DOCUMENTAR Cum ne-am petrecut sfârşitul monarhiei. Micaela Ghiţescu, fost deţinut politic: „S-au anulat toate revelioanele“

Ciocnirea civilizaţiilor: regele Mihai faţă-n faţă cu Gheorghiu-Dej, în mai 1947; Foto: Fototeca online a comunismului românesc

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de când regimul monarhic a fost abolit şi a fost înlocuit, abuziv, cu cel comunist. România devenea republică şi odată cu acest moment îi dispăreau elitele, tradiţia, liniştea. „Venise vremea oamenilor fără personalitate“, spunea regele Mihai I. Să privim în trecut, aşadar, spre momentul zero al schimbării, şi să înţelegem.

„Regele Mihai a murit la domiciliul său din Elveţia. Decesul a intervenit marţi, 5 decembrie 2017, la ora 13.00.“ Un comunicat de presă care a emoţionat o ţară întreagă, deşi se ştia de mai bine de un an că starea sa de sănătate este precară. Mihai I, ultimul rege al românilor, avea 96 de ani, iar pe ultimii 70 i-a trăit fără de ţară, în pribegie. A murit fără să i se fi făcut dreptate. A murit fără să i se dea şansa, după căderea regimului ilegal, instaurat de autorităţi ilegitime, de a reveni la conducerea ţării. A murit fără să-i vadă traşi la răspundere pe cei care i-au zădărnicit încercările de a reveni în ţară, după Revoluţie – de fapt, fără să-i vadă traşi la răspundere pe cei care i-au zădărnicit României şansele de a intra în Europa civilizată, după Revoluţie. A murit, însă, cu această calitate: de a fi rămas întotdeauna în slujba ţării, indiferent de locuri, vremuri şi circumstanţe. Iar consecinţa primă a existenţei lui în fruntea statului se vede în chiar contururile hărţii fizice a României şi asta nu e puţin lucru. Deşi, poate că mai important, dincolo de momentele istorice care sunt cunoscute, au fost dezbătute şi vor mai fi, regele Mihai I lasă moştenire un model de om de stat cum cei de astăzi, la cum arată actualităţile, nu vor mai vedea: un om de stat care pune binele ţării mai presus de al său. Orişicât, dispariţia regelui înseamnă sfârşitul unei epoci. Însă, pentru a înţelege câte ceva din tragismul destinului său, şi al României deopotrivă, ne întoarcem la ultimele zile când România era monarhie constituţională, aşa cum a fost de la Independenţă la Marea Unire.

„Regula era că pentru deplasări de asemenea importanţă trebuie să anunţăm guvernul şi, într-un fel, să cădem de acord asupra oportunităţii lor. I-am vorbit lui Groza despre invitaţie. M-a mirat reacţia lui. «Trebuie neapărat să mergeţi!» – a spus el. De obicei îşi întârzia răspunsurile. Acum n-a stat nicio clipă pe gânduri, ceea ce însemna că fusese informat între timp de primirea invitaţiei. «Trebuie neapărat să mergeţi, a spus el. Altminteri, lumea o să creadă că sunteţi ţinut prizonier» – şi altele de acelaşi fel. Era un nou mod de a gândi lucrurile, nu reuşeam să mă familiarizez cu el. De ce să fiu ţinut prizonier? Care lume?“ Cum care lume? Occidentul. De ce să fie plauzibil că regele României ar putea fi ţinut prizonier de un grup de politicieni ilegitimi, care nu aveau alte atuuri decât bocancii ruseşti? Din cauza metehnelor. Dar acestea sunt detalii nesemnificative, după cum avea să se vadă. Important era că regele Mihai avea să onoreze invitaţia la nunta prinţesei Elisabeta a Angliei cu prinţul Filip. Şi acesta era începutul sfârşitului pentru regimul monarhic din România. Acest aspect nu îi era cunoscut lui Mihai I, încă.

„Căsătoria mea este cu neputinţă“

Aşadar, era 12 noiembrie 1947, ora 8.00, când a decolat de pe aeroportul Băneasa avionul care i-a dus la Londra pe regele Mihai I şi pe regina-mamă Elena. Au fost conduşi cu alai mare şi toată lumea era veselă şi zâmbitoare. Era pentru prima dată în aproape zece ani când Mihai ieşea din ţară, ultima dată plecând într-un turneu european cu tatăl său, regele Carol al II-lea, în noiembrie 1938. Din partea Casei Regale, au fost prezenţi, printre alţii, Arhiducesa Ileana, mătuşa regelui, şi D. Negel, mareşalul Curţii. Din partea comuniştilor, era adunată toată suflarea. Numai aşa, pentru reîmprospătarea memoriei cu numele primilor apostoli ai lui Stalin, amintim vârfurile de lance: premierul Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej (ministrul Industriei şi Comerţului), Ana Pauker (ministrul Afacerilor Străine), Teohari Georgescu (ministrul Afacerilor Interne), Vasile Luca (ministrul Educaţiei Naţionale), Lotar Rădăceanu (ministrul Muncii), Mihail Sadoveanu (preşedintele Adunării Deputaţilor), Emil Bodnăraş şi generalul Dămăceanu, subsecretari de stat. 

Video: Sosirea regelui Mihai în Londra, din arhiva British Movietone. Reporterii britanici menţionau şi că suveranul român, de numai 25 de ani, era singurul monarh încă pe tron în „sfera tulbure a Balcanilor“.

În fine, regele a ajuns la Londra, a participat la ceremonie, unde s-a întâlnit cu toate familiile regale ale Europei – „Mătuşi de-ale noastre, veri şi alţii“, spunea el. În această perioadă, aflat la un dineu dat de Marele Duce de Luxemburg, a întâlnit-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma. S-a înfiripat rapid o poveste de dragoste, regele a cerut-o de soţie. Cum călătoria în străinătate presupunea o oprire şi prin Elveţia, Ana l-a însoţit. De aici, situaţia s-a complicat. „Către sfârşitul şederii în Elveţia, Principesa mi-a spus că acceptă căsătoria cu mine. Am cerut lui Negel, mareşalul Curţii, care mă însoţea, să se ducă la Bucureşti, pentru a comunica guvernului această decizie. Negel s-a întors la Lausanne şi mi-a spus că Groza se opune, că în situaţia actuală, căsătoria mea este cu neputinţă. (...) În plus, mi-a transmis că guvernul nu-şi poate permite cheltuielile necesare unei nunţi. Odată având răspunsul de la Bucureşti, am comunicat că nunta nu este absolut obligatoriu să se facă în ţară şi că ea poate să aibă loc şi în străinătate. Răspunsul lui a fost un «Nu» fără multe explicaţii. (...) Aşa că n-am forţat mersul lucrurilor şi m-am întors în ţară“, povestea regele Mihai, în discuţia cu Mircea Ciobanu, publicată în „Convorbiri cu Mihai I al României“.

Foto: Regele Mihai, alături de viitoarea sa soţie, prinţesa Ana de Bourbon-Parma; Sursa: GettyImages

„Cu feţele posomorâte“

Starea lucrurilor în România era explicată de Arhiducesa Ileana, în volumul de memorii „Trăiesc din nou“: „Regele Mihai şi mama sa, regina Elena, fuseseră invitaţi la nunta prinţesei Elisabeta a Angliei. Toată lumea era foarte încântată de această ocazie, inclusiv guvernanţii care, bineînţeles, sperau că regele nu va mai avea curajul să se întoarcă. Familia şi poporul său sperau ca el să-şi găsească o mireasă şi curând au început să circule zvonuri că într-adevăr îşi găsise. (...) Se răspândise vestea că guvernul chibzuia la acest lucru şi că totul era pregătit în aşteptarea regelui, care fusese stabilită pentru 20 decembrie 1947“.

Regele a revenit la Bucureşti însă pe 21 decembrie. La ora 13.00, în gara Băneasa, au fost întâmpinaţi de acelaşi alai ca la plecare. Numai că de data aceasta nimeni nu mai râdea, era o atmosferă rece, deşi Groza a binevoit să îi ofere reginei Elena un buchet de flori. Chiar şi ora sosirii fusese ţinută secretă, pentru a nu se aduna mulţimea, iar străzile care duceau de la gară la Palatul Regal fuseseră închise şi erau pustii. „Acolo i-am găsit pe reprezentanţii guvernului, tăcuţi, cu feţele posomorâte. (...) Trenul a ajuns în gară şi iată-l pe Mihai, în uniformă, înalt, frumos, cu un zâmbet de mulţumire interioară pe care nici măcar primirea rece, neprietenoasă de care avea parte nu reuşea să-l întunece“, scria Ileana.

Explicaţia regelui pentru acest comportament se aseamănă celei date de Ileana: „Groza spera să nu mă mai întorc în ţară. I-ar fi fost mai simplu să spună că am părăsit ţara dintr-un motiv sentimental, că am dat dovadă de lipsă de înţelegere pentru momentul greu pe care îl traversează ţara şi aşa mai departe. Întoarcerea noastră a însemnat pentru ei o lovitură, pentru că le-am făcut mai grea misiunea ce li se încredinţase de la Kremlin. Între timp, aflasem că Tito a vizitat România“. Într-adevăr, liderul iugoslav fusese primit de comuniştii români în perioada 17-19 decembrie, la invitaţia Anei Pauker, fără consultarea şefului statului. Dar cine se mai crampona de abateri atât de mărunte în acea vreme?

Foto: Premierul Petru Groza, asistând la demonstraţiile de 23 august 1946. În plan secund se află regina-mamă Elena şi regele Mihai; Sursa: Historia.ro

Ultimul Crăciun în România

În zilele următoare, pentru români, politica a căzut pe locul doi. Veneau sărbătorile, toată lumea se pregătea să petreacă. Mihai şi mama sa s-au dus la Sinaia, iar Ileana a petrecut sărbătorile la Bran. „Crăciunul a fost plăcut pentru copii. (...) Au urmat sărbătorile obişnuite şi am purtat diadema mea cea frumoasă cu safire şi diamante pentru ultima dată. Poate din cauză că a fost ultimul Crăciun petrecut în România, ziua aceea îmi este foarte clară în minte, nu din cauza vreunui eveniment special, ci pentru că fiecare clipă care s-a scurs de atunci a făcut ca acea zi să-mi fie mai dragă“, nota în memorii prinţesa.

La Sinaia, lucrurile nu erau atât de liniştite. Regele Mihai n-a avut tihnă. Se gândea la problemele politice, la ce va spune în mesajul său către ţară de Anul Nou. „Evenimentele din ţară luaseră un curs greu de prevăzut. Liniştiţi nu eram. Puteai să te aştepţi la orice.“ Şi pe regina-mamă o frământau problemele. I s-a confesat Ileanei, care le-a făcut o vizită după Crăciun: „Ne-am dus cu maşina la Sinaia ca să-i vedem pe Mihai şi pe mama sa şi i-am găsit bine, plini de proiecte. Când am rămas singură cu Sitta (n.r. – regina Elena), însă, şi-a mărturisit o adâncă nelinişte. Guvernul încă nu-şi dăduse consimţirea oficială pentru logodna lui Mihai. De ce amânau? Dar am încercat să ne îmbărbătăm reciproc, crezând că în curând lucrurile se vor rezolva“, scria mătuşa regelui.

Dacă monarhia n-ar fi respectat regulile de joc ale democraţiei, nici ei n-ar fi ajuns atât de uşor la mine. Regele Mihai

„Aberaţii“

Nu s-a rezolvat nimic. Ba, mai mult, lucrurile au virat brutal către prăpastie. Pe 29 decembrie, mareşalul Curţii l-a anunţat pe rege că prim-ministrul Groza îl cheamă de urgenţă la Bucureşti. Pretextul era că vrea să discute o chestiune de familie, ceea ce l-a făcut pe rege să creadă că premierul s-a răzgândit în privinţa căsătoriei sale cu Ana. Deşi protocolul cerea ca premierul să se deplaseze la Sinaia, nu se mai ţinea cont de nimic, aşa că Mihai I s-a dus la Bucureşti.

În palatul de pe bulevardul Kiseleff, i-a întâmpinat pe Groza şi pe Gheorghiu-Dej, secretarul partidului comunist. Despre cel din urmă, Mihai I declara: „Prezenţa lui m-a surprins neplăcut, nu numai pentru că nu fusese anunţat“. S-a trecut cu vederea şi acest aspect. Ce a urmat s-a discutat atât de mult în ultimii 70 de ani, s-a întors pe toate părţile, până s-a ajuns la a se vorbi despre trădare. Cuvânt cam mare, ţinând cont de circumstanţe şi de desfăşurarea acţiunii.

A început Groza: „Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil“. Ar fi fost comic, dacă nu ar aminti de practicile mafiei italiene. Regele n-a înţeles ce vrea să spună. A explicat premierul: că momentul politic a atins un punct critic, că nu mai e nevoie de monarhie, că din cauza monarhiei nu avem o ţară democrată şi modernă şi aşa mai departe. „Aberaţii“, le-a catalogat regele. „Dacă monarhia n-ar fi respectat regulile de joc ale democraţiei, nici ei n-ar fi ajuns atât de uşor la mine“, a adăugat Mihai I.

Foto: Regele Mihai, în mijlocul guvernului comunist condus de Petru Groza, în Parlament, 1946

În jurul orei 11.00, dimineaţa

La finalul acestui discurs, Groza a scos o foaie de hârtie şi i-a vârât-o în faţă regelui. Era documentul de abdicare: „În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creiat noui raporturi între principalii factori ai vieţii de Stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de Pactul fundamental – Constituţia Ţării – ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea desvoltării României. În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român, ABDIC, pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat“.

Regele a citit. Când a văzut cum stă, de fapt, afacerea de familie pentru care fusese convocat, regele Mihai a protestat, a spus că trebuie să îşi ia timp de gândire, că nu poate semna aşa, pe loc, că nu era o decizie care să se ia în spatele uşilor închise, că trebuie consultat poporul. În plus, a cerut să fie chemaţi Negel şi Mircea Ioaniţiu, secretarul său. Atunci a aflat că fuseseră tăiate liniile telefonice, iar Garda Palatului fusese arestată şi schimbată cu militari din Divizia „Tudor Vladimirescu“. I s-a spus şi că nu e timp de tergiversări, că dacă nu va ieşi din palat curând, „va fi o baie de sânge“, că vor executa peste o mie de tineri aflaţi în închisori, după mitingul de la 8 noiembrie 1945. I s-a spus: „Ţara a fost învăţată să vă iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi“. Şi-aşa, punând în balanţă viitorul tronului şi viaţa unor oameni, în jurul orei 11.00, în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat. Şi-a dat seama că, în aceste circumstanţe, omenirea are nevoie şi de martiri, dar numai oamenii în viaţă pot opera schimbări, iar viitorul este întotdeauna larg deschis – chestiuni banale, până la urmă. Ştia că acest gest nu va fi primit deloc bine, că îşi va pierde simpatizanţii, dar era mai bine decât să îi piardă în mod fizic.

Eram perfect conştient că va veni acest moment grav, când voi fi obligat să renunţ la prerogativele mele constituţionale. Mă consultasem cu cei din jurul meu, atâţia câţi mai erau, când va veni acest moment ce să fac… Să rămân, chiar cu preţul vieţii, sau să plec din ţară? Am căzut toţi de acord că singura soluţie în acest caz, pentru ţara românească, era să plec din ţară, ca să pot continua lupta din exterior. Dacă rămâneam, dispăream pur şi simplu, cum au dispărut atâţia şi mai departe ce se întâmpla? Atunci era pierdută orice speranţă pentru ţară. Regele Mihai I (1921-2017)

„Nu mai avem rege! Suntem pierduţi!“

În timp ce regele Mihai şi regina-mamă se îndreptau spre Sinaia, să se pregătească de plecarea definitivă din ţară, la radiourile din România se anunţa comunicatul de abdicare. Poporul s-a făcut atunci străveziu. Arhiducesa Ileana se întorcea dintr-o vizită la nişte prieteni când s-a aflat despre turnura pe care o lua istoria. „Când am intrat în curte, farurile maşinii au căzut pe faţa albă şi îngrozită a îngrijitorului. «Domniţă!», a strigat el în culmea disperării, «Domniţă! Nu mai avem rege! Suntem pierduţi!» Îl văd şi acum cum îşi frământa mâinile. «Suntem pierduţi! Ăsta e sfârşitul! Gata cu regele!», repeta el. Am fugit în casă şi i-am găsit pe toţi ai mei în jurul radioului în camera copiilor. Ascultau mesajul. (...) Încetul cu încetul s-au adunat în cameră doctorii, infirmierele şi alţi prieteni care auziseră veştile. Am stat cu toţii, fără să scoatem o vorbă, mult timp. Acesta era sfârşitul“, scria Ileana în memorii. Într-adevăr, era sfârşit de an, sfârşit de lume, sfârşit. Urma, pentru toţi membrii familiei regale, exilul, care nu a fost altceva decât un purgatoriu, în aşteptarea unui viitor în care cuvântul „acasă“ capătă din nou sens. 

Un proces-spectacol cu verdict dinainte ştiut: epurarea elitelor

Ziarul „Universul“ titra, vineri, 31 octombrie 1947: „A început procesul conducătorilor fostului Partid Naţional-Ţărănesc Maniu, Mihalache, Penescu, Nicules-cu-Buzeşti şi alţii. Ziua I-a – Şedinţa de dimineaţă – Aspecte“. După care urma un reportaj aproape ingenuu, cu note de pastel, dar şi cu tensiune balzaciană: „Burează. Şcoala de război, unde se judecă procesul conducătorilor fostului partid naţional-ţărănesc, apare impunătoare, pe dealul de unde parcă străjuieşte oraşul cu perspectiva ei simetrică, albă şi masivă. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci pe aleele tăiate simetric. Pătrundem în incinta palatului. Întâi un hall, apoi urci sus, în balcon, la locurile rezervate presei, unde fiecare gazetar îşi ocupă locul dinainte fixat prin bileţele prinse cu pioneze. Sala în care se va desbate procesul este o sală largă, spaţioasă, cu ferestrele prin care lumina acestei toamne timpurii se scurge leneşă şi luptă fără prea mare succes cu lumina ascunsă a instalaţiei sălii, lumină care descinde blândă din tavan“. Şi-aşa înainte, cu spaţiile destinate acuzaţilor, grefierilor, judecătorilor şi ceilalţi implicaţi în proces.

Foto: Toate reflectoarele erau marii acuzaţi ai acestui proces-spectacol: membrii Partidului Naţional Ţărănist, cu Iulliu Maniu în frunte; Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Se vede treaba că era important fiecare aspect care conlucra la acest eveniment, care marca deschiderea ofensivei comuniste împotriva marilor oameni politici români. Era ultima mare lovitură dată democraţiei româneşti, după trei ani de atacuri necontenite, după ce comuniştii reuşiseră să tot acapareze din putere. În vară, pe 14 iulie 1947, avusese loc ceea ce a rămas în istorie cu numele Operaţiunea Tămădău – când comuniştii le-au întins o cursă liderilor ţărănişti, spunându-le că le oferă posibilitatea de a pleca în străinătate, şi i-au arestat. Printre ei s-au numărat Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Corneliu Coposu. Acuzaţiile care le-au fost aduse erau dintre cele mai grave: atentat la ordinea constituţională, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei şi trădare naţională, idee mult vehiculată în acea perioadă.

Din textul actului de acuzare: „Maniu şi partidul său, stând în fruntea reacţiunii române, au fost şi au rămas până la urmă slugi devotate ale capitalului străin, agenţi ai imperialismului care au trădat suveranitatea, libertatea şi independenţa naţională a Statului Român. (...) S-a stabilit că şefii Partidului Naţional Ţărănesc, acuzaţii Maniu şi Mihalache, începând din Martie 1945, şi până în ziua arestării lor, Iulie 1947, au organizat şi s-au pus în fruntea complotului contra Statului, au condus activitatea subversivă şi conspirativă a reacţiunii româneşti, şi sprijinindu-se pe cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americei şi Marea Britanie, au pregătit răsturnarea prin violenţă a guvernului democrat instaurat legal, în conformitate cu Constituţia Ţării“; „Universul“, 31 octombrie 1947

Un proces fabricat

De ce deveniseră ţărăniştii victima comuniştilor? Pentru că erau principala forţă de opoziţie, aşa cum se văzuse la alegerile din noiembrie 1946. Sigur, tot comuniştii se ocupaseră de schimbarea rezultatelor votului, dar ei ştiau realitatea. Ştiau că poporul votase Ochiul, şi nu Soarele. Ştiau că, de fapt, sentimentele sincere ale românilor faţă de BPD puteau fi foarte bine exprimate prin epigrama lui Păstorel Teodoreanu: „Nu credeam s-ajung vreodată / C-am să pot să fiu în stare / Ca făcând pipi pe garduri, / Să o fac direct în... soare!“. În plus, ţărăniştii participaseră la manifestaţiile pro-monarhice şi anticomuniste din 8 noiembrie 1945. Atunci, fuseseră arestaţi peste 1.000 de tineri, şi, deşi guvernul trăsese împotriva manifestanţilor, aceştia au fost reţinuţi sub acuzaţii de înfruntare a autorităţii publice, instigare la întrunire fără autorizaţie, asociere contra ordinii publice, comentarea situaţiei politice interne şi externe şi instigare la răspândirea de publicaţii necenzurate. În fine, un alt motiv al comuniştilor era că eliminarea liderilor ţărănişti îl lăsa pe regele Mihai singur pe scena politică – Brătianu era bătrân şi cu partidul slăbit, iar pe Titel Petrescu nu se putea baza. Aşadar, s-a purces la epurarea elitei politice româneşti.

Un spectacol de ochii lumii

Faptul că acuzaţiile erau false, deci şi verdictul procesului era bine cunoscut nu i-a împiedicat deloc – ba, dimpotrivă – pe comunişti să facă din acest eveniment un mare spectacol. Totul pentru calomnierea şi batjocorirea ţărăniştilor în ochii românilor. La prima înfăţişare, nota „Universul“, au fost prezenţi în sală reprezentanţi ai presei româneşti, dar şi străine: de la „Tass“, „L’Humanité“, „The New York Times“, „United Press“, „Associated Press“, „Reuters“ şi alţii. Cele peste 300 de locuri din sala largă erau ocupate, în general, de proletari tocmiţi să se comporte după nevoi – să huiduie acuzaţii, să îi ironizeze, să aplaude la auzul verdictului. Procesul a început la 9.15 dimineaţa, când a fost strigat primul nume: „Acuzatul Iuliu Maniu!“. Liderul ţărănist a intrat în boxa acuzaţilor, îmbrăcat în haine gri închis, cu guler înalt şi cravată cu nod bine făcut şi cu pălărie, cum observau atent reporterii „Universul“.

Foto: Iuliu Maniu, în boxa acuzaţilor; Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Tăcerea domnului Maniu

Se pare că prima înfăţişare a produs, instantaneu, un impact puternic asupra presei. Numaidecât, pe 3 noiembrie 1947, editorul „Universul“ – ziar care cândva era de centru-dreapta – se grăbea să-i înfiereze în cel mai pur stil bolşevic pe ţărăniştii acuzaţi: „Dintre cei 19 acuzaţi în procesul conducătorilor fostului partid naţional-ţărănesc, şapte sunt funcţionari superiori ai ministerului de externe. Faptul acesta pare de neînţeles. Nu ne referim, bineînţeles, la proporţia de 7 la 19, ci la posibilitatea pe care au avut-o cei şapte ticăloşi de a practica, atâta timp, spionajul în ministerul lor fără ca nimeni să observe nimic (sic!)“.

A doua zi, aceiaşi editori au revenit, de această dată asupra acuzatului Iuliu Maniu: „«Sfinxul de la Bădăcin» a devenit, deodată, limbut. Vorbeşte, vorbeşte, mereu. Vrea să acopere, prin cuvinte, faptele ticăloase pe care le-a săvârşit“, aprecia Al.C. Constantinescu. Apoi urmau acuze cum că Maniu recurge la sofisme, că fuge de dovezile aduse, că tergiversează, că minte, că pregătea războiul civil, că e insensibil – „Sala râde, dar acuzatul rămâne imperturbabil“. „Acesta e omul. A tăcut, a fost «sfinx» pentru a nu se da de gol. Maniu voia să revină la putere, vărsând sânge românesc şi robind ţara cercurilor financiare americane care trimiseseră spionii aici să organizeze răsmiriţa. Odată revenit la putere, Maniu ar fi tăcut“, încheia autorul acest pretins articol de presă.

Pe 11 noiembrie 1947, completul de judecată a dat sentinţa, prestabilită. Iuliu Maniu, alături de ceilalţi ţărănişti, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Avea să moară într-o celulă din penitenciarul de la Sighet, pe 5 februarie 1953, şi să fie înmormântat într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Similar, Ion Mihalache a fost închis pe viaţă şi s-a stins în penitenciarul Râmnicu Sărat, pe 5 februarie 1963.

Comuniştii reuşiseră, aşadar, să mai desăvârşească un pas în distrugerea tradiţiei şi elitelor româneşti. După ce au ajuns la guvernare prin diversiuni şi şantaje, cu guvernul Groza impus, la 6 martie 1945, prin puterea pumnului lui A.I. Vîşinski, după ce reuşiseră să anuleze toate eforturile regelui de a-i înlătura – notabilă fiind greva regală din perioada august ’45-ianuarie ’46 –, după ce înăbuşiseră în sânge ultima mare manifestaţie promonarhistă şi fraudaseră grosolan alegerile generale, acum nu le mai rămăsese decât un singur obstacol de înlăturat, în calea spre puterea absolută: regele Mihai.

Ce au simţit românii când a abdicat regele

Vestea căderii monarhiei a venit într-un moment în care românii se pregăteau să bea şampanie şi să sărbătorească noul an. Sperau că va fi unul mai bun decât acel teribil 1947, când părea că României i se închid toate uşile, că se scufundă, că nu mai e scăpare. N-a fost să fie. În schimbul petrecerii, românii au avut parte de unul dintre cele mai grele momente din viaţa lor: despărţirea de rege, de monarhie, de democraţie. Am întrebat câteva personalităţi cum au trăit evenimentul istoric la cald, pe 30 decembrie 1947, ce au înţeles atunci şi ulterior despre schimbările prin care trecea ţara. A urmat o jumătate de secol de aşteptare a regelui înapoi pe tron.

Dinu Zamfirescu (88 de ani), fost deţinut politic, politician şi refondator al PNL:

„Am impresia că eşti invidios că n-ai fost invitat şi că vrei să-mi strici petrecerea“

 „Eram la o petrecere, în casa pictorului Gheorghe Petraşcu. Am primit, la un moment dat, un telefon de la un prieten, care era, ca şi mine, membru al Tineretului Liberal. Mi-a dat vestea: «Trebuie să vii neapărat acasă, că a abdicat regele». Nu l-am crezut. I-am zis, distrat fiind: «Am impresia că eşti invidios pentru că tu n-ai fost invitat şi vrei să-mi strici petrecerea». Dar atunci mi-a dat-o pe bunica mea la telefon, care mi-a confirmat  şi ea că tocmai se anunţase la radio. A fost un şoc. Te puteai aştepta la orice de la guvernul comunist de atunci, dar tot m-a tulburat foarte puternic. I-am anunţat pe cei de la petrecere – ţin minte că era şi amicul Dinu Giurescu acolo. Am plecat care-ncotro. Când am venit acasă, se făceau nişte pregătiri modeste de Anul Nou. Pe atunci, noi aveam încartiruit în apartament, într-o cameră, un cuplu sovietic. El era aviator şi nu prea venea, însă femeia locuia permanent. Bunica mai discuta cu ea, era o persoană plăcută. A chemat atunci nişte oameni la masă şi a invitat-o şi pe ea. Ţin minte ce-a zis: «Nu pot să vin. Înţeleg că sunteţi foarte trişti şi ştiu că din cauza noastră s-au întâmplat toate lucrurile astea».“

Surorile Coposu: „S-a anunţat că e horă-n piaţă fiindcă a abdicat regele. A fost îngrozitor!“

Rodica Coposu (dreapta) (84 de ani):

„Ce trist moment! Eram în ajun de Anul Nou şi parcă lumea a rămas fără glas atunci. Eu nu prea-mi dădeam seama exact care era situaţia – aveam 14 ani –, însă în jurul nostru vestea a provocat ceva sumbru. În plus, fratele nostru era deja arestat (n.r. – Corneliu Coposu, membru al Partidului Naţional Ţărănesc) şi, peste supărarea asta, a venit şi vestea abdicării regelui. Tristeţea a fost mare în casă, nu doar din motive personale. Am simţit atunci că se cam duce pământul de sub picioarele noastre.“

Flavia Coposu (92 de ani):

„Ţin minte cum s-a anunţat cu surle şi tobe că e horă-n piaţă fiindcă a abdicat regele. A fost îngrozitor! Cea mai tristă noapte de care-mi aduc eu aminte. Speram să ne ducem a doua zi la palat să manifestăm. Am ieşit pe stradă plângând. Tot bulevardul Calea Victoriei era plin de tineret. Noi obişnuiam să mergem în fiecare duminică la palat, când se schimba garda. Atunci ieşea regele să stea de vorbă cu noi, era ceva foarte frumos şi demn. De-aceea vestea a venit ca un trăznet – am avut sentimentul că ne-a murit speranţa pe 30 decembrie 1947. Am mers la biserică pentru misa de la miezul nopţii şi ne-am rugat. Dumnezeu să-l odihnească în pace, că merită!“

Micaela Ghiţescu (86 de ani), fost deţinut politic, redactor-şef al revistei „Memoria – revista gândirii arestate“:

„S-au anulat toate revelioanele“

 „Eram în vizită, împreună cu mai multe prietene, la o colegă de liceu. Nu mai ştiu pentru ce ne reuniserăm, dar făceam conversaţii – era o seară agreabilă. La un moment dat, a venit mama gazdei, care era o comunistă destul de acerbă. A intrat pe uşă jubilând şi a zis: «S-a terminat şi cu Mihai ăsta!». Am avut un şoc atunci, pentru că nu înţelegeam ce voia să spună. Am plecat într-o fugă spre casă ca să aflu ce s-a întâmplat. Colega respectivă locuia la câteva străzi de mine şi-mi amintesc că alergam ca şi cum mă urmăreau nişte câini. I-am găsit pe ai mei necăjiţi. Vorbeau la telefon în stânga şi-n dreapta cu prietenii lor despre vestea că regele Mihai a abdicat. Mama plângea. Ce m-a frapat a fost că a zis: «S-au anulat toate revelioanele. Nu mai e rost pentru nicio serbare!». Ei probabil că erau invitaţi pe la vreo petrecere, însă ce să mai sărbătorească după anunţul ăsta? Noi eram foarte legaţi de regele Mihai şi acea veste a fost ca o sfâşiere, de parcă s-ar fi terminat ceva.“

Şerban Papacostea (89 de ani), academician:

„Ceea ce speram atunci s-a dovedit a fi o viaţă de om“

„Eram în Piaţa Romană când megafoanele au transmis ştirea. Când am auzit, am simţit o ruptură interioară. Parcă organismul meu mi-a spus. Regele era ultimul reazem, chiar şi doar formal, al rezistenţei faţă de presiunea sovieto-comunistă. A fost despărţirea de trecutul ţării, cu speranţa că e de scurtă durată, dar ceea ce speram atunci s-a dovedit a fi o viaţă de om, cum ar fi zis Iorga.“

Barbu Cioculescu (90 de ani), poet, fiul criticului literar Şerban Cioculescu: 

„Anul 1947 a fost anul în care s-au închis toate porţile“

„Eram în casa scriitorului Ticu Arhip cu mai mulţi scriitori, împreună cu părinţii mei, şi n-am avut niciun fel de antren ca să sărbătorim anul care venea.
Ne-am dat seama că s-a încheiat o epocă şi că ceea ce va urma va fi din ce în ce mai greu şi mai adâncit în comunism. Poate că unii dintre noi se aşteptau la asta. Anul 1947 a fost anul în care s-au închis toate porţile. În momentul în care Stalin i-a acordat acea decoraţie regelui Mihai, a fost întrebat: «Dar de ce aţi făcut lucrul ăsta? E vorba de un rege!». Şi Stalin a zis: «Îl mai lăsăm o vreme şi pe urmă îi facem vânt». Regimul comunist îi pregătise izgonirea şi totuşi, când s-a întâmplat asta, a fost o bruscă declanşare de groază. Nimeni nu bănuia că va urma o atât de lungă dominaţie a comuniştilor şi mulţi dintre noi – nu neapărat cei vârstnici – eram convinşi că vom muri în comunism.“