„Războiul lui Spartacus“, cea mai recentă apariţie din colecţia Istorie a Editurii Humanitas FRAGMENT ÎN PREMIERĂ
0
Cartea „Războiul lui Spartacus“, recent apărută la Editura Humanitas, conturează magistral istoria ultimelor decenii ale Republicii romane. Pe măsură ce ţese povestea revoltei, Barry Strauss ne zugrăveşte perspectiva largă a fundalului istoric, social şi politic al secolului I î.Hr. sau, dimpotrivă, se apleacă asupra detaliului semnificativ – fie el descoperire arheologică, ritual religios sau fapt de viaţă cotidiană.
BARRY STRAUSS este profesor de istorie şi studii clasice la Cornell University, Corliss Page Dean Fellow la Hoover Institution şi expert în istorie militară antică. A scris şi editat numeroase cărţi, printre care The Battle of Salamis, The Trojan War (trad. rom. în curs de apariţie, Humanitas), The Spartacus War, Masters of Command, The Death of Caesar şi Ten Caesars. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi BarryStrauss.com.
Fragment
Roma mai cunoscuse revolte ale sclavilor, dar aceasta era diferită. Răzmeriţele anterioare sau fuseseră de proporţii relativ mici, sau, dacă luaseră amploare, se petrecuseră undeva departe, în Sicilia, dar această armată enormă ajunsese acum la o distanţă de o săptămână de marş de Roma. De când Hannibal trecuse Alpii, niciodată străinii nu produseseră atâtea pagube în Italia rurală. Revoltele anterioare ale sclavilor se închegaseră în jurul unor mistici şi căpetenii de bande, nu în jurul unor gladiatori şi foşti soldaţi romani. Spartacus a atins o coardă sensibilă în sufletul romanilor. Nici un alt conducător de sclavi răsculaţi nu a fost atât de bine ţinut minte sau atât de temut. Ca gladiator, Spartacus aparţinea unui grup de oameni cărora li se îngăduia să ucidă – să se ucidă între ei, mai exact: romanii aveau o morbidă fascinaţie pentru luptele din arenă, dar gladiatorii răzvrătiţi le‑au stârnit mai întâi dezgust, şi apoi groază.
Spartacus provenea din Tracia (aproximativ Bulgaria de astăzi), o regiune cunoscută romanilor pentru luptătorii feroci şi religia extatică, şi care fusese mereu ba aliată, ba răzvrătită. Cândva soldat aliat în serviciul Romei, Spartacus ar fi trebuit să fie o poveste romană de succes. În schimb, devenise duşmanul din interior. Tracii, celţii şi germanii – cu toţii nişte barbari în ochii romanilor – formau grosul trupelor sale. Sclavii răzvrătiţi din trecut proveniseră din estul Greciei urbane; cu sau fără temei, romanii dispreţuiau priceperea lor în mânuirea armelor. Erau însă îngroziţi de o luptă împotriva barbarilor.
Momentul în care izbucnise revolta era cum nu se poate mai prost. La începutul răscoalei lui Spartacus, Roma se confrunta cu două războaie majore la ambele extremităţi ale imperiului. Mitridates, un rege din Asia Mică (Turcia de astăzi), declanşase în 88 î.Hr. un război de durată împotriva Romei, care se răspândise în Grecia şi în Tracia, fără să îşi fi pierdut încă vigoarea după 15 ani. În acest timp, în Spania, generalul roman trădător Sertorius se pusese în fruntea unui guvern disident, ai cărui conducători romani erau susţinuţi de o mişcare locală de rezistenţă. În sfârşit, tot atunci, în largul coastelor insulei Creta, marina militară romană se străduia din răsputeri să elimine piraţii care jefuiau navele de pe rutele comerciale. În cele din urmă, Roma i‑a învins pe toţi aceşti adversari, dar în 73 î.Hr. acest deznodământ nu era încă uşor de anticipat.
Exploatând cu măiestrie propaganda, Spartacus ameninţa să îşi lărgească masa de susţinători. Temele discursurilor sale aveau ecou nu doar în rândul sclavilor, ci se adresau deopotrivă naţionaliştilor italici şi adepţilor lui Mitridates. Chiar dacă, până la urmă, mesajul său a atras probabil puţini oameni liberi sub drapelul său, a fost suficient ca să umple Roma de spaimă.
Revolta lui Spartacus a fost cea mai faimoasă revoltă a sclavilor din Antichitate, şi probabil şi cea mai amplă. A fost o revoltă care a cuprins sudul Italiei, a surprins Roma şi împrejurimile ei practic fără apărare, s‑a soldat cu nouă înfrângeri ale armatelor romane şi a ţinut în şah cea mai mare putere militară din Antichitate timp de doi ani. Cum a fost cu putinţă? De ce s‑au descurcat răsculaţii atât de bine vreme atât de îndelungată? De ce au eşuat în cele din urmă? Şi cum a putut singura superputere a epocii să îngăduie o asemenea primejdie pe teritoriul său pentru atâta timp?
(…)
Povestea lui Spartacus este în primul rând o poveste de război: un clasic studiu de caz al unei insurecţii, conduse de un geniu al tacticilor de gherilă, şi al unei contrainsurecţii iniţiate de o putere convenţională, care a învăţat lent şi dureros cum să înfrângă inamicul cu armele acestuia. Războiul lui Spartacus este, de asemenea, o poveste despre un conflict etnic. Spartacus era trac, dar mulţi dintre oamenii lui erau celţi; erau mândri, independenţi şi se luptau ca nişte fiare. Scindările tribale i‑au transformat pe rebeli în clici învrăjbite care nu-şi mai ascultau conducătorul. Marşul spre libertate a degenerat într‑un război între bande şi, ca de atâtea ori în istorie, revoluţia a eşuat.
Povestea lui Spartacus este totodată o poveste de iubire şi o cruciadă. Spartacus a avut o soţie sau o concubină; numele ei nu a fost consemnat. Preoteasă a lui Dionysos, această nenumită tovarăşă de viaţă a predicat un mesaj instigator. Se inspira din teologia eliberării care declanşase revoltele anterioare ale sclavilor Romei şi care încă aţâţa războiul antiroman dezlănţuit de 15 ani în estul Mediteranei. Spartacus avea o misiune divină.
Războiul lui Spartacus este şi o poveste de politică identitară. Răsculat împotriva Romei, Spartacus era mai roman decât ar fi fost dispus să recunoască şi cu siguranţă mai roman decât ar fi putut să admită romanii. I‑a îngrozit pe romani nu doar fiindcă era străin, ci şi pentru că le era atât de apropiat.
(…)
Războiul lui Spartacus este, de asemenea, o poveste despre complexitatea revoltelor sclavilor. Nu ştim dacă Spartacus dorea abolirea sclaviei, dar, dacă a dorit‑o, ţintea destul de jos. El şi oamenii lui nu au eliberat decât gladiatori, ţărani şi păstori. I‑au evitat pe sclavii urbani, un grup mai molatic şi mai elitist decât muncitorii rurali. I‑au chemat pe sclavi nu doar la lupta pentru libertate, ci au agitat şi teme precum naţionalismul, religia, răzbunarea şi bogăţia.
Un alt paradox: poate că au fost eliberatori, însă răsculaţii nu au adus decât ruină. Au devastat sudul Italiei în căutare de hrană şi de încăierări.
În cele din urmă, povestea revine la Spartacus. Cine a fost el? Ce a vrut? Răspunsul nostru trebuie să se bazeze mai puţin pe spusele lui Spartacus, despre care ştim foarte puţine, decât pe ceea ce a făcut. Inevitabil, trebuie să emitem speculaţii. Dar putem specula cu prudenţă, deoarece acţiunile lui Spartacus grăiesc cu mare răsunet. Ele corespund modelelor atemporale de revolte şi răzmeriţe, modificate de aspectele particulare ale cazului său.
(…)
Sursele antice descriu un bărbat pătimaş, însetat de libertate şi mistuit de dorinţa răzbunării. Acţiunile lui Spartacus spun o altă poveste. Nu era o minte înfierbântată, ci mai degrabă un om care îşi stăpânea emoţiile. Spartacus a fost un politician care încerca să împiedice ruperea unei coaliţii mereu în pericol să devină incontrolabilă. Fie de la natură, fie prin exerciţiu, era un bun actor. Cel mai mare atu al său era propriul trup, dar Spartacus a folosit multe simboluri, de la un şarpe şi până la calul său, pentru a‑şi construi imaginea. Un cult al personalităţii l‑a ajutat să atragă zeci de mii de adepţi, lăsându-se subjugaţi de amăgirea invincibilităţii.
Spartacus era trac, iar în Tracia războiul era profesia cea mai onorabilă. Numele „Spartacus“ – versiunea latină a numelui „Sparadakos“ – se traduce plauzibil prin „Faimos pentru suliţa lui“. Tracii erau maeştri în lupta călare, ceea ce îi făcea rapizi, mobili şi total diferiţi de romani, care erau infanterişti înnăscuţi, puţin talentaţi pentru cavalerie. Şi tracii erau geniali în lupta de gherilă. Au perfecţionat armura uşoară pentru pedestraşi şi tacticile de gherilă, faţă de care romanii împovăraţi de armamentul lor greu erau vulnerabili. Şi, datorită anilor petrecuţi într‑o unitate auxiliară din armata romană, Spartacus fusese instruit şi în arta războiului convenţional.
(…)
În anul 73 î.Hr., Roma era un oraş plin de cicatrici. Italia era o peninsulă scindată între Roma şi aliaţii săi de multe ori fără voie. De‑a lungul secolelor, Roma cucerise amestecul pestriţ de popoare din Italia, printre care greci, etrusci, samniţi, lucani şi brutti. Au existat numeroase tensiuni şi, cu două decenii mai înainte, acestea au explodat într‑o revoltă (91–88 î.Hr.). Războiul Italic (numit şi Războiul cu Socii,adică războiul purtat de socii, termenul latinesc pentru „aliaţi“) a durat trei ani, cu bătălii şi asedii sângeroase, până când Roma a restabilit pacea, dar numai cu preţul acordării cetăţeniei romane tuturor aliaţilor. Îndeosebi în sud, unii italici au rămas plini de resentimente şi nereconciliaţi. Războiul Italic a fost urmat de un război civil între susţinătorii lui Sulla şi urmaşii răposatului său rival, Marius. Sulla a biruit şi s‑a impus ca dictator, dar, după retragerea lui din 79 î.Hr., urmată peste un an de moartea sa, războiul civil a reizbucnit în 77 î.Hr. În 73 î.Hr., în Italia era pace, dar peninsula era lipsită de legiuni, în cazul în care ar fi reînceput tulburările: fuseseră trimise peste mări să lupte cu numeroşii duşmani ai Romei.
Italia rurală cuprindea o numeroasă populaţie de sclavi, care evadau deseori şi din când în când iscau revolte armate. În anul 73 î.Hr., Italia romană era, pe scurt, o pădure uscată ca iasca sub dogoarea arşiţei. Spartacus a scăpărat amnarul.
Se încarcă comentariile...
