INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
0Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
„Weekend Adevărul“: Deși erați actriță de mulți ani, ați făcut totuși Facultatea de Teatru la peste 30 de ani. Cum v-au purtat pașii la București?
Nuami Dinescu: La Craiova am prins loc doar la Teatrul de Păpuși. În același timp făceam figurație și la Teatrul Național din Craiova. Am prins perioada când Silviu Purcărete punea acolo „Titus Andronicus“ și „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, pe care l-am văzut de 15 ori. La un moment dat, m-a întrebat Valer Dellakeza de cine sunt îndrăgostită pentru că mă tot văzuse venind la spectacol. Apoi m-a găsit Angel Rababoc la casa de bilete și mi-a spus că trebuie să intru prin spate cu ei, nu trebuie să-mi cumpăr bilet. Și eu i-am spus: „Nu, îmi iau bilet să aveți și voi bani de salarii“. M-a luat pe sus și m-a dus în foaier unde toți actorii se pregăteau de spectacol și le-a zis: „Voi știți de ce ne luăm noi salariile? Că ia asta mică bilet“ (râde). A fost o perioadă foarte frumoasă acolo, dar la un moment dat au început să se taie locurile în teatru și m-am întors în București. Tudor Gheorghe m-a îndemnat să dau examen la teatru, la UNATC, mi-a spus că sunt talentată, dar „fără diplomă nu o să te bage nimeni în seamă“. A avut dreptate, pentru că din punct de vedere legal nu puteam fi angajată pe post de actor profesionist. La Hyperion luau clasă Adela Mărculescu cu Lucia Mureșan, asistent fiind Mihai Voicu, cu care lucram în acea perioadă și care știa de demersurile mele. El m-a obligat, practic, să mă duc la admitere, eu nu voiam, eu trăgeam spre Teatrul de Păpuși, unde tocmai ce picasem. Am sunat o prietenă, tot actriță, Simona Gălbenușă, care mi-a spus că uneori Dumnezeu își alege uneltele și că poate Mihai este una dintre ele. Îmi lipsea doar povestirea pentru admitere, aveam repertoriu pentru păpuși, așa că, încurajată de Simona, mi-am scris singură o povestire. Am dat examenul în a doua sesiune din acel an pentru că în vară fusesem prinsă cu examenul la UNATC, la Păpuși. Adela Mărculescu m-a trimis la secretară ca să mă treacă pe lista de examen, urmând să duc dosarul în săptămâna următoare. Secretara mi-a spus că trebuie să plătesc taxa de înscriere, dar nu aveam bani la mine și, când au venit ei, pur și simplu doamna Adela mi-a plătit taxa din banii ei.
„Succes în carieră, domnișoară!“
Cum v-a schimbat facultatea? Ce ați descoperit despre dumneavoastră?
Am întinerit pur și simplu. Am lucrat cu Lucia Mureșan și Adela Mărculescu care erau conștiinciozitatea în persoană. Am avut niște discuţii aprige cu Mihai, jucam în examen Doica din „Romeo și Julieta“ – el voia ceva, eu nu simțeam așa, m-a dat afară de la curs, apoi i-am convins pe toți colegii să chiulim pentru că nu ne plăcea încotro duce el repetiția... A fost aventuros, dar a doua zi ne-am concentrat pe repetiții și a ieşit frumos. În timpul facultății am căpătat încredere în mine, a început să nu mă mai doară că sunt mică și grasă. Mihai mi-a spus la un curs să îmi văd de treaba mea că sunt bine proporționată, că nu e cazul să las asta să mă dărâme. Toată viața mea am fost într-o continuă cură de slăbire, mâncam câte o porție de brânză de vaci pe zi, eram veșnic leșinată, iar Adela credea că am cădere de calciu. M-a zgâlțâit zdravăn într-o zi și mi-a zis spus să mă potolesc „cu prostiile“. După experiența asta, dincolo de încrederea în mine, am căpătat și curajul că pot face orice.
În ce sens?
În anul II sau III, nu mai știu exact, doamna Lucia mi-a dat să joc Doamna din „Frumos e în septembrie la Veneția“. M-a rupt! A fost ireal lucrul cu ea și tare frumos examen. Toată lumea mă distribuie pe comedie pentru că îmi vine ușor, așa e, deși în viața personală sunt un om foarte serios. De asemenea, mi-a dat să o joc pe Ruth din „Epitaf pentru George Dillon“ a lui John Osborne, un text care s-a montat rar, un text extrem de sensibil și delicat care spune povestea de dragoste dintre un bărbat mai tânăr și o femeie mai mare decât el. Lucia Mureșan a avut curaj să mă pună să fac acest personaj.
Și examenul de licență cu ce vi l-ați dat? Comedie?
Da, cu rolul Vetei din „O noapte furtunoasă“. Lucrarea de licență mi-am scris-o singură, scriam de obicei noaptea pentru că era liniște și, oricum, ziua lucram. Când m-am dus la examenul de licență la UNATC, am aflat că în comisie erau „Bibanu’“ Dem Radulescu, Florin Zamfirescu, Adrian Pintea și Gelu Colceag. Toată lumea știa de frică lui Bibanu’. În ziua examenului, stăteam la ușă cu inima care bătea ca nebuna, aveam senzația că o să-mi iasă din piept. Îi vedeam pe ceilalți studenți cum ieșeau unul câte unul cu ochii în lacrimi pentru că îi întreba Bibanu’ dacă au și ceva de comedie. Se săturase de atâta dramă. Noi, cei care veneam de la Hyperion, trebuia să avem și one-man show de 20 de minute, pe lângă caseta cu spectacolul de licență, examenul oral la Istoria Teatrului Românesc și Istoria Teatrului Universal și susținerea lucrării de licență. Eu mi-am făcut singură un fel de recital din schițele lui Ion Băieșu. Îmi amintesc că îmi luasem niște tocuri ca să par mai înaltă. Am intrat pe scenă și îmi tremura fusta pe mine, credeam că o să mor, iar la început nici nu aveam salivă în gură. După primele fraze, l-am văzut Bibanu’ zâmbind și pe Adrian Pintea râzând. Să râdă Pintea era mare lucru! Când i-am văzut așa, m-am mai liniștit. Bibanu’ m-a întrebat ceva din lucrarea de licență, și-a dat seama că eu am scris-o și mi-a spus: „Succes în carieră, domnișoară!“. Nu îmi venea să cred. Și Pintea m-a întrebat: „Pe tine te distribuie lumea doar pe comedie, așa-i? Să stai tu liniștită, că poți să faci și dramă fără nicio problemă“. Și rolul de dramă a venit mai târziu, acum doi ani, când am jucat rolul mamei lui George Baltă în filmul „Mai departe“. Când s-au afișat notele și am văzut 10 la Actorie, mi-am zis: „Doamne, pentru asta muncesc eu de 15 ani?“. Pentru mine a fost un moment de neuitat, secundă de secundă... Sunt foarte importante întâlnirile cu oamenii care îți spun lucruri de care îți aduci aminte când îți este greu, când ai senzația că nu ești ce trebuie. Toți artiștii au îndoieli.
„Mi-a fost foarte greu să ies din umbra Tanței“
Odată ce ați devenit actor profesionist, ați lucrat câțiva ani în teatru, apoi a venit unul dintre cele mai longevive roluri pe care le-ați jucat, dar în televiziune – Tanța. Cum v-a surprins celebritatea? Cât de greu v-a fost să ieșiți din zodia acestui personaj?
Pe mine nu m-a luat valul acesta al celebrității, știu că toate sunt vremelnice. În televiziune, filme, seriale, nu există prea multă predictibilitate, poți avea proiecte unul după celălalt sau poți avea o mare pauză între ele. Mi-a fost foarte greu să ies din umbra Tanței. Era destul de stresant când mă striga lumea pe stradă așa, fără să vorbească nimic, doar așa, să te strige, să se uite toată lumea la tine. După ce s-a terminat proiectul, mi-am scris un format și l-am dus ici-colo, dar nimeni nu a vrut să lucreze cu mine pentru că eram brand. Alții îmi spuneau să fac ceva cu brandul acesta, dar singură nu aveam „infrastructură“ pentru a construi ceva. Un regizor chiar mi-a spus că el nu lucrează cu vedete. A fost destul de greu de scuturat după Tanța și a trebuit să muncesc foarte mult ca oamenii să vadă dincolo de acel personaj pe care l-am făcut bine. Încă îmi mai spun unii oameni și astăzi că mă știu drept Tanța, deși după ea am făcut foarte multe personaje. A fost greu să îmi pun numele meu în locul Tanței. Din fericire, au mai venit multe proiecte, diferite, de la emisuni de divertisment la reality show-uri. Ruxandra Ion a avut încredere în mine în 2016 și m-a chemat la „Dreptul la fericire“ – un reality altfel, difuzat în premieră pe Happy Channel –, și aia a fost o super experiență pentru mine. Era prima dată când moderam așa ceva. Și da, a fost confirmarea că pot să fac orice cu omul potrivit în cască sau la conducere. Apoi au venit serialele – „Adela“ și acum „Lasă-mă, îmi place! Camera 609“, unde mă joc ca niciodată.
Iar povestea cărții „Eu nu sunt Tanța“ cum a luat naștere? Și de ce tocmai acest titlu, mai ales că voiați să scăpați de ea?
Cartea a apărut mulțumită prietenei mele Alina Grozea, care avea Editura Cartea de suflet și care a crezut foarte mult în mine și că tot ce scriu pe blogul meu merită să fie pus într-un volum. Nu am avut niciodată pretenția că scriu ca un scriitor adevărat și nu m-am gândit să îmi caut un stil, ci pur și simplu am scris dintr-o nevoie de a mă exprima. În perioada aceea, scrisul a fost pentru mine pur și simplu terapie. Atunci, în viața mea aveau loc niște schimbări destul de complicate și mi-am dat seama că scrisul ajută, poate pentru că scriu așa cum simt. Alina mi-a spus că tocmai aceasta este frumusețea – nu caut să scriu complicat, cu figuri de stil – și că e păcat să nu citească și alții. În ce privește titlul cărții, eu nu l-am vrut pentru că încercam să mă rup cumva de personaj, mai ales că o perioadă nu lucrasem absolut nimic pentru că toată lumea mă confunda cu Tanța și nu mă vedea făcând altceva, ceea ce este absolut nedrept. Dacă eu am făcut un personaj simpatic, credibil, nu este normal să fiu redusă la el. Totuși, la insistențele Alinei, explicate clar din punct de vedere al editorului și beneficiului cărții, am acceptat titlul. Însă, în carte există o singură povestire despre Tanța, cum s-a născut personajul, relațiile din interior și așa mai departe. Restul sunt povestiri despre oamenii pe care i-am întâlnit, oamenii buni din viața mea, lucrurile care m-au impresionat în întâlnirile mele, animalele mele. Titlul m-a ajutat și oamenii au înțeles nevoia mea de a mă detașa de un personaj care nu mai exista.
„Când începi să te cunoști foarte bine, simți când îți dă târcoale depresia“
Am observat că pe blog ați scris și despre experiența dumneavoastră la terapie, în 2017 – într-o vreme în care era mai degrabă un stigmat. V-a fost teamă să scrieți public despre acest lucru?
Sunt într-un moment în care îmi pasă foarte puțin de ce spune lumea pentru că nu mă cunoaște și pentru că este important ce știu eu că trebuie să fac pentru mine. Prin urmare, și faptul că mersul la psiholog era un stigmat nu a contat pentru mine. A trebuit să mă duc, să îmi lămuresc niște lucruri după ce am trecut prin anumite situații delicate. Am mers la terapie pentru a mă cunoaște și pentru a-mi înțelege pârghiile. Acum știu exact ce mă dărâmă, ce mă ridică și am deprins niște mecanisme care mă ajută. Când începi să te cunoști foarte bine, simți când îți dă târcoale depresia, când ceva nu merge, atunci trebuie să faci ceva ca să te scoți din ea. Am descoperit că cel mai important lucru este relația ta cu tine, iar dacă tu ai probleme, e greu, complicat sau chiar imposibil să ai relații bune cu ceilalți.
Am observat că în ultimii ani mulți oameni fac cursuri de teatru. Cum ajută astfel de cursuri în dezvoltarea personală?
În primul rând, te ajută să te cunoști, te învață să socializezi, să te deschizi, să înțelegi singur când e momentul să taci sau să vorbești, te ajută indiferent ce meserie ai alege. Exercițiile acelea în comunitate îți dezvoltă încrederea în oamenii cu care vei fi, atenția către ei. La fel și jocurile de rol în care dramatizăm povești, situații de viață. Facem exerciții cu aspecte din viețile personale, dar atribuite unor personaje pentru a înțelege de unde începe și până unde se duc emoția, implicarea, nevoia, de unde îți iei curajul, determinarea. După aceste exerciții, tu cu tine ai alt raport, mai ales că ele îți pun tot timpul o oglindă în față și nu te mai poți ascunde.
O viață de om
Mărturiseați într-un interviu că „fiecare personaj ia ceva de la mine“. Ce personaj a rupt cel mai mult din dumneavoastră?
Cred că Florica din „Adela“. Ei i-am împrumutat mult mai multe lucruri personale, iar multe dintre secvențele din serial aveau ceva în comun cu mine și situaţiile prin care am trecut.
Dar cele care v-au oferit cele mari lecții?
Este foarte complicat să spun ce anume am luat de la fiecare personaj pentru că într-un fel sau altul fiecare te învață câte ceva. Când se termină filmul sau spectacolul și te îndepărtezi de acel personaj pentru că trebuie să faci altceva, ceva din el îți rămâne totuși pentru că este un fel de construcție a ta. Tu trebuie să faci acel personaj ca și când ar exista în realitate așa cum l-a scris autorul, deci, vrând nevrând, rămâi cu câte ceva de la el. Îți rămâne o tușă: aplecarea spre oameni, atenţia la detalii, grija cu care trebuie să tratezi fiecare om în parte... Aparent mărunțișuri, dar care construiesc o viață de om.
De câteva luni sunteți din nou pe micile ecrane cu rolul Cocuței din „Lasă-mă, îmi place! Camera 609“. Cine este Cocuța și de unde vă inspirați atunci când îi dați nuanțele?
Personajul este o femeie simpatică. A avut și ea, ca toată lumea de altfel, niște deziluzii sentimentale în viața ei, iar acum face glume pe seama lor. Cocuța se cam pricepe la oameni. Lucrează de mult în casa familiei Pop. Este un om de încredere pentru familie, dar face mici „afaceri“ și mai divulgă informații vecinilor ca să își mărească câștigurile. Am urmărit serialul „Downton Abbey“ anul trecut și recunosc că m-am inspirat de aici în ceea ce o privește pe Cocuța. Personajele secundare – cameristele, majordomii, valeții – aveau poveștile lor, felul lor de a-și menține poziţiile, de a se face utili, „știința“ de a spune ceva, cuiva, o modalitate de a ști sau intui cam tot ce urmează să se întâmple și un fel de istețime în a folosi totul în beneficiul lor. Și reușeau să fie simpatici. Eu sper să o placă lumea și pe Cocuța cu toate nebuniile ei, măcar ea e singura care recunoaște că are nevoie de bani. Și nu uită să ceară banii pe aplicație. Încă se scrie la serial, filmăm sezonul doi, deci cine știe ce mai descoperim despre ea? Pentru mine, fiecare zi de filmare e ca un spectacol. Oamenii cu care joc sunt o bucurie și sper că se vede asta când se uită lumea la noi.
Se încarcă comentariile...
