„Ai scris despre mine, Jacqueline?“

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Avionul Bucureşti - Varşovia face două ore şi jumătate. Decolează de pe Otopeni la 4.30 dimineaţa, te ridică în noapte peste capitală şi te ajută să laşi în urmă o viaţă trecută. Sau cel puţin asta îmi spuneam între rândurile cărţii din braţe şi imaginea întunecată din hublou. Că merg să îndeplinesc un vis. Şi acolo, la mii de kilometri în aer, m-am întrebat dacă ai existat vreodată cu adevărat.

Aveam 13 ani: asta voiam să-ţi strig când ne-am văzut, lângă maşina ta parcată în faţa universităţii. Te iubisem când aveam 13 ani, în amarul stil clasic, în care ea nu mărturiseşte, doar priveşte de la distanţă.

Aşa că atunci când ne-am întâlnit prima dată, şapte ani mai târziu, eu îţi ştiam data naşterii şi fostele iubiri. Tu îmi ştiai numele.

Mi-ai intrat în sânge

Aveam 13 ani când mi-ai intrat în sânge prin simplul fapt că existai. Ca în orice poveste cu iz de romanţă, m-am împiedicat de mine însumi în drumul spre tine: tu, un om căruia nu-i ştiam decât numele şi vârsta, pentru că te strigase cineva când treceai pe lângă mine. Tu, căruia nu-i ştiam decât dorul, pentru că alergai după o alta.

Prima iubire e întotdeauna o lecţie de învăţat. Mie mi-aluat doi ani să pricep realitatea, timp în care tu, cu trei ani mai mare, ai plecat din liceu şi ţin minte clar că m-amîntrebat dacă am să te mai văd vreodată. Apoi te-ai pierdut, cum se întâmplă de obicei cu primele iubiri. Timpul şterge întâmplările, rămân doar rănile care se cicatrizează şi te formează ca om. Când e timpul să creşti ca femeie, nu fardurile cumpărate cu banii de buzunar te transformă, ci acele cicatrici care ţi-au rămas în sânge. Ele îţi dau designul imperfecţiunii pe care o vei numi frumuseţe proprie.

Vocea ta nu se schimbase cu nimic

A durat şapte ani să te întâlnesc din nou, timp în care tu te-ai mutat într-o ţară străină, iar eu am decis ce-am vrut de la viitorul meu. Ne-am întâlnit online şi nu în vreun decor colorat al cărţilor pe care le citeam. Ne-am auzit întâi la telefon şi vocea ta nu se schimbase cu nimic din zilele în care o ascultam atunci când treceai pe lângă mine fără să mă vezi. Te ascultam şi nu-mi venea să cred că te aud, trăiam în zecile de minute în care era cuprins omul pe care îl visasem fără să ştiu de ce şi cunoşteam în ceea ce spuneai lucruri pe care le ştiam deja, dar spuse în aşa fel încât îmi venea să strig: „Da, înţeleg, cum să te fac să înţelegi că înţeleg?".

Ne-am văzut duminică, în februarie. Eu, prinsă într-o goană după emoţie, părându-mi-se că nu se întâmplă cu adevărat. Am tremurat o zi întreagă. Purtam roşu în palton, pe unghii şi pe buze.Coborâsem scările de la universitate cu tocurile răsunând haotic pe holurile goale. M-am oprit de câteva ori să respir şi să mă ţin de bară pentru că îmi tremurau genunchii. Strada era goală şi mi se părea că păşesc pe un drum pe care n-am mai fost niciodată.

Maşina ta era parcată de partea cealaltă a străzii. Între noi stătea roşul în care eram învăluită şi ai râs, spunându-mi că am venit pregătită de război. Ţi-am vorbit de Marquez şi de „Dragostea în vremea holerei". Am urât ciocolata caldă şi mi-a plăcut cafeneaua în care eram. Discuţia cu omul pe care îl iubisem şi care, de partea cealaltă a măsuţei mi se părea că e exact cum îl imaginasem, de la ochii negri, la ritmul vocii, la cuvintele pe care le foloseşte.

Erai, în ochii mei, o combinaţie de James Dean, Paul Kalkbrenner şi un profesor universitar. Băiatul rău care nu se sfia să spună niciunul dintre păcatele lui trecute, alături de artistul care nu respecta normele, alături de omul care citise şi trecuse prin destule încât să vadă viaţa altfel decât majoritatea.

Buzele mele lângă ochii tăi

Când m-ai sărutat prima oară, la scurt timp după, te-am întrebat dacă poţi să simţi într-adevăr vreo emoţie sărutând o persoană pe care o ştii de câteva zile. Nu te aşteptai la întrebare. Te-ai uitat la mine, ai spus „Da" şi m-ai mai sărutat o dată.

În orele petrecute împreună, îmi amintesc că o dată te-ai uitat la mine şi mi-ai spus că n-ai mai păţit aşa niciodată. Mâna ta peste a mea şi buzele mele lângă ochii tăi şi tu declarând că nu ai mai simţit niciodată aşa chimie între tine şi o persoană pe care să o ştii de aşa puţin timp. Şi eu nu ştiam dacă să râd, să plâng sau să-ţi spun toată povestea. Am ales să iau momentul în toată minunăţia lui şi să mă lipesc de tine.

Capul tău între braţele mele, buzele mele pe fruntea ta şi emoţii pe care nu mi le explicase nimeni înainte. Gesturile noastre, ghicindu-se unele pe altele, păreau cele ale unor doi vechi iubiţi, care s-au cunoscut în totalitate şi fiecare dintre ei ştie exact ce vrea celalalt. Unghiile mele roşii în semiîntunericul camerei, cercelul meu pierdut, mâinile tale în părul meu. Muzica de tango la tine în maşină, străbătând oraşul în miez de noapte, cu luminile străzii în spate şi un ocean de ninsoare în faţa farurilor. Tu la pieptul meu, la margine de oraş, într-un loc din care se vedeau toate luminile, dar unde nu ne vedea nimeni.

Iubit şi profesor

Cuvintele tale în acele conversaţii care au oprit timpul în loc cum nu o făcuse nimic până atunci. Vorbeam despre „The Dark Knight" şi despre Joker. Tu îl văzuseşi cum nu îl văzuse nimeni înainte, la fel cum sunt unii de acord că şarpele fusese unicul cu ceva raţiune din toată povestea Edenului. Şi mi-ai dăruit în momentele acelea, în care toţi dormeau şi noi eram treji în fumul ţigării tale, lecţii de viaţă şi accesul spre o lume pe care o intuiam, dar nu o cunoscusem niciodată până atunci. Îmi fuseseşi iubit şi profesor.

„Şi chiar scrii?", m-ai întrebat.

„Da, chiar scriu."

Ca să-ţi demonstrez am început să-ţi vorbesc. Capul tău era în braţele mele şi din maşină se auzea Gotan Project. Cu mâinile în părul tău, ţi-am spus să-ţi imaginezi că nu suntem acolo, la margine de lume. Că suntem pe o plajă, doar noi, soarele şi marea şi muzica în spate. Ai închis ochii şi m-ai ascultat descriind cu o voce pe care nu o ştiam că o am, cu un suflet care deja nu mai era al meu.

Tu îmi povesteai de vieţile tale trecute şi păcatele comise. Iar eu ţi-am spus că eu sunt scriitoarea şi tu eşti personajul.

Apoi personajul meu s-a transformat într-o persoană reală şi mi-a amintit că poveştile trăiesc doar în pagini de cărţi pe când oamenii adevăraţi au puterea să rănească mult mai tare. Am realizat că încrederea în oameni nu e chiar punctul tău forte şi că nu-ţi schimbi decizia şi nervii, iar dacă laşi o persoană în urmă nu te uiţi înapoi. Aşa că mi-am închis sufletul şi orgoliul şi nu te-am rugat să mai stai, nu te-am rugat să asculţi. Nu ţi-am cerut nimic din ce n-ai vrut să dai.Se terminase.

Prietena cu care împărţeam acelaşi nume

Două luni mai târziu ai întâlnit-o pe ea, dintr-un pur accident: ea, prietena cu care împărţeam acelaşi nume şi, în parte, aceleaşi dorinţe. Aşa v-aţi întâlnit voi doi, ea ştiind de tine de la mine, tu neştiind de mine.

Mi-a fost greu să cred când m-a sunat să-mi spună că te îmbolnăviseşi. Iar eu n-am avut curaj să merg să te văd la spital pentru că îmi era teamă de reacţia ta. Tu te întorceai la ea sub un pretext sau altul şi eu nu voiam să văd de fapt de ce. Până într-o seară în care ţi-a spus că mă cunoaşte. Te-ai uitat la ea lung, după care ai început să râzi. Ea ne-a adus din nou în acelaşi loc.

În seara în care ai venit din nou la mine, alături de ea, nu mai erai deja omul pe care-l cunoscusem înainte. Braţele tale erau reci, cuvintele tale, surde. M-ai încurajat să vorbesc, să mă apăr, dar eu îmi pierdusem minţile complet şi cuvintele rămăseseră blocate în inimă, zvâcnind în vene şi negăsind nici o cale spre gură. Mi-a fost teamă de tine. Teamă de fericirea de a te avea din nou lângă mine, teamă de privirile tale către ea, teamă de imposibilitatea mea de a vorbi, teamă de sfârşit.

M-ai îmbrăţişat rece, politic, şi mi-ai spus: „Eu cred în tine, cred că o să faci lucruri mari".

A fost ultima dată când te-am văzut. Pentru că în lunile următoare ea a fost iubita ta. Ea ţi-a ţinut mâna, ea a mers cu tine la spital şi a aşteptat pe coridoare, ea ţi-asuportat nervii şi fericirea. Ea ţi-a încălzit pielea şi pe ea ţi-ai descărcat durerile şi ambiţiile. Ea se ridica din pat de lângă tine, în miez de noapte şi mă suna să-mi spună ca nu mai poate, că nu ştie ce are de făcut. Şi eu îmi inghiţeam propriile dureri şi îi spuneam că totul va fie bine, că atunci când vă veţi trezi unul lângă altul, dimineaţa, totul va fi uitat. Şi îţi lăsaseşi la ea tricoul şi îl vedeam de fiecare dată când mă chema la ceai.

Şi am ştiut toate durerile şi fericirile voastre şi am învăţat să fiu două persoane într-una singură: cea care fusesem înainte şi te iubise şi cea de care avea ea nevoie atunci când realiza că singura de la care poate cere un sfat, vindecare, sunt eu. Şi nu recunoşteam în nimic din tot ce vedeam omul pe care îl întâlnisem. Ei îi consumam ţigările şi cuvintele şi mă dedublam, şi acum, la atâta timp după, nu-mi dau seama dacă am fost laşă sau nobilă.

Eram lângă ea când o sunai

Pentru că am ştiut atunci când vă iubeaţi, atunci când vă certaţi, atunci când făceaţi planuri de viitor. Eram lângă ea când o sunai şi mi se opreau cuvintele şi respiraţia în gât şi treceam într-un mod mecanic de a exista, în care inima îmi fugea departe şi rămânea acolo trupul imobil, şi mintea vorbind în fraze calculate, astfel încât să nu trădeze nimic, astfel încât să vă ajute pe amândoi când eraţi pierduţi în multă emoţie şi puţină logică.

Pentru că vă iubeam pe amândoi, în moduri total diferite, iar dacă tu o voiai pe ea, atunci eu nu voiam decât fericirea unor oameni la care ţineam. Pentru că îmi găsisem izbăvirea în planuri de viitor şi promisiunea unor luni într-o altă ţară, într-o lume în care numele din trecut nu mai aveau să însemne prea mult. Sau cel puţin aşa speram.

S-a terminat curând şi povestea voastră chiar dacă tu ai căutat-o mult timp după aceea, aşa cum eu nu îndrăznisem să te caut pe tine.

N-am fost niciodată o fană a suferinţei în vreun colţ întunecat. Din povestea noastră am preferat să iau cuvintele şi urmele săruturilor tale, rămase pe piele ca un tatuaj pe care doar eu îl pot vedea. Pentru luni bune tu ai fost motivul pentru care îmi doream mai mult de la mine, motivul pentru care învăţam şi munceam şi mă reconstruiam centimetru cu centimetru, idee cu idee.

Am mai întâlnit un singur om capabil să mă facă, printr-o simplă conversaţie, să regândesc toate lucrurile pe care le învăţasem până atunci. Dar mi-a fost doar prieten şi mentor şi am înţeles că nu voi mai fi în stare să leg asemenea emoţii ca acelea pe care le împărtăşisem cu tine.

Dar oricât am vrea să credem că viaţa nu mai continuă după ce ne dezrădăcinăm de iubirile care ne-au marcat, adevărul e că nu se schimbă nimic în lume din cauza arsurilor pe inimă. Doar noi devenim: uneori mai patetici, alteori un pic mai înţelepti.

Şi mă îndoiesc că vei vedea acest articol. Nu l-am scris pentru tine, l-am scris pentru toţi cei care încă au nevoie să înţeleagă că viaţa bate orice film şi iubirea stă întâi în noi şi abia apoi în cei pe care-i iubim. De aceea suntem întotdeauna capabili să mergem mai departe.

Tu ţi-ai uitat o parte din spirit în mine. E cel mai bun lucru pe care l-am primit vreodată.

Şi din fumul ţigării de care nu îndrăzneam să întreb ce conţine, al răsuflării tale dulci, al mâinilor tale peste umerii mei şi al ochilor tăi care m-au zidit înăuntrul lor îmi aduc aminte ultima ta întrebare: „Ai scris despre mine, Jacqueline?"

Jacqueline are 21 de ani, e jurnalist în formare, scriitor în devenire şi comunicator în training. Îşi propune să-şiînveţe lecţiile călătorind prin lume şi să-şi cultive pasiunile militând pentru educaţie. În rest, fată simplă, nebună după ciocolată şi cărţi bune, ca orice duduie tânără. Poate fi citită la adresa jacquelineblog.info.

"Mă îndoiesc că vei vedea acest articol. Nu l-am scris pentru tine, l-am scris pentru toţi cei care încă au nevoie să înţeleagă că viaţa bate orice film."

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri