România încovrigată, aburită, educată şi digitalizată

Trăim într-o ţară a tuturor posibilităţilor! O România simplă, complicată, idilică, apostolică, ţara oamenilor decenţi, a hoţilor şi a dacilor liberi. Viaţa este palpitantă până la lacrimi de boşi şi sfinţii şi merge înainte. O ţară cu oameni educaţi, alfabetizaţi, digitalizaţi, culturalizaţi în masă, natural, la firul ierbii!

Trăiesc într-o Capitală europeană, Bucureşti. România, ţara tuturor posibilităţilor, a oamenilor vaccinaţi şi patria dacilor liberi. Suntem pe sfârşit de ianuarie, în anul de graţie al Domnului 2022.

Viaţa palpitantă merge înainte, tot înainte!

- Bună dimineaţa, soare!

- Neaţa, sună morocănos, răspunsul!

Mă uit pe fereastră, dar nici pic de soare. Este doar o dimineaţă gri, îngheţată, mohorâtă, aproape bacoviană. Altădată, ianuarie acoperea oraşul cu o mantie albă, groasă de zăpadă, prin care oamenii, mari şi mici, şerpuiau pe poteci de nea spre serviciu sau la şcoală. Acum, lipseşte cu desăvârşire animaţie dimineţilor hibernale şi larma copiilor care se jucau prin zăpadă, grăbindu-se spre şcoală.

Străzile marii capitale par pustii la prima vedere. 

- Unde te duci?, întreabă omul cu capul din laptop. Suntem în epoca pandemică, muncă de acasă pentru mulţi dintre noi.

- Mă duc să iau nişte covrigi! N-ai zis aseară că vrei covrigi?

- Îhî...

Toţi aveam poftă de nişte covrigi buni. Nu am mai mâncat de luni bune.

Înainte, în epoca de aur, pe vremea liceului, covrigii erau adevărată delicatesă, ieftini şi buni. Şi aveau gust adevărat de covrigi, nu ca cei din ziua de azi, dulci, cu arome sintetice, nespecifice în ei. Dacă-i găseai şi dacă aveai răbdare şi timp să stai la cozi pentru ei. 

Pe vremuri, în Bucureşti nu erau atâtea patiserii şi covrigării (toate de stat, evident, alimentaţie publică) ca astăzi. Şi nici nu aveau nume de sfinţi, apostoli-Luca, Matei...

Şi covrigii erau mult mai mici decât cei din ziua de azi, care sunt mai mari decât capul nostru. Împletiţi, rotunzi sau cu forme mai ovale, cu o gaură sau cu trei găuri, netapetaţi cu atâtea seminţe de in, susan, floarea soarelui ca acum.

Făcuţi dintr-o cocă cinstită, neajutată de aditivi şi copţi la nişte gaze de abia pâlpâiau şi ţi se rupea burta de foame la coadă până se făceau. Mici, buni, ieftini şi hrănitori. Trăiam cu un covrig şi o sana, un kefir ceva, o zi de liceu până ajungeam seara acasă.

Acum, lucrurile au evoluat spre mai mare şi mai mult. Sfinţii apostoli fac nişte covrigi imenşi! Cu semninţe, potenţiatori de creştere şi de gust şi cu sare muuultă! Aproape greţoşi! Doar din cei cu trei găuri am mai văzut. Sunt şi cei mai vânduţi.

Cu cât sunt găurile covrigilor mai grande, cu atât preţul este mai mare. Juma de euro bucata sunt cei mai ieftini, cu găuri cu tot.

Odată, au fost mâncarea săracului, rapidă, săţioasă. La fel ca şi pateurile, merdenelele, batoanele. Găseai produsele aproape la fiecare colţ de stradă, piaţă, metrou, staţii de autobuz.

Şi acum se găsesc, dar nu mai sunt la fel. Sunt mari, cu gusturi sintetice şi scumpi. Vânzarea? Nu mai sunt cozile de altă dată. Vitrină frumos luminată, produse din belşug aranjate la vânzare, clienţi ioc, la Sf. Apostol simigerie, patiserie, pizzerie-trei într-una.

- Un pateu cu brânză, vă rog! cere un client ajuns înaintea mea la vânzare. Este servit prompt, dar...

- Ce e ăsta? E rece ca gheaţa. 

- Păi, ce să facem? Nu avem vânzare. Vi-l încălzesc imediat!

Ia omul pateul şi îl mănâncă aşa, semiîncălzit. Foame mare la români!

Cumpăr şi eu câţiva covrigi, câteva pateuri. Nu costă muuult, doar vreo 50 de lei în total. Scumpe sunt doar găurile din covrigi, cu cât sunt mai mari, cu atât şi produsul este mai scump. Aşa-i la noi!

Realitatea mioritică, unde brânza tradiţională românească este pe cale de dispariţie, înlocuită de surogaturi sintetice vândute pe piaţă, ne arată că mulţi dintre români au devenit mai cumpătaţi în privinţa alimentelor. Nu că nu ar mai cumpăra unii cu bani alimente la greu şi le-ar arunca la coş, ci că alţii au început să cumpere mai puţin.

Am văzut în hipermarketuri:

- Vă rog să îmi daţi cinci feliuţe, de salam, cinci de şuncă  şi două feliuţe de muşchi ţigănesc! Mai subţiri, feliate, vă rog!

De ce cumpără unii oameni mai puţin decât înainte? Nu ştiu! Fiecare din ei ştie. O fi de la preţurile astronomice, de la salariile şi pensiile fiecăruia, de la chibzuinţa alimentară, de la economie, de la dietă?

Am văzut şi România educată:

mai ales la ţară, în crâşmele săteşti-chiar şi oamenii care n-au trecut în viaţa lor pe la şcoală, dar să mai şi înveţe, ştiu să citească numele diverselor tipuri de băuturi alcoolice şi de ţigări.

Şi evident să numere banii, ştiu valoarea bancnotelor cu care plătesc.

- Hei, şefule, dă-mi şi mie o Săniuţa, un pachet de ţigări, Marllboro şi o cafea! Ia de-aici 50 de lei sau trece-mă pe caiet!

Şi auzim şi vedem şi România digitalizată, de la sine:

peste tot aproape, dăm de copii cu vârste şcolare, dar care nu au treabă cu şcoala, cu telefoane, iphonuri, tablete, butonând, navigând, comunicând pe net, pe reţelele sociale, chiar dacă se spune despre ei că sunt analfabeţi sau semianalfabeţi.

 Iar culturalizarea tineretului cu manele este o chestie care se produce firesc, normal, fără intervenţii politice, investiţii şi nu ştiu ce alte programe naţionale. Merge unsă!

Îi vedem pe astfel de tineri nu doar în zonele rurale, ci şi în cele urbane-pe străzi, în parcuri, în scări de blocuri, la magazine. Telefonul, tableta sunt accesorii indispensabile, fără de care nu se poate trăi astăzi.

Mai mult, pare că ne-am transformat de la sine într-un popor educat şi digitalizat, într-o ţară plină de boşi şi de şefi, după cum auzim şi vedem peste tot.

Până şi la ţară ţi se întâmplă uneori să mergi pe uliţe şi să auzi frecvent discuţii, convorbiri, apelative de boşi între boşi:

- Ce faci, boss?

- Mă duc să iau o bere, boss!

Mai zic unii cârcotaşi prin statistici că suntem ţara cu cele mai multe weceuri în fundul curţii. Dar, când auzi din buda gospodarilor cum vorbesc tare la telefoane, boss în sus, boss în jos, i-auzi maneaua şi diverse alte chestii elevate, nu poţi să zici că locuitorii rurali, că ţărani nu le mai poţi spune, sunt neştiutori, needucaţi şi nedigitalizaţi!

Şi cuvântul Şef este unul preferat de români, folosit oriunde şi oricând, mai ales că la noi, şefi şi şefuleţi au fost şi vor mai fi. Acum, Mare Şef este la concurenţă cu Mare Boss!

Până chiar şi la bucătăreala de televizor, românii sunt mare Chefi, artişti culinari, ce mai!

Să mai zică cineva că nu suntem şi noi, românii, cetăţeni europeni, Boss!

Şi nici proşti nu suntem, nu mai poate să ne aburească nimeni!

Doar noi între noi ce ne mai aburim!

Mai ales la Bucale, cea mai aburită capitală europeană, la propriu, din Uniune, unde aburii ies în permanenţă de sub asfalt, de sub trotuare, din conducte, din canale.

Azi am trecut, într-un ianuarie îngheţat, printr-un mare oraş încălzit afară la aburi, pe lângă Strada Intrarea Şuerului, cu o casă prăbuşită la intrare, chiar dacă nu bătea vântul, vecină cu Strada Intrarea Diademei, blocată cu tomberoane şi saci de gunoi.

Pot să vină ruşii, suntem pregătiţi, Boss, nu ne e frică de ei!

Şi chiar dacă ar veni, le dăm Aurul înapoi, Şefule, că nouă nu ne trebe!