PORTRET „Mai departe“ cu George Baltă, fost rugbist și maratonist în scaun cu rotile FOTO
0Medicii i-au spus că mai are trei ore de trăit, dar spiritul de luptător al lui George Baltă continuă să inspire oamenii și la 17 ani după accidentul care avea să îi schimbe radical viața.
11 martie 2006. George spera la o victorie pe terenul de rubgy, chiar dacă era numai un amical între Olimpia București și Echipa Națională de Rugby a României. Nu conta cine îi era adversar, ci doar să câștige, ceea ce a demonstrat și mai târziu când avea să se trezească în mijlocul unei lupte neașteptate: cea dintre viață și moarte. Cu 10 minute înainte de încheierea meciului, destinul lui George urma să fie schimbat radical din cauza unui șoc de 700 de kilograme în ceafă. Diagnosticul ulterior a fost traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7 (coloana vertebrală deformată în zona gâtului şi măduva secţionată complet). Avea doar 20 de ani și 5 zile, și jumătate din aceștia de când practica sportul care i-a format caracterul de luptător și nu numai.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu George Baltă (37 de ani), astăzi speaker motivațional și maratonist în scaun cu rotile, despre viața lui până la momentul din 2006, dar și despre filmul „Mai departe“, care îi prezintă evoluția după accidentul care i-a schimbat perspectiva asupra vieții.
De la copilul timid la rugbistul-bestie
Atunci când se gândește la copilăria lui dintr-un cartier rău-famat al Bucureștiului, lui George îi vin instant în minte amintirile de pe terenul de rugby, sentimentul de frăție pe care îl avea cu colegii lui, duritatea de care dădea dovadă pe teren, dar și responsabilizarea precoce și respectul pentru toți cei implicați. „Adevăratele amintiri sunt cele de pe teren, când eram mai măricel și conștientizam altfel viața“, ne relatează fostul rugbist.
Deși ar putea părea ceva contradictoriu – un copil timid jucând un sport care, la prima vedere, pare foarte violent –, George ne-a explicat ce l-a determinat să intre pe terenul de rugby, deși era un băiat „foarte emotiv și timid, care nu voia să deranjeze pe nimeni“: „Am trăit într-un cartier rău-famat, cu barbugii, persoane care consumau substanțe interzise, lucrătoare sexuale – Mătăsari, iar când veneam de la școală și trebuia să trec pe stradă îi vedeam pe toți pe la colțuri, simțeam teamă. La un moment dat, am fost la farmacie și mi-au furat banii într-un gang, iar când am ajuns acasă i-am spus mamei că vreau să merg la box ca să învăț să mă apăr și să îi bat pe ăștia când cresc. Nu a fost de acord: «Nu te duci tu acolo să îți care ăia pumni în cap»“, își amintește amuzat George.
La scurt timp după refuzul categoric al mamei, micul George avea să o înduplece să îi dea voie să încerce un alt sport, despre care nu prea se vorbea la vremea respectivă: rugby. „La un moment dat au trecut pe lângă mine doi frați care își dădeau pase cu o minge de rubgy – eu nu mai văzusem până atunci o minge ovală. Fizicul mă recomanda, fiind mai robust, și m-au întrebat dacă vreau să merg la rugby. Mi-au explicat ce înseamnă sportul ăsta și i-am spus mamei că vreau să îl practic. Mama a fost de acord, ea neștiind ce înseamnă de fapt, că pe lângă pumni, îți mai iei și picioare în cap“, ne explică George cum întâmplarea a făcut ca mingea ovală să intre în viața lui și să i-o marcheze definitiv.
Responsabilizare și caracter
„Am fost pe teren și a fost dragoste la prima atingere. Rămăsesem la fel de timid, doar că în teren trebuia să îmi fac treaba, și de la primul contact deveneam destul de bestie, iar după terminarea meciului eram la fel de liniștit. Nu pierdeam timpul pe afară, până noaptea târziu, la semințe și băută, așa cum făceau majoritatea din cartier. Mă duceam la școală, la antrenamente, apoi veneam acasă. Cam asta era viața mea. Poate chiar fără să îți dai seama, sportul îți formează o disciplină și o rutină. Dacă pierzi nopțile sau nu te odihnești bine, la un moment dat te resimți, iar a doua zi la antrenamente sau la meci nu dai randament“, ne povestește George cu mândrie că a făcut parte din acest sport al disciplinei și respectului.
Primul lui șoc nu a fost cel de pe teren, când a luat contact pentru prima dată cu acest sport, ci la primul cantonament, când și-a dat seama ce înseamnă să te îngrijești singur și să înduri antrenamente dure, în frig și zăpadă: „Când am fost în primul cantonament la mare, am avut un șoc când mi-am dat seama că trebuie să îmi spăl singur hainele, să le întind, să am grijă de mine. Apoi a urmat șocul cu plecatul la munte, alergatul prin zăpezi, îndurarea frigului... Singurul gând era să termini antrenamentul și să te duci la căldurică, dar până atunci trebuia să înduri, ceea ce te călea. Înveți să te descurci, ceea ce mie mi-a prins bine în viață pentru că m-a călit, mi-a format și un caracter, m-a învățat să stau cu capul sus indiferent de situație, fie că am câștigat sau pierdut un meci, eram cu capul sus și aveam respect față de adversar, ceea ce am aplicat și în viață“.
De asemenea, George ne-a explicat că, dincolo de prima imagine care ne vine în minte când ne gândim la rugby – un sport dur, de contact, în care jucătorii se aruncă unul peste celălalt –, se află de fapt o filosofie mult mai fină: „Rugbyul este sportul cu cele mai multe reguli dintre toate disciplinele sportive, fiind unul pe care foarte mulți nu îl înțeleg. Aici nu vezi huliganisme, bătăi între suporteri sau rivalitatea pe care o vedem în alte sporturi. Spectatorii vin la rugby exact ca la un spectacol. În acest sport, încă se respectă a treia repriză: indiferent de cât de dușmani am fost în teren, la sfârșit echipele stau împreună la povești“.
Totodată, acesta ne-a explicat și cum a învățat ce înseamnă cu adevărat respectul tot prin intermediul sportului care l-a cucerit din prima: „La rugby, și mă bucur că a rămas această regulă, arbitrul vorbește doar cu căpitanul de echipă și nimeni altcineva nu are voie să i se adreseze. Există în continuare acest tip de respect. Aici nu vei vedea niciodată un jucător care să țipe la arbitru sau să îi bată obrazul. Dacă jucătorul a greșit, bineînțeles că își cere scuze și la fel face și arbitrul dacă este vina lui. Există un respect foarte mare între arbitru și jucător. Sunt niște jucători de rugby africani care câștigă niște sume impresionante, chiar dacă nu se compară cu cele din fotbal, și nu comentează la arbitru: dacă îi spune unuia că a greșit, lasă capul în pământ, acceptă și pleacă mai departe“.
De pe pământ în aer
Chiar dacă practica un sport dur și în adolescență începuse să se gândească serios la a face performanță, George și-a dat seama încă din clasa a VIII-a că trebuie totuși să învețe și o meserie de bază, iar ceea ce l-a atras a fost un domeniu aparte: aeronautica. De fapt, așa cum ne-a mărturisit, el își dorea să facă mereu altceva decât ce făcea toată lumea. „Când am dat examenul de la sfârșitul clasei a VIII-a, îmi doream să mă îndrept spre un profil mai tehnic, practic, manual. Nu mi-am dorit să intru la liceu, ci la o școală profesională, dar nu la mecanici auto. La repartizarea automată, am fost trimis exact la profilul de mecanic auto și nu mi-a plăcut acolo, iar după un an m-am transferat la Colegiul Tehnic de Aeronautică «Henri Coandă», unde am fost pe specializarea structurism – construcții aeronave. Doar cu această școală profesională mă puteam angaja în fabrica de avioane și îmi doream să lucrez acolo. După ce am terminat școala, m-am angajat la fabrica din Băneasa și mi-am continuat liceul la seral pentru a putea da Bacalaureatul“.
A fost o perioadă de un mare consum pentru George, care pe de o parte mergea la școală și lucra, iar pe de alta, continua să joace rugby: „Bineînțeles, pe primul loc era rugbyul și în acest domeniu voiam să fac performanță, dar îmi trebuia și un venit. Deja aveam 18 ani și nu mai puteam sta pe cârca părinților să le cer bani. În rugby nu se câștigă foarte mult, primeam o indemnizație foarte mică ce îmi asigura abonamentul la mijloacele de transport și o cutie de proteină. Voiam să le iau pe rând: să dau Bac-ul și apoi să continui cu o facultate, cel mai probabil Educație Fizică și Sport, dar viața a avut alte planuri și mi le-a schimbat pe ale mele“.
Speaker motivațional
Accidentul a scos la iveală o parte din George care era nebănuită, cea de povestitor. „După accident, mi-am făcut un blog și scriam despre ce înseamnă experiența unei persoane cu dizabilități, procesul de recuperare, terapiile pe care le făceam, cât de bine sau nu îmi este. Mai multe persoane care purtau aceleași lupte și nu știau în ce parte să se îndrepte mi-au găsit articole pe internet, iar apoi mă chemau prin spitale să le vorbesc despre următorii pași pe care trebuiau să îi facă. Mi-am dat seama că nu pot face un fir narativ când povesteam, așa că m-am înscris la un curs de public speaking pentru a învăța cum să fac acest lucru“, își amintește George.
La a treia ședință i-a venit rândul să iasă în față și să le vorbească oamenilor despre ce știa cel mai bine: propria experiență în sport, de data aceasta alergatul în scaun cu rotile. Era 2014, iar George devenise ambasadorul unei fundații care organiza curse de alergare, așa că a vorbit despre tot ce presupuneau alergarea și munca fundației, iar oamenii au fost impresionați. „Unul dintre traineri organiza un eveniment caritabil, cu 60 de persoane, pentru donarea de fonduri destinate unor copii săraci, și m-a întrebat dacă vreau să vorbesc în cadrul acestui eveniment“, ne-a povestit George Baltă.
Deși nu avea experiență în acest fel de activitate, plin de emoții, a acceptat să facă acest lucru și să le povestească oamenilor ce înseamnă să treci peste greutăți, să îți păstrezi speranța chiar și atunci când pare că nu o mai ai, să te îndrepți mereu spre „mai departe“. Astfel au început să se lege lucrurile pentru George, care la scurt timp după aceea a vorbit în fața a 420 de persoane la TEDxBacău: „Pe la jumătatea discursului, mi s-a uscat gâtul, atât de emoționat eram“, își amintește George.
O lecție de viață pusă pe ecran
Ulterior, a ajuns la Constanța, unde 600 de oameni i-au ascultat povestea și s-au lăsat inspirați de puterea și de autenticitatea celui care reușește să se adapteze chiar și atunci când viața îi dă planurile peste cap. Printre cei care erau în sală se afla și regizorul Tedy Necula, care a fost impresionat la prima ascultare de povestea lui George pe care deja și-o imagina pe marile ecrane. „La vremea respectivă lucra la primul lui lungmetraj «Coborâm la prima», și își cumpărase o cameră nouă. M-a sunat să îmi spună că i-a plăcut povestea mea și că se gândește să o ecranizăm, dar înainte trebuie să facem un test să vedem cum dau la cameră“. Un clip de prezentare care îi preceda discursurile la conferință, realizat în colaborare, avea să îl convingă pe Tedy Necula că George este singurul care își poate juca propriul rol, căci tot ce transmitea era din suflet, din propria durere și din propria reușită: „M-a șocat, pentru că nu mă așteptam să vrea asta, mai ales că eu nu aveam nicio treabă cu actoria. Și mi-a spus că nu are nevoie să fiu actor, ci să fiu eu, să transmit exact emoția și toate trăirile mele din ultimii 17 ani“.
Bineînțeles, cum lui George îi place să fie pregătit pentru orice situație, nu putea merge la filmări „câine sur la vânătoare“ – cum descrie el momentul – astfel că s-a hotărât să se pregătească intens timp de 3-4 săptămâni în cadrul unor cursuri de actorie, alături de Dan Murzea și Adrian Păduraru (n.r. – ambii joacă în filmul „Mai departe“). „Repetam scenariul la mine acasă, îmi explicau cum ar trebui să joc o anumită scenă. Dan Murzea îmi explica după anumite scene că trebuie să fiu mai dramatic, să transmit emoția, dar pentru că eram bine cu mine și acceptasem ce mi s-a întâmplat, îmi era greu să mă întorc la sentimentele pe care le aveam atunci, după accident“, își amintește George despre perioada de pregătire dinaintea filmărilor.
Dureroasa întoarcere în timp
Chiar dacă în ultimii 17 ani care au trecut de la accident George și-a acceptat noua realitate, și-a schimbat perspectiva asupra lumii, a oamenilor și relațiilor pe care le are cu ei, filmul l-a transpus înapoi în unele dintre cele mai dureroase momente pe care le-a trăit în urma accidentului: „Scena când eram la spital, întins pe targă, și vedeam neon după neon pe tavan, m-a retrimis în 2006 și a fost precum un pumn în piept. Scena pe care am tras-o la moartea fratelui meu a fost un moment șocant pentru mine, dar le mulțumesc tuturor celor care au fost pe platourile de filmare că au avut respectul să mă lase să mă liniștesc și înainte, și după scenă. În aceste imagini sunt lacrimi 100% reale. Eu, care credeam că voi fi bine, am fost dat peste cap de scenele astea, mai ales că nu aș fi răscolit în sufletul meu aceste momente“, mărturisește cu emoție în glas George.
Dincolo de propriul efort și de propriile lupte și răscoliri interioare, George este recunoscător tuturor oamenilor care au lucrat la acest film – de la regizor, la cameraman și nu numai –, fără de care povestea lui nu ar fi ajuns pe marile ecrane: „Unde pune mâna Tedy, pur și simplu face magie cu mintea lui extraordinară. Toată echipa a fost extraordinară, mai ales că nu mai lucrase cu o persoană cu dizabilități care are alte nevoi“.
Un accident cumplit care avea să îi schimbe viața, momentele în care credea că totul s-a terminat pentru el, apoi razele de speranță că viața merită trăită, precum și lupta interioară pe care încă o poartă în suflet, toate sunt prezentate în filmul „Mai departe“ într-un mod real, fără artificii, în care durerea, lacrimile, dar și zâmbetele și glumele, unele chiar deocheate, se contopesc redând spiritul lui George – un om care și-a acceptat destinul, îl fructifică și chiar face glume pe seama lui. „Tedy și-a dorit foarte mult să fie un film de calitate, nu de cantitate. Este făcut în stilul celor americane, cu substanță și mesaj care să ajungă la oameni – un film inspirațional. Mă uimește faptul că la noi, momentan, nu prinde. Deși ne uităm la cele americane și rămânem cu lacrimi în ochi și cu energie bună, la cele românești făcute în același stil nu mergem“, ni se confesează George.
Adevărata lecție pentru adolescenți
A știut că filmul acesta trebuie văzut cu precădere de generația tânără, care are nevoie de povești inspiraționale, de povești reale, de povești care să le arate ce înseamnă să treci cu capul sus prin anumite greutăți care îți schimbă viața cu 180 de grade. „În această perioadă mergem cu filmul prin licee, de aceea în această variantă am încercat să păstrăm un limbaj decent și să eliminăm anumite scene care apar în versiunea din cinematografe. Elevii sunt foarte curioși și pun întrebări care chiar mă pun pe gânduri, foarte multe fiind și despre iubita mea din film. Sunt impresionați că povestea este reală și că am trăit atât de multe lucruri, rele și bune. Mă bucur că acești copii sunt foarte curioși legat de tot: de la povestea mea, la ce s-a întâmplat cu persoanele ale căror roluri au fost interpretate în film“, ne povestește George cu zâmbetul pe buze și cu o bucurie sclipitoare în ochi. Dincolo de curiozitatea pe care le-o stârnește filmul „Mai departe“, elevii sunt cu adevărat inspirați, mulți dintre ei scriindu-i că i-a motivat foarte mult, inclusiv să alerge: „În film este o scenă în care refacem un maraton, iar mare parte din figurație au fost elevi și mulți dintre ei mi-au spus că acest lucru i-a motivat să se apuce de alergat“.
Se încarcă comentariile...
