcări, după modul cum respiră și cum se cufundă.
O nouă înțelegere
Ce descoperiri importante a făcut în privința balenelor?
Până la observațiile lui Racoviță se credea că balenele când ies la suprafață expiră un jet de apă. În fapt, expiră aer (aburi), iar în contact cu temperatura scăzută se transformă într-un jet de apă. În funcție de cum este acest jet, de exemplu, vertical și mai îngust sau oblic și mai răsfirat, putem observa de la distanță ce fel de balenă este. Acel jet era fie vertical și strâns, fie mai respirat, fie oblic, și după tirul, să spunem, acelui jet de apă care putea fi observat de la distanță se putea cunoaște specia exactă. Vreau să subliniez genialitatea lui Racoviță. După expediția din Antarctica, a făcut un circuit în jurul Mării Mediterane, iar în Palma de Mallorca a găsit în Peștera Diavolului un răcușor care a fost un declic pentru el. Încerca să găsească explicația biogeografică a viețuitoarelor, proveniența, cum au ajuns acolo, cum s-au adaptat la condițiile de umezeală din peșteră, la temperatură relativ constantă. „Răcușorul“ acela era colorat cu multe segmente ale corpului reduse, doar antenele erau foarte lungi ca să poată pipăi locurile pe care se deplasa. Așa a devenit captivat de biospeologie.
De asemenea, știm că Roald Amundsen i-a adus un omagiu lui Racoviță numindu-l „cel mai plăcut camarad și cel mai interesant tovarăș“. De ce credeți că l-a descris în acest mod?
Vasul a fost blocat în banchiza de gheață timp de 13 luni. Și în acele momente grele, el găsea resurse umoristice, făcea caricaturi, era un bun desenator, le spunea tot felul de istorii pe care le-a trăit și le distrăgea atenția de la starea de pesimism a celor mai mulți dintre membrii echipei. A fost o probă dură de rezistență nervoasă și o expediție eroică, pentru că s-a făcut și cu tribut de vieți omenești.
Întemeietorul biospeologiei în plan mondial
După întoarcerea din expediție, Racoviță s-a stabilit în Franța, unde a fost numit director adjunct în cadrul laboratorului Arago, la Banyuls-sur-Mer. Cum au fost primite în România descoperirile lui? A încercat Statul român să îl atragă înapoi în țară?
Racoviță a publicat atât de multe lucrări foarte valoroase și apreciate în toată lumea, încât bineînțeles că era cunoscut și de oamenii de știință din țară. În acea perioadă, Sextil Pușcariu era implicat în reorganizare a învățământului superior din Cluj și în repetate rânduri l-a chemat în țară, oferindu-i o poziție bună ca profesie, dar și ca situație materială. Totuși, la insistențele repetate ale țării, a acceptat să vină în România cu condiția să fie sprijinit să înființeze primul Institut de Speologie din lume. În România era bine cunoscută și apreciată activitatea lui, deși el era mai puțin atras de latura didactică.
Și i-au acceptat condiția?
Da. Racoviță a fost fondatorul biospeologiei și a înființat primul institut de biospeologie din lume la Cluj, în anul 1920. Fusese chemat în țară după Marea Unire fiindcă era nevoie de reorganizarea învățământului superior la Universitatea din Cluj. El a venit cu doi buni prieteni, francezul René Jeannel și elvețianul Alfred Chappuis. Au predat în învățământul superior cursuri de istorie a biologiei, filozofie a biologiei, biologie generală. Bineînțeles, a fost rectorul universității, senator în trei mandate, președinte al Academiei Române. Mai târziu, în urma Dictatului de la Viena din 1940, Universitatea de la Cluj a fost transferată temporar la Timișoara și la Sibiu. După ’44 s-a întors echipa de specialiști și au reluat activitatea la Cluj, dar condițiile materiale erau foarte grele. În acea perioadă, Ambasada Elveției i-a trimis un sprijin material, diverse alimente, iar Racoviță le-a refuzat spunând că atâta vreme cât studenții lui stau în lipsă materială, în suferință, el nu poate să primească. A mulțumit frumos pentru grijă și nu a acceptat nimic. Era foarte devotat. Dacă la început nu îl atrăgea latura didactică, ulterior devenise foarte atașat de tinerii care îl înconjurau la institutul pe care l-a înființat la Cluj. Din păcate, în noiembrie 1947, și pe fondul lipsurilor materiale, a condițiilor grele de trai, Racoviţă a murit. La intrarea în Institutul de Speologie este un bust al lui Racoviță în care este înfățișat îmbrăcat într-o blană de focă de când a fost în expediția din Antarctica. Acea blană i-a fost sursa de încălzire în perioada grea de după Al Doilea Război Mondial, când era un frig cumplit.
Moșteniri
Ce se întâmplă în prezent cu moștenirea lăsată în urmă de Racoviță? Mai explorează România zona Antarcticii?
Se pot spune multe lucruri. În primul rând, Academia Română a înființat Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice și Medii Extreme (CNCAME). De asemenea, la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice s-a înființat Departamentul de Cercetări Arctice și Antarctice, care în perioada 2016-2019 a realizat trei expediții numite ROICE (I, II și III) în Antarctica de Vest, într-un protocol de colaborare cu Institutul de Cercetări Antarctice din Coreea de Sud. Relațiile sunt de actualitate și probabil că se vor organiza asemenea expediții.
Știm că România a avut o stație de cercetare pe amplasamentul unei stații construite de Australia în 1986 și donată țării noastre. Ce s-a întâmplat cu ea?
Stația a fost într-un protocol de folosire în anii 2005-2010 cu bunăvoința guvernului australian. Din păcate, în acea perioadă n-a fost o activitate intensă, concretizată prin publicarea rezultatelor descoperite, iar australienii au rămas cu o oarecare insatisfacție în urma acestei colaborări și nu au mai dorit să o prelungească. Am încercat să reînnoim această legătură. La Galați, în perioada 2015-2020, s-a construit un spărgător de gheață. Ni s-a spus că vom relua relația de colaborare după terminarea și darea în funcțiune a acestui spărgător. Deși s-a întâmplat asta, relațiile de colaborare nu au fot reluate astfel încât România să beneficieze de una dintre stațiile pe care Australia le are în Antarctica de Răsărit, în Antarctica de Est, acolo unde este Stația Law-Racoviță. Mai sunt o serie de dificultăți. Eu sper să se găsească resursele. Mă bucur că la nivelul Ministerului Cercetării există înțelegere și optimism că se vor găsi resurse să fie și România parte a explorărilor în Antarctica. Nu sunt doar cercetări de biologie, cum le-a făcut Racoviță, ci și de astronomie, meteorologie, geologie, de toate tipurile. România nu poate să rămână în afara eforturilor internaționale, pentru că are specialiști și poate să aibă un cuvânt în investigațiile din aceste medii extreme.
Se încarcă comentariile...
