Câteva luni mai târziu, m-am numărat printre ziariştii care l-au însoţit pe noul preşedinte în prima sa vizită în străinătate. Am tot umblat vreo cinci-şase zile cu avionul de colo până colo. S-a întâmplat ca pe un aeroport o ceaţă deasă să ne ţină ore în şir blocaţi în avion, tot aşteptând să decolăm. Ceaţa aia, dacă ea o fi fost, m-a împiedicat să-mi schimb părerea despre preşedinte, în ciuda obiceiului său de a sta, în tot acest timp, pe îndelete de vorbă cu noi, jurnaliştii. Apoi, Emil Constantinescu a început să apară la televizor în calitate de fost preşedinte. Aproape că-mi plăcea ce-l auzeam spunând. Îmi plăceau vorbele, dar omul sta încă departe de sufletul meu.

După o vreme, distanţa s-a scurtat. Şi-a venit o zi în care ne-am pomenit amândoi pe aceeaşi scenă. Era la Madrid, în 2011, cu o săptămână înainte de Crăciun. Se dădeau nişte premii. Se mai aflau acolo faimosul scriitor francez Michel Houellebecq, laureat al Premiului Goncourt în 2010, fostul ministru al culturii din Spania, poetul Cesar Antonio Molina, scriitorul spaniol Diego Vadillo Lopez, văduva pictorului israelian Baruch Elron, şi poetul de aceeaşi naţionalitate Eran Eisen. Cam aceştia erau premiaţii. Între ei, şi doi români, fostul preşedinte Emil Constantinescu, răsplătit pentru diplomaţie culturală şi, cu voia dumneavoastră, autorul acestor rânduri, recompensat pentru literatură.

N-aş vrea să sune a lipsă de modestie, dar simt, totuşi, nevoia să spun că festivitatea se desfăşura în faţa unui public foarte select, în clădirea monumentală a Cazinoului Militar de pe Gran Via, un fel de Magheru al Madridului, şi că, bineînţeles, nu era prezent în sală niciun reprezentant al ambasadei noastre în capitala Spaniei. După încheierea festivităţii, am fost invitaţi cu toţii la un pahar de vorbă la Centrul Cultural Niram. S-a întîmplat, dacă întâmplare o fi fost, să nimeresc la aceeaşi masă cu Emil Constantinescu.

Din vorbă în vorbă, fostul preşedinte a descoperit că fusese coleg de facultate, la drept, cu Lydia Elron, soţia regretatului pictor. Mai bine de un ceas, şi-au amintit amândoi de anii studenţiei, evocând cu vădită emoţie nume şi chipuri de colegi şi prieteni comuni. Pe urmă, cei doi au discutat despre câteva dintre marile muzee ale lumii. Fără să fiu chiar un ageamiu în această privinţă, n-am îndrăznit să mă amestec în discuţie, şi nu din timiditate, ci din pricina nivelului care mă depăşea. Au trecut apoi la muzică, capitol la care m-am simţit şi mai depăşit. M-am reabilitat un pic la dicuţiile despre literatură. Şi aici însă Emil Constantinescu părea să fie la el acasă. Mai mult însă decât cunoştinţele culturale ale fostului preşedinte, m-au impresionat căldura tonului său şi politeţea desăvârşită cu care se adresa celorlalţi. Deşi era decanul de vârstă şi de notorietate al celor de acolo, nu l-am auzit spunând niciodata cuiva tu sau dumneata, aşa cum le cam stă în fire şefilor sau foştilor şefi de stat de pe la noi.

Spre miezul nopţii, Emil Constantinescu s-a ridicat să plece la hotel. I-am spus înainte de a ne despărţi următoarele cuvinte: „Ştiu că nu mai contează, dar vă rog să primiţi acum votul pe care trebuia să vi-l dau în '96!“ A râs uşor. Râsul său m-a făcut să mă simt un pic ruşinat. L-am condus pe fostul preşedinte până în stradă. Mi-ar fi plăcut să mai stea. Cred că i-ar fi plăcut şi dumnealui. S-a posomorât, însă, dintr-odată, şi-a hotărât să plece. La capătul acelei nopţi avea să moară Vaclav Havel. Emil Constantinescu, preşedintele pe care îl votasem cu o întârziere de 15 ani, simţise în mod sigur ceva.