INTERVIU Maya Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române, despre cercetarea românească: „Importăm fructe, exportăm inteligenţă“

INTERVIU Maya Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române, despre cercetarea românească: „Importăm fructe, exportăm inteligenţă“

Maya Simionescu se roagă ca guvernaţii să aloce fonduri necesare cercetării din România FOTO: Eduard Enea

Maya Simionescu, directorul Institutului de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“, descrie perioada în care a lucrat cu George Emil Palade, primul român laureat al premiului Nobel, şi vorbeşte despre parcursul sinuos al centrului de cercetare pe care îl conduce.

Ştiri pe aceeaşi temă

Maya Simionescu (76 de ani) este vicepreşedinte al Academiei Române. Este preşedinte al secţiei de biologie a Academiei. Este director-fondator al Institutului de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“ din Bucureşti şi întemeietorul acestui domeniu în România. Este profesor asociat la universităţi din străinătate precum Yale, Columbia (SUA) sau McGill (Canada) şi doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară. Este autoare a peste 500 de articole în reviste de prestigiu şi este citată de peste 6.500 de ori de către alţi cercetători.

Maya Simionescu a învăţat de la cei mai buni, printre care laureatul Nobel, americanul născut român George Emil Palade cu care a lucrat 10 ani, şi a devenit, la rândul său, cea mai bună. Totuşi, Maya Simionescu e un nume aproape inexistent în publicaţii din afara domeniului său ori pe ecranele televizoarelor. Deşi în spatele său se ascunde o întreagă poveste despre succesul cercetării româneşti, despre stăruinţă, muncă şi pasiune. Despre adevăratele modele pe care România le are. Aceasta este istoria cercetătorului Maya Simionescu.

„Weekend Adevărul“: Doamnă academician, mai ştiţi ce vă doreaţi să deveniţi când eraţi mică?
Maya Simionescu:
Cred că aveam vreo 6 ani şi eram prietenă cu o fetiţă cu un an mai mică decât mine. Avea păpuşile cele mai frumoase. Era Bebe, prietena mea cea mai bună, care se născuse cu un defect congenital. Nu putea să vorbească, nu putea să meargă, avea un defect şi la mânuţe, aşa că eu m-am gândit că voi fi cea care o va face bine. O să fac pediatrie şi am s-o fac bine, îmi spuneam. Eram foarte hotărâtă. Încercam să o ajut cum puteam.

 

A înfiinţat biologia celulară în România

 Numele: Maya Simionescu
 Data şi locul naşterii: 24 februarie 1937, Bucureşti
 Studiile şi cariera:
A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu“ din Bucureşti în anul 1954 şi Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti în 1959. Şi-a început cariera la Institutul de Endocrinologie din Capitală.
 Şi-a luat doctoratul în ştiinţe biologice în anul 1978. La acea vreme, lucrase deja la Institutul Rockefeller din Statele Unite ale Americii şi era profesor asociat la Universitatea Yale (SUA).
A predat biologie celulară la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Yale, la Universitatea McGill din Montreal (Canada), la Universitatea Columbia din New York şi cardiologie la Universitatea California din Los Angeles.
A colaborat timp de zece ani cu laureatul Nobel român George Emil Palade, la Institutul Rockefeller şi la Universitatea Yale din SUA.
A fondat, alături de soţul său, Nicolae Simio-nescu, specialitatea de biologie celulară în România, dar şi Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“ din Bucureşti.
A primit, în 2004, distincţia „Meritul cultural“ în grad de ofiţer din partea Preşedinţiei României.
 Locuieşte în: Bucureşti.

Cum?
În Bucureşti erau bombardamentele din timpul războiului. Părinţii noştri, care erau şi ei prieteni, ne duceau în adăpost, chiar în stradă, care era sub formă de „U“. Ca s-o învăţ pe Bebe să meargă, o duceam în zona întunecată, mergeam în faţa ei şi-i spuneam: „Vino după mine!“. Ea, ţinându-se de băncuţa care urmărea adăpostul, încerca să meargă după mine. Aveam răbdare şi o şi iubeam foarte tare. Erau zgomote teribile de la bombardamente, dar eu aveam ocupaţie cu Bebe, nu realizam atunci ce se întâmplă. Părinţii ne dădeau să mâncăm în adăpost, ne aduceau jucăriile. Făceau în aşa fel încât noi să nu realizăm prin ce treceam. La finalul războiului, mi-aduc aminte că spunea mama: „Gata! Am scăpat, suntem liberi“.

Ce s-a-ntâmplat cu Bebe?
Nu s-a făcut bine niciodată. Însă copilul acela de 6 ani care voia să fie pediatru, când s-a făcut mare, s-a dus să dea examen la Facultatea de Medicină. În anul în care eu am absolvit eu liceul, au terminat două serii. Eram 40 pe loc, iar eu n-am obţinut o medie suficient de mare, dar, cu media pe care o aveam, puteam să intru la Biologie. M-am dus cu ideea că voi face un an şi că voi da din nou la Medicină.

De ce nu v-aţi întors?
Cred că s-au întâmplat două lucruri: în primul rând, am avut nişte profesori excepţionali, care aveau darul să ne facă să ne placă tot ce ne predau. Apoi, cred că am realizat că n-aş fi fost un bun pediatru. Cred c-aş fi plâns cu fiecare copil bolnav. Mi-am dat seama că pot să fac cercetare biomedicală chiar şi făcând Facultatea de Biologie.

Aveaţi origine sănătoasă?
Aveam origine nesănătoasă, pentru că tatăl mea avea magazin pe Bulevardul Carol I. În facultate, în dosar, îl tot retrogradam, dragul de el, ca să sune mai bine. La început am spus că are magazin, apoi că e gestionar, apoi că e lucrător. Dar originea părinţilor mei era foarte sănătoasă pentru că erau amândoi foarte muncitori, corecţi, ajutau pe oricine şi aşa ne-au învăţat şi pe noi să fim. Bineînţeles că i-au luat magazinul până la urmă.

A rămas angajat la propriul magazin?
Dragul de el, din păcate,  puţin după 50 de ani, a făcut o maladie la ochi destul de gravă. La vremea respectivă nu existau tratamente pentru problemele lui, aşa că n-a mai putut lucra. Mai vedea doar 10% cu un ochi. El  însă era un mare optimist, un om care iubea foarte mult viaţa. Avea momentele lui dramatice, dar, în general, nu voia să se vadă. Era mândru, nici măcar nu mergea cu baston alb. Nu spunea, nu se plângea niciodată.

Au fost repercusiuni din cauza originii părinţilor?
În anul V, era să fiu dată afară din facultate, dar am scăpat printr-o minune. Era o listă cu mai mulţi tineri care aveau origine nesănătoasă. Dar facultatea îi dădea afară pe rând. Nicole Suciu-Foca, spre exemplu, care acum e profesor la Columbia University din SUA, a fost dată afară. Până să ajungă la mine, a venit examenul de stat. Am intrat în examen, luasem 10 la lucrarea de cercetare, 10 la celelalte două examene, iar al treilea era examenul de marxism. E drept că nu eram deloc bună la marxism – nu ştiam să spun vorbe goale de conţinut –, aşa că m-a picat. Nu ştiam să spun cuvinte urâte, dar eram atât de supărată pe profesoară... O vară întreagă, am stat să citesc ziare, ca să mă familiarizez cu limbajul. Am reuşit să iau examenul, până la urmă, şi am reuşit să termin facultatea.

Primul genetician de pe pământ a fost ţăranul român. El a spus: «Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus». Apoi, au venit cercetătorii şi-au zis: «Ce ţi-e scris, în gene ţi-e pus».

Dar eraţi studentă bună?
Nu cred că eram premiantă. Aveam note bune, învăţam ce-mi plăcea mie şi ce mi se părea interesant. Voiam să fac cercetare. Şi, din anul V, când profesorul Şanda, un fiziolog excepţional, m-a trimis să-mi fac lucrarea de diplomă la Institutul de Endocrinologie, am început să lucrez în cercetare. Am înţeles atunci mai bine că, pentru a face cercetare, trebuie să fii un om curios.

De ce-aţi ales cercetare? Ce vi se părea interesant?
Acum aş da un răspuns sofisticat, dar, în vremea aceea, m-am gândit că n-am să pot trata pe nimeni dacă nu voi înţelege ce se întâmplă acolo. Cunoaşterea e la baza oricărui progres în medicină. Dacă nu cercetezi, n-ai cum să mergi mai departe, fie că e electronică sau biomedicină.

Maya Simionescu ţine un discurs în faţa lui (de la dreapta la stânga) Eugen Simion, Tudor Gheorge şi Ionel Haiduc

Aşa că după facultate aţi rămas la institut.
După ce-am terminat facultatea, am vrut să continui în cercetare, deşi fusesem repartizată ca profesor pe lângă Galaţi. La institut însă n-aveau posturi, aşa că am lucrat benevol, timp de un an. Puţin curioşi părinţii, dar le-am explicat că asta vreau să fac şi, ca de obicei, m-au susţinut şi m-au înţeles. Aveam condiţii foarte grele. Făceam deja microscopie electronică, dar nu aveam tot ce ne trebuie în institut. Atunci, ca să ajungem la fotografia finală, prelevam ţesutul în institut, mergeam la Institutul de Oncologie, unde făceam secţiuni, iar cu secţiunile mergeam la Institutul Cantacuzino, unde citeam la microscopul electronic. O operaţiune de patru zile dura două săptămâni la noi.

George Emil Palade: „Draga mea, răbdare şi tutun!“

La Endocrinologie l-aţi cunoscut pe profesorul Nicolae Simionescu.
Da. Eu îmi făceam teza la doctorul Vrăbiescu, care s-a mutat la Geriatrie după şase luni. Atunci, Nicolae Simionescu, un tânăr cercetător excepţional care muncea de dimineaţa până seara, s-a oferit să fie tutorele meu. Profesorul Milcu mi-a spus: „Dacă te-acceptă doctorul Simionescu, ai bune şanse să mergi bine“.

Când v-aţi căsătorit? Cum v-a cerut?
Nu răspund la lucruri frivole. (râde) Nici măcar nu cred că este important când ne-am căsătorit. A fost o foarte bună asociere de viaţă personală, ştiinţifică, artistică. Lucram foarte bine împreună şi lucram foarte mult timp. Ştii ce e important la un cuplu?

Nu prea ştiu...
Să privească la fel în aceeaşi direcţie, ăsta e lucrul care te duce înainte.

Mirosul de câmp şi de flori
Spuneţi că lucraţi foarte mult. Aveaţi timp liber?
Era foarte puţin timp pentru altceva. Jucam tenis, ne plăcea să mergem pe munte – acum chiar îmi lipsesc munţii şi brazii lor. Nu ştiam ce înseamnă concediu de două săptămâni, trei-patru zile erau de-ajuns. Mergeam la ţară, unde era raiul pe pământ, la Peştera, sub Piatra Craiului. Erau otava (n.r. – iarba) care se tăia şi mirosul de câmp şi de flori. Era un loc absolut superb! Restul – laborator. Cercetarea te fură. Poate să-ţi fure viaţa. Dar merită!

Nu vă pare rău că a coincis viaţa personală cu cea profesională?
Nu. Cred că e chiar bine. Câteodată mă întreb de ce există aceste interdicţii de a fi soţ cu soţie în aceeaşi instituţie. Pentru oameni oneşti, pentru cercetători – în institut, aici, sunt tineri care s-au căsătorit –, faptul că există un cuplu în aceeaşi instituţie e un avantaj. Lucrează până la ore târzii, pleacă în concedii împreună când se opreşte proiectul, au o viaţă pe aceleaşi coordonate. Cum unul e trist, celălalt ştie de ce e trist.

Un vizitator misterios: George Emil Palade
În ’69, vizita profesorului Palade v-a mutat cariera pe alte coordonate. V-a chemat să-i fiţi colaboratori. Cum s-a-ntâmplat?
Când a venit profesorul Palade, ca parte a unei delegaţii a Academiei de Ştiinţe din SUA, noi lucram deja de 10 ani în institut. A făcut această vizită pentru că situaţia din România era puţin schimbată. Sistemul comunist părea că se reformează – nu invadasem Cehoslovacia, nu rupsesem legăturile cu Israelul. Atunci, profesorul Palade s-a gândit că e momentul să reia legăturile cu România. A făcut vizite în diferite centre universitare, a vorbit cu cercetătorii. Aşa a ajuns şi la Institutul de Endocrinologie, unde a fost îndrumat spre laboratorul nostru. I-am arătat ce lucrăm, am scos dosarele noastre, i-am explicat rezultatele pe care le-aveam. Aveam un munte de hârtii. Ne-a întrebat câţi suntem în laborator. „Noi doi şi două tehniciene foarte bune.“ Profesorul Palade era un om care nu vorbea mult. Ne-a mulţumit şi a plecat, iar noi ne-am bucurat că am putut să-i arătăm cum lucrăm.

Celebrul trio: Nicolae Simionescu, George Emil Palade şi Maya Simionescu

Fără să vă dea un feedback?
Fără. A plecat. După un an, am primit o scrisoare prin care ne-a invitat să venim să colaborăm cu el la Universitatea Rockefeller „pentru un an, poate doi“. Pentru noi, a fost ca o sărbătoare. Am început formalităţile, am fost susţinuţi de profesorul Burghele, de profesorul Juvara. Nicolae Simionescu a obţinut paşaportul, iar la 1 februarie a plecat.

Liniştea cercetătorilor
Însă dumneavoastră n-aţi obţinut paşaport. Aţi primit vreo motivaţie?
Niciodată. „Nu vi s-a dat paşaport“, atât. Mi-au dat drumul, până la urmă, la insistenţele profesorului Palade la ministrul Sănătăţii, la ministrul Învăţământului, la Academia Română. Mie mi-a scris: „Draga mea, răbdare şi tutun“. După cinci luni, mi-a venit aprobarea. Am mers, deci, la Universitatea Rockefeller, lângă profesorul Palade, într-un grup extraordinar, într-o atmosferă de lucru fenomenală. Universitatea îţi oferea o viaţă foarte comodă. Aveam tot în campus: masă, laborator, teren de tenis, o aulă în care se proiectau filme sau aveau loc concerte, un bar deschis până la miezul nopţii, o grădină, zone de conferinţă, o bibliotecă deschisă permanent, care la vremea aceea nici măcar nu avea bibliotecar. Toată lumea lucra de la 8.00-9.00 până la 22.00-23.00.Nu existau condici, nu exista un control, dar nu exista să nu fie toţi acolo şi să nu stea cât e nevoie. Noi eram obişnuiţi cu acest program de la Bucureşti.

Profesorul Palade nu făcea nimic întâmplător. Era prea cumpătat, prea inteligent ca să facă lucruri la întâmplare. Toate le făcea cu un plan. Paşi mici, dar mergea înainte.

Mai plecaserăţi în străinătate?
Nu. A fost prima plecare. A fost formidabil să cunosc o altă cultură a cercetării. Nu m-a şocat să văd cât de mult se munceşte, că la fel munceam şi noi. Dar liniştea cu care oamenii muncesc era extraordinară. Iar sistemul avea o capacitate fenomenală de a atrage şi de a ţine oamenii buni. Este ceea ce ne lipseşte nouă astăzi.

După vestea despre Nobel: „Palade ne liniştea“
În ’74, a luat profesorul Palade premiul Nobel. Eraţi acolo? Cum a reacţionat?
El era mult mai controlat decât noi toţi. Era în Canada, la Universitatea McGill. Când s-a întors, noi, în departament, eram înnebuniţi, săream în sus. Eram fericiţi. Iar el era cel care ne liniştea. Am luat prânzul împreună, apoi l-am celebrat. Noi ajunsesem foarte apropiaţi de el şi de soţia sa, Marilyn Farquhar, iar timpul liber ni-l petreceam împreună. În anul acela, după ce-a luat premiul, i-am făcut un album extraordinar.

Era o pepinieră de premianţi Nobel la Rockefeller. Nu era o presiune să lucrezi într-un astfel de mediu?
Chiar aşa i se spunea universităţii. Eu n-am simţit nicio presiune pentru că toată viaţa mea am văzut cercetarea ca un hobby, nu ca un act construit şi condus cu grijă pentru a obţine premii şi recunoştinţă. Am făcut-o cu o bucurie extraordinară, cu o curiozitate teribilă, cu dorinţa să-i învăţ şi pe alţii. Cu temperamentul meu, n-am simţit nicio presiune. Ştiţi cum e în cercetare: ai un succes, apoi un eşec, apoi iar eşec, iar eşec. Dar momentul succesului este atât de extraordinar încât de ţine acolo.

„De ce stau Simioneştii aşa târziu în institut?“

Cum aţi decis să înfiinţaţi Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“?
Nicolae Simionescu şi-a amintit că am spus împreună: „Hai să facem un centru de biologie celulară la Bucureşti“. Şi, pe o hârtie de ambalaj maronie, cu creionul, am început să facem desenele. Lucrasem cu profesorul Palade deja un an, lucrul a mers foarte bine, iar el ne-a spus că n-are sens să ne întoarcem pentru că nu putem continua. N-avem unde, n-avem ce. „Foarte bine, atunci ne vom crea condiţiile şi vom avea unde.“ Am început cu birocraţia, cu ajutorul foarte important al profesorului Burghele şi al ambasadorului României la Washington, Corneliu Bogdan. Şi al profesorului Palade, care le scria permanent autorităţilor şi le spunea că, dacă există doi oameni care s-au specializat în SUA şi vor să se întoarcă, trebuie să profite!


„În România nu se mai poate trăi!“

Călătoreaţi în ţară?
Încontinuu. Cum aveam un congres, veneam în România. Noi am făcut o selecţie foarte riguroasă. Ca să angajăm primii 80 de oameni, am intervievat 1.200 de candidaţi. De la portari, până la şefii de departament. Când s-au pus pilonii de margine, Nicolae Simionescu a pus un dolar la bază, ca să fie un institut bogat. Muncitorii spuneau: „Domnule doctor, nu puneţi, că e în stare Ceauşescu să vă dărâme institutul să scoată dolarul!“. Totdeauna am considerat că e foarte important pentru nişte oameni să facă ceva durabil, astfel încât să stea în picioare şi după ei. Să creezi o familie ştiinţifică, să faci ceva şi pentru alţii. Aşa că, la 3 septembrie 1979, am reuşit să deschidem institutul. În ’79, în primăvară, am fost la profesorul Burghele. După ce ne-a spus că e extraordinar ce facem noi în România, a dat radioul tare şi ne-a zis: „Nu faceţi greşeala să vă întoarceţi! În România nu se mai poate trăi!“.

Se spunea că, dacă nu lucrezi sâmbăta şi duminica, Simioneştii nu apreciază. Nu era adevărat, dar am lăsat zvonul să meargă.

De ce nu l-aţi ascultat?
Noi, în mod clar, ne-am întors pentru că eram determinaţi genetic să facem ceva acasă (râde). Cu cât era mai greu, cu atât provocarea era mai mare. Ni s-au oferit poziţii extraordinare în America. La Yale, la Universitatea din Texas, la Universitatea McGill din Montreal. Un domn de la McGill, după ce l-am refuzat motivând că vrem să ne întoarcem în România, ne-a răspuns: „Putem să renegociem salariul!“. Dar nu despre bani era vorba. Apoi, trimisesem în ultimii doi ani 12 tineri din România, din facultăţi, cu burse Fulbright în străinătate. Şi toţi s-au întors acasă.

„Cercetătorii sunt nebuni frumoşi“
Cum vă explicaţi?
S-au întors, cred, pentru că au înţeles că, încet-încet, se va întâmpla un lucru important şi că vor avea condiţii să lucreze şi în ţară. Cercetătorii din ţară, dacă au plecat în de-cursul timpului şi dacă pleacă şi acum, foarte mulţi nu o fac neapărat pentru bani. Şi salariul e important, dar pleacă şi pentru condiţiile de lucru. Cercetătorii sunt o specie puţin aparte faţă de restul lumii. Totdeauna îl parafrazez pe Fănuş Neagu: cercetătorii sunt nebuni frumoşi.

Într-unul dintre laboratoarele de la Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae SImionescu“

Din ’80, institutul s-a autofinanţat.
Am deschis în ’79, în ’80 am început proiectele, iar pe la mijlocul anului s-au tăiat toate fondurile pentru cercetare. „Simioneştii să facă ce vor cu americanii lor. Au aparate, au clădire, au salarii. Restul – treaba lor!“ Mai aveam puţini bani să plătim lumina. Situaţia era foarte gravă. Am apelat la singurul for de la vremea respectivă care dădea fonduri pentru cercetare, National Institute of Health (NIH) din Statele Unite. Am făcut prima cerere pentru un grant, nu ceream bani mulţi, am obţinut o notă foarte bună în condiţiile în care concuram cu americanii şi am obţinut primul grant pentru trei ani. Profesorul Palade considera că acesta a fost unul dintre cele mai mari succese ale cercetării noastre. În felul acesta, timp de 12 ani, din ’81 până în ’92, Institutul a funcţionat pe banii NIH. Aşa am putut să rezistăm, dar asta a ridicat şi semne de întrebare: un institut din România finanţat de americani. Către ’89, am fost avertizaţi de către prieteni să ne pregătim apărarea pentru că suntem acuzaţi că vindem americanilor secretele ştiinţifice. Şi asta pentru că publicăm în reviste americane.

Spionii care vând cercetarea românească
Eraţi spioni!
Asta e o tâmpenie! Spre exemplu, lucram de dimineaţa până seara târziu. Au existat tovarăşi care chemau oamenii noştri afară şi îi întrebau: „De ce stau Simioneştii aşa târziu în institut? De ce sunt luminile aprinse? Ce faceţi voi acolo?“. Probabil că nu-şi puteau imagina că lucrăm. Iar oamenii veneau şi ne spuneau nouă tot ce vorbeau cu tovarăşii. În ’89 eram acuzaţi că suntem spioni care vând cercetarea românească, iar institutul era pe cale să fie ori demolat, ori schimbat pentru că era în drumul către Palatul Parlamentului. Ştiam că a trecut odată Ceauşescu pe stradă şi a arătat cu mâna în jos. Eram disperaţi. Revoluţia a fost o minune!

Ador poeziile! Citesc cu mare bucurie. Câteodată, când mă uit în biblioteca de-acasă după o carte de ştiinţă, dau de cărţile mele de poezie. Citesc, ador, e minunat!

Dar să fiţi membru de partid nu vi s-a propus?
N-am fost niciodată membru la niciun partid de niciun fel. Sunt în Partidul de Susţinere a Cercetării Bune. Eu căzusem la marxism în facultate, cum să învăţ eu statutele partidului comunist?! Şi trebuie, bănuiesc, să şi crezi. Nu, n-aş fi putut. N-am simţit niciodată nici nevoia, nici lipsa.


Oare cum vă raportaţi la chimista de renume mondial de la Cabinetul 2?

Cred că toată viaţa şi, în special, în perioada de după întoarcerea din SUA, eu am trăit în Ţara Ştiinţei şi în Lumea Celulelor. Dacă lucrezi în cercetare, ieşi din lumea din jur. Când intri la microscopul electronic, se face întuneric, se face linişte şi pleci din lumea asta. Îţi rămâne foarte puţin timp să analizezi şi să vezi lumea din jur. Asta s-a întâmplat şi în perioada aia nenorocită, când era atâta nedreptate, atâta mizerie. Trebuia să fugi de această mizerie ca să trăieşti în România. Noi am făcut această oază minunată, bine îngrădită. Mi-aduc aminte că am comandat odată, prin telefon, Nescafe. Doamna de la capătul firului m-a întrebat: „Cu ce luaţi Nescafe-ul, cu sardele sau dulceaţă?“. Nu ştiam ce publică Elena Ceauşescu, ce porcării se întâmplă cu opera ştiinţifică, nu ştiam când a intrat în Academie. Şi am reuşit să ne desprindem, să rezistăm, având şi rezultate: în 10 ani de când a apărut pe harta cercetării, Institutul a devenit recunoscut, membru în UNESCO, am dezvoltat biologie celulară în toate centrele universitare din România, am creat o Societate Naţională de Biologie Celulară la care au aderat toţi minunaţii noştri profesori şi cercetători, societate care are acum 13 filiale şi 500 de membri. S-a creat mişcarea. Noi numai izolându-ne de mizeria din jur am reuşit. 

„Importăm fructe şi exportăm inteligenţă“

Ce cercetaţi dumneavoastră aici?
Am început programul de cercetare cu gândul să lucrăm la un subiect mare, generos, important şi social, şi economic, şi de cercetare. Acestea sunt bolile cardiovasculare. În România, aceste boli sunt cauza principală de mortalitate în proporţie de 65%, în ciuda noilor medicamente şi a clinicienilor excepţionali. Noi nu cunoaştem în profunzime ce se întâmplă în cazul acestor boli, pentru că boala este în celulele care constituie inima. Devin disfuncţionale, mecanismele lor se alterează şi, spre exemplu, se poate produce infarctul de miocard. Celula este sediul vieţii şi este sediul bolii. Până nu vom înţelege mecanismele care se alterează nu vom putea eradica aceste boli. Organismul uman are 2-300 de tipuri celulare – de milioane de ori fiecare tip. În inimă sunt, să zicem, 20 de tipuri de celule importante. Trebuie să vezi ce s-a întâmplat în celulele respective, să înţelegi ce mecanism s-a stricat acolo şi să ţinteşti cu medicamentul mecanismul alterat. Medicina viitorului va fi medicina moleculară, personalizată, cu tratament ţintit. Acum s-a ajuns la alte boli, intrinseci, ale celulei. Nu te mai lupţi cu bacterii, cu viruşi care invadează organismul, sunt boli ale celulei – cu asta se luptă lumea.

Eugen Simion, Traian Băsescu şi Maya Simionescu, la „dezvelirea“ Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă

Cercetătorii români pleacă în străinătate, nu mai rămân aici.
Sau pleacă la firme, unde prezintă medicamente, aparate. E păcat, pentru că nu faci biochimie prezentând medicamente. E o alegere pe care o s-o regrete, dar începi să-i înţelegi, pentru că n-are cine să-i susţină. Acolo sunt plătiţi dublu, triplu, au tot felul de avantaje. După 5 ani de facultate, ei intră cu un salariu de 1.000 de lei. După 15 ani, au 2.000 de lei. Pierdem talente în felul acesta. Eu am pierdut tineri care nu erau din Bucureşti şi, pentru că nu puteau să se întreţină cu chirie, n-au rezistat aici. E foarte tristă situaţia cercetătorului cu talent, cercetătorul genuin.

Muntele Everest. Întotdeauna eu compar cercetarea cu escaladarea unui munte. Vrei să urci în Himalaya: de la bază pleacă o echipă mare, mulţimea urcă, la nivelul 2 ajung mai puţini, la nivelul 3 doar cei care respiră mai bine şi doar unul ajunge în vârf. Dar toţi paşii sunt esenţiali. Un cercetător american mi-a spus: „Eu m-am urcat pe umerii voştri ca să văd mai departe“. Adică a luat rezultatele noastre şi a mers mai departe cu ele. Extraordinar!

Nu sunt bani pentru cercetători...
Fondurile care se dau cercetării bune sunt o investiţie în viitor. Anul trecut, spre exemplu, s-au dat câteva granturi pentru cercetare. Anul acesta am aflat că au fost tăiate cu 50%. Îngrozitor! Nu poţi să faci jumătate de cercetare. Şi mai greu de înţeles este că, după două luni, s-a făcut un nou anunţ de granturi la Ministerul Cercetării. Toată lumea a început să facă aplicaţii. Nu înţeleg: cum tai 50% din granturile de anul acesta, dar lansezi un alt program? Poate există o explicaţie, dar mie logic nu mi se pare.

Care-i viitorul, în aceste condiţii?
Se va întâmpla ca în economie: distrugi fabrici, imporţi grâu, fructe. Dacă înjumătăţeşti cercetarea, îi vei face pe oameni să nu mai aibă încredere în sistem. Dacă-i demoralizezi pe tineri, îi faci, pur şi simplu, să plece din ţară. Şi atunci, ce facem? Exportăm inteligenţă. Importăm fructe şi exportăm inteligenţă. E cel mai preţios lucru pe care-l avem.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: