Dr. Mioriţa Toader, medic primar ORL: „Atenţie, polipii se pot reface!“

Dr. Mioriţa
Toader, medic primar ORL:

„Atenţie, polipii se pot reface!“

Dr. Mioriţa Toader recomandă operaţiile de polipi sau amigdale doar atunci când alte tratamente nu reuşesc să aline suferinţele copiilor

Răceli care se ţin lanţ, nas înfundat zi şi noapte, puroi în gât, febră... Sunt suferinţe care aduc mulţi copii în cabinetele medicilor. Despre cum pot fi tratate aceste probleme şi când sunt necesare operaţiile de polipi sau de amigdale ne vorbeşte dr. Mioriţa Toader de la Spitalul de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Inflamaţiile polipilor şi amigdalelor pot provoca numeroase probleme de sănătate copiilor. Sunt mai tot timpul răciţi, fac frecvent otite seroase, au nevoie de tratamente cu antibiotice repetate, nu se pot odihni din cauza sforăitului şi opririi respiraţiei în timpul somnului, sunt agitaţi şi de obicei slab dezvoltaţi din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, în ultimul timp, medicii nu mai recomandă aşa de uşor intervenţiile de scoatere a polipilor şi cu atât mai puţin pe cele de extirpare completă a amigdalelor. Dr. Mioriţa Toader (54 de ani) este medicul care a efectuat în ţara noastră primele intervenţii cu radiofrecvenţă pentru patologia polipilor şi amigdalelor. „Copiii suportă foarte uşor atât intervenţia, cât şi anestezia de scurtă durată“, ne asigură medicul. După operaţie nu apar sângerări, durerea este minimă şi nu este nevoie de spitalizare.

„Weekend Adevărul”: Chiar dacă iarna a fost destul de blândă până acum, vin mulţi copii la spital cu suferinţe ale amigdalelor şi polipilor?

Dr. Mioriţa Toader: Aceste suferinţe sunt întâlnite tot timpul anului. Frecvenţa crescută a amigdalitei, a rinoadenoiditei, adică inflamaţia acută a polipilor, şi a altor infecţii ale căilor respiratorii se leagă în primul rând de începerea colectivităţilor toamna, când se deschid creşele, grădiniţele, şcolile, dar şi de condiţiile meteorologice, de răcirea vremii şi de alternanţa zilelor anormal de calde cu cele foarte friguroase, cum se întâmplă iarna aceasta. Apoi, spre primăvară apare câte un val de viroze care afectează şi polipii, şi amigdalele, şi faringele, iar pe fondul lor apar şi infecţiile bacteriene la nivelul acestor organe, însoţite adesea de complicaţii.

Mulţi părinţi se plâng de faptul că micuţii lor fac răceală după răceală. De câte ori este normal să răcească un copil într-un an?

De obicei, toată lumea spune „dar de ce răceşte copilul meu?“. Eu consider că un copil care are cel puţin şase-opt episoade de răceală pe an se încadrează în limite normale, mai ales că, în ultimul timp, infecţiile şi-au schimbat caracterul. Anormal este ca orice răceală simplă să se transforme în forme complicate, suprainfecţii bacteriene.

„S-au înmulţit otitele seroase fără dureri de ureche“

La ce vă referiţi când spuneţi că infecţiile şi-au schimbat caracterul?

Fiind de peste 20 de ani medic ORL-ist la Spitalul „Grigore Alexandrescu“ am observat că, la începutul activităţii mele, copiii făceau câte o răceală din când în când, o otită banală, o laringită obişnuită. Cu timpul, uşor-uşor, copiii au început să facă din ce în ce mai multe răceli, din ce în ce mai multe otite. În ultimii patru-cinci ani a crescut frecvenţa infecţiilor de căi respiratorii superioare foarte mult, iar modul lor de evoluţie s-a schimbat. Mai întâi apare o viroză, după care se suprainfectează, copilului îi curg muci purulenţi, iar de aici apare şi otita. Ceea ce am sesizat în ultimii ani sunt acele otite seroase care nu se manifestă zgomotos. Copilul nu acuză dureri de ureche şi este depistat cu otită seroasă la un consult ORL, în care părintele vine şi spune „copilul răceşte foarte des, tuşeşte”, dar nu aminteşte nimic despre urechi. În mod normal, în cazul unei otite obişnuite, copilul mai mare se plânge de durere de ureche, cel mic chiar dacă nu ştie să spună duce mânuţa la ureche. În ultimul timp, am avut de foarte multe ori surpriza să descopăr o otită seroasă şi părinţii să-mi spună foarte uimiţi: „Copilul meu nu a acuzat niciodată dureri de ureche“. Eventual, poate fi auzul uşor scăzut, iar părinţii sesizează doar că nu aude sau nu este atent. Marele pericol este că aceste episoade de otite seroase nedescoperite pot duce la un moment dat la scăderea ireversibilă a auzului. Când părinţii constată acest lucru încep consultaţiile ORL, testarea auditivă şi de multe ori se ajunge la indicaţie pentru intervenţie chirurgicală pentru extracţia polipilor. Un alt motiv pentru care spun că infecţiile şi-au schimbat caracterul este faptul că, în ciuda tratamentului cu antibiotice prescris corect, sunt copii care ajung la complicaţii şi, într-adevăr, îi disperă pe părinţi şi ajung să spună că nici nu mai ştiu ce să le facă pentru a-i proteja, poate doar să-i ţină sub un glob de sticlă...

Dar oare nu dorinţa aceasta exagerată de părinţilor de a-şi proteja copiii a contribuit la situaţia pe care ne-aţi descris-o?

Sunt foarte protejaţi copiii de azi. Oricum, ceva se întâmplă şi la acest nivel. A crescut numărul de alergeni, sunt mulţi detergenţi cu care venim în contact, parfumuri, odorizante. Un lucru cert este că microbii au devenit foarte rezistenţi la antibiotice. Din cauza faptului că ani întregi în România s-a făcut abuz de antibiotice şi chiar şi acum se mai face pentru că există tendinţa părintelui de a forţa prescrierea de antibiotic. Am stat de vorbă cu părinţi români care locuiesc în străinătate şi mi-au povestit că acolo te duci cu copilul în condiţiile în care trebuia internat în spital şi făcut timpanotomie pentru a aspira puroiul din spatele timpanului. Ei bine, nu numai că nu au fost internaţi, dar nici măcar nu au primit antibiotic. Acei părinţi erau pe bună dreptate nemulţumiţi, dar se pare că totuşi sistemul din străinătate de a nu da antibiotic foarte frecvent este mai bun. Realitatea din România ne arată că germenii au devenit extrem de rezistenţi la antibioticele pe care noi le folosim. Eu am tendinţa de a nu da antibiotic atât cât se poate. Am copii pe care îi „cresc“ de mici, părinţii mă cunosc de mult timp şi cu toate astea mă mai trezesc cu câte o mamică spunându-mi „Doamna doctor, i-am dat antibiotic pentru că făcea febră 40!“. Şi dacă face febră 40 nu e un argument pentru antibiotic. Îi dai antitermic, îi faci împachetări, nu e o nenorocire o febră 40.

Dacă mai apare şi o tuse...

Da, la fel şi cu tusea. Noi, oamenii, trebuie să tuşim. Dacă nu tuşim ne sufocăm. Greu înţeleg părinţii că un copil mai trebuie să şi tuşească. „Aoleo, a tuşit! Aseară a tuşit de patru ori, ieri de zece ori!“ Aşa, şi? Lăsaţi copilul să tuşească. Sigur, dacă apar ceva complicaţii, atunci dăm medicamente antitusive şi antibiotic.

„Dacă stă cu degetul în nas gură poate face amigdalită“

O altă idee care stârneşte tot felul de controverse în rândul părinţilor români se referă la scoaterea polipilor. Multe mămici spun „copilul are polipi, de-asta răceşte aşa des, trebuie să-i scoatem“. Pot fi scoşi polipii aşa pe bandă rulantă?

Toţi copiii au polipi, aşa cum sunt denumiţi popular, termenul medical fiind vegetaţii adenoide, hipertrofia vegetaţiilor adenoide sau rinoadenoidită cronică. Polipii nu se află în nas, aşa cum crede foarte multă lume, ci sunt un ţesut adenoid în spatele nasului, în cavum. Ei sunt printre primele staţii unde se opresc infecţiile. Desigur, câteva răceli pe an e normal să se întâmple chiar la nivelul polipilor, dar asta nu înseamnă că trebuie scoşi. În schimb, în cazul unui copil care răceşte încontinuu, cu nas înfundat, cu rinoree, dacă este cu nasul înfundat şi între răceli, dacă sforăie, dacă are apnee în somn, adică opriri ale respiraţiei, dacă la aceste răceli mai apare şi câte o otită mai agresivă, cu febră, ei bine, toate acestea pot conduce la indicaţie de operaţie de polipi. Această indicaţie este valabilă şi în cazul unui copil care nu are manifestări zgomotoase de răceală, dar face foarte des otită.

Este adevărat că polipii se pot reface?

Eu când dau biletul de ieşire din spital scriu la sfârşit: „Atenţie, polipii se pot reface şi reopera, dar nu mai devrem de doi-trei ani de la intervenţia anterioară!“. Îi avertizez pe părinţi asupra acestui aspect şi le spun că operaţia nu trebuie repetată chiar dacă un alt coleg ORL-ist îi face copilului fibroscopie. Este bine ca atât părinţii, cât şi medici să aibă în vedere criteriile pe care le-am amintit mai devreme.

Sunt măsuri care pot limita refacerea polipilor?

Este foarte important să se limiteze în primul rând frecvenţa răcelilor. În acest sens, totul depinde foarte mult de condiţiile de igienă pe care le au copiii mai ales când merg în colectivitate. Majoritatea copiilor au obiceiul de a sta cu degetul în nas şi în gură, cu creionul în gură sau cu jucării. Acest lucru extrem de simplu de a nu băga degetul în nas şi în gură înseamnă mult pentru prevenirea răcelilor. În momentul în care, în cabinetul de consultaţii, văd un copil că stă cu degetul în nas, îi spun imediat mamei: „Să ştiţi că dacă stă mereu cu degetul în gură poate să facă oricând amigdalită pultacee, cu 40 febră“. Foarte mulţi părinţi revin şi îmi spun că am avut dreptate.

„În ultimul timp, nu am mai avut niciun caz în care am scos amigdalele de tot“

Amigdalita este şi ea înfricoşătoare pentru părinţi. În acest caz când se ajunge la scoaterea amigdalelor?

De amigdale trebuie să ţinem foarte mult, noi, ca medici, să nu le scoatem. Consider un mare abuz ca la un copil de 3-4 ani să scoţi şi polipi, şi amigdale în aceeaşi şedinţă. Amigdalele sunt o poartă de apărare a organismului de infecţii. Sigur, un copil care face până la opt episoade de amigdalită pultacee pe an şi are nevoie de antibiotic pe venă deseori nu poate fi lăsat aşa. Dar aceste cazuri sunt extrem de rare. Dacă are câteva amigdalite cu puroi în gât pe an, eu recomand o intervenţie numită amigdalectomie intracapsulară, care prinde contur în toată lumea. Foarte mulţi medici sunt adepţi ai acestei tehnici chirurgicale.

În ce constă?

Este o tehnică de reducţie a amigdalelor. Cu ajutorul unui aparat de radiofrecvenţă se arde o parte din amigdală, iar miezul acesteia rămâne în capsula ei. Sunt necesare două-trei şedinţe de terapie. Practic, în ultimul timp, nu am mai avut niciun caz în care să fie nevoie de scoaterea amigdalelor de tot. Tuturor celor care au suferinţă amigdaliană le fac această intervenţie. De asemenea, utilizez radiofrecvenţa şi în cazul polipilor. Intervenţia se face sub anestezie generală inhalatorie pe mască.

Care sunt avantajele acestei tehnici?

Riscul de sângerare este minim, durerea intraoperator şi imediat postoperator sau la câteva zile tinde spre zero. Oricum nu este durerea după amigdalectomia clasică. Toţi părinţii cărora le-am explicat despre această tehnică au fost de acord cu intervenţia. Aproape toţi pacienţii pe care i-am operat în ultimul timp nu au mai făcut amigdalite pultacee. Am avut copii cu amigdale hipertrofice, care atunci când deschideau guriţa amigdalele se uneau, nu se mai vedea nici omuleţul. Prin intervenţia de radiofrecvenţă am reuşit să ard trei sferturi din amigdale, iar în noaptea următoare părinţii aproape că s-au speriat, pentru că nu mai auzeau copilul sforăind, cu pauze de respiraţie. Au fost extrem de uimiţi cât de liniştit a putut să doarmă copilul lor.

Este nevoie de internare pentru această procedură?

Confortul pacientului este foarte mare. În general, copilul se poate întoarce acasă în aceeaşi zi, nu trebuie să stea ţintuit la pat a doua zi. Mai sunt copii care varsă ori au rău de mişcare, aceştia pot rămâne o zi internaţi în spital. Recuperarea este oricum foarte rapidă. Pentru maximă siguranţă, copilul trebuie să stea acasă două săptămâni, ca să nu răcească.

CV

De 22 de ani, medic la Spitalul „Grigore Alexandrescu”

Numele: Mioriţa Toader

Data şi locul naşterii: Deşi în buletin scrie 3 ianuarie 1962, pentru că moaşa a zis „de ce să poarte copilul un an în spate“ şi a declarat-o mai târziu, s-a născut la 8 decembrie 1961, în localitatea Buciumeni, judeţul Galaţi.

Starea civilă: căsătorită.

Studiile şi cariera: În 1986 a absolvit Facultatea de Pediatrie din cadrul Universităţii de Medicină de la Iaşi.

A efectuat trei ani de stagiatură la Galaţi , iar apoi a fost un an medic de circă la Şerbăneşti, judeţul Galaţi.

După examenul de secundariat din 1990 s-a mutat la Bucureşti, unde a efectuat secundariatul la Spitalele Colţea şi Budimex.

La 1 martie 1994 a început activitatea ca medic ORL la Spitalul pentru Copii „Grigore Alexandrescu“.

În prezent este medic primar ORL şi doctor în ştiinţe medicale.

Locuieşte în: Bucureşti. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările