Articol preluat din Dilema Veche

E un monument de previzibilitate. Nu previzibilitatea sănătoasă, simptom al stabilităţii social-economice, nu previzibilitatea derivată din reguli, transparenţă, coerenţă politică, ci previzibilitatea toxică a mediocrităţii repetitive, a prostului gust, a subculturii obraznice, a „solidarităţii de partid“. Nevroza comentatorului vine din sărăcia tematică şi tipologică a cotidianului, din furia neputincioasă de a fi, zi de zi, prizonierul unor nulităţi patente, care se hîrjonesc în faţa naţiei mitocăneşte, iresponsabil, ca nişte adevărate „instalaţii“ de (in)suficienţă intelectuală şi morală. Ce să tot spui, dinaintea unei monotonii fără leac? Ce să tot bombăni? Cum să te porţi onorabil într-o speluncă? Oricum, ceea ce scrii n-are nici un efect (decît, eventual, cîte o înjurătură partizană din partea unora care par să-şi alimenteze „talentul“ şi „ideile“ din ura fidelă pe care ţi-o poartă). Desigur, în mediul politic, conflictul e, în limite civilizate, o „activitate“ constitutivă. Dar contează enorm stilul şi eficienţa comunitară. Ideea că „a cîştiga“ într-o dezbatere (cu Opoziţia sau cu Puterea) echivalează cu a rupe fălci, a scoate ochi, a face schimb de glumiţe prosteşti şi înjurături vînjoase, de caftangiu, transformă spectacolul cotidian al confruntării fireşti în ţopăială de maidan. Lupta e normală. Dar scandalul e schimonositor. Iar la noi, normalitatea devine, încet-încet (de fapt repejor), o utopie, o aspiraţie fără şanse de împlinire. (Mă întreb, de pildă, în cîte ţări „adulte“ eroismul civic se exprimă prin numere de maşină aduse din condei golăneşte, iar „puterea“, prin intervenţie instituţională virilă, de o ridicolă robusteţe…)

Exasperat de inanitatea „profesioniştilor“ din politică, vei avea, poate, ideea să te refugiezi în minoratul (oarecum) candid al presei „populare“. Greşeală! Cazi din bodega nervoasă în bîrfa de budoar. Afli, luni de-a rîndul, că Andra „a rupt tăcerea“, că Arşinel e trist, că azi-mâine (cam prin 2040) vine marele cutremur, că Trump s-a certat cu nevastă-sa, că Lavinia Pârva vorbeşte de despărţirea de Ştefan Bănică Jr. şi cîte şi mai cîte asemenea ştiri zguduitoare, de natură să pună ţara pe jar.

Veşti bune n-avem! Nu se vînd, n-au sare şi piper, sînt simple semne (adormitoare) de normalitate. În acest context, am ajuns să caut cu lumînarea oameni normali (profesional şi omeneşte), surprize plăcute, evenimente cît de cît tonice. Nu zic că e abundenţă… Dar constat, adesea, că „marfă“ există, în domenii diverse, unele socotite „marginale“ în raport cu zonele „importante“, altele pur şi simplu ignorate sau uitate. Mediatizarea – nu neapărat triumfală, dar cuviincios generoasă – a veştilor bune şi a oamenilor vrednici ar putea, cu siguranţă, să însănătoşească ambianţa în care trăim, să ne propună necesare modele de rezilienţă şi normalitate.

Exemplele pe care le pot invoca sînt mai numeroase decît credem îndeobşte şi nu pot încăpea într-o rapidă însemnare hebdomadară. Iată, totuşi, o primă „strigătură“ omagială: fermecătoarele şi eruditele cărţi ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu despre istoria românească, cunoscute, dar departe de a avea nimbul public meritat, rezervat, uneori, unor performanţe mult mai modeste. Sau amplul studiu (în două volume) despre natura moartă autohtonă, între 1916 şi 1946, scris de Doina Păuleanu (directoarea Muzeului din Constanţa). O solidă reuşită profesională, slujită cu virtuozitate de o excelentă prezentare grafică (Editura Monitorului Oficial).

Dar să trecem şi la unele personaje publice cunoscute, dar al căror profil nu are cota de exemplaritate pe care o au o sumedenie de „vedete“ volubile, inconsistente, încîntate de ele însele. În ce mă priveşte, sînt, de pildă, un admirator al doamnei doctor Mihaela Bilic. În puzderia de sfătuitori „competenţi“ în materie de nutriţie şi sănătate, doamna Bilic face o notă aparte. Nu e „trendy“, îşi ia distanţă faţă de „soluţiile“ gata făcute ale dieteticii „salvatoare“, propune reguli, dar ele nu seamănă nici a reţete, nici a porunci, are un ton cordial (nu imperativ) şi o agreabilă, încurajatoare, bună-dispoziţie. Pe scurt, Mihaela Bilic are toate calităţile pe care nu le au, în genere, unii dintre ministeriabilii noştri…

Mi se va spune că amestec borcanele, că abandonez, vinovat, morga (?) păltinişeană, dar nu mă sfiesc să menţionez portretul maestrului bucătar Horia Vârlan. Faţă de numeroasele emisiuni culinare pline „chef“-i zglobii sau inchizitoriali, emisiunile domnului Vârlan sînt „normale“! Omul vorbeşte fără fasoane, se poartă colocvial, îşi analizează invitaţii cu rigoare, dar prieteneşte, pe scurt, are firescul meseriei bine ştiute (fără impostaţie magisterială) şi al unei sociabilităţi civilizate, ataşante, ospitaliere. Domnii de la putere, dar şi din opoziţie, n-ar avea decît de cîştigat dacă şi-ar lua drept model de „prezenţă“, amenitate şi atractivitate figuri publice discrete, din categoria celor amintite mai sus. Doamna Dăncilă, sau Olguţa V., sau Carmen D. ar face bine să tragă cu ochiul la dna Bilic, iar dnii Dragnea sau Toader, la dl Vârlan. A ţinti spre Margaret Thatcher sau spre Brătieni e cam devreme… 

P.S. La rubrica „Marile reuşite ale uitării româneşti“, mă grăbesc să adaug numele (de neuitat) al actriţei Liliana Tomescu. Am fost fermecat, în tinereţe, de vitalitatea şi talentul ei. A plecat din ţară de mult, a devenit cetăţean de onoare al oraşului Stockholm, a continuat să fie activă profesional cu mare succes. E drept, UNITER şi-a amintit de dînsa în 2006, cînd i-a acordat un premiu pentru întreaga activitate. Pe 12 august, dna Liliana Tomescu va împlini 89 de ani. Sărut mîna, doamnă, şi la mulţi ani!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro