Să vedem ce înseamnă, în realitate, fascismul şi care sunt câteva dintre trăsăturile sale. 

1. Darwinismul social. Credinţa oarbă în ştiinţa bazată pe filosofia darwinistă şi pe darwinismul social. Prin accentul pus pe luptă, violenţă şi cruzime, darwinismul social promovează „supravieţuirea celui mai puternic“. Progresul vine în urma competiţiei nemiloase, cel mai puternic îl distruge pe cel mai slab şi ideile şi acţiunile mai puternice le înlătură pe cele mai slabe.

2. Ingineriile sociale şi eugenia. Fasciştii duc darwinismul la concluziile sale naturale: dacă poţi face o cireadă de vaci să fie mai bună prin intermediul eugeniei, de ce să nu faci societăţi omeneşti mai bune, tot prin intermediul ingineriilor sociale şi al eugeniei?

3. Idolatrizarea progresului. Creştinismul ar promova o concepţie „sentimentală“ cu privire la valoarea vieţii umane şi a individului uman. În realitate, oamenii ar fi doar nişte animale, s-ar reduce la existenţa lor pur biologică, iar progresul societăţii nu poate avea loc decât prin eliminarea indivizilor mai slabi – persoane cu handicap, bătrâni, săraci, etc. – sau a celor care se opun progresului; această selecţie este o misiune care revine, în mod ultim, statului.

4. Elitismul – ideea că fiinţele superioare, care înţeleg progresul, trebuie să dicteze asupra mediocrilor, a maselor, a celor care nu îl înţeleg.

Lupta împotriva moralităţii iudeo-creştine

5. Eradicarea moralităţii iudeo-creştine.
Moralitatea transcendentă, iudeo-creştină, care stă la baza civilizaţiei europene ar fi o idee „slabă“. Ernest Nolte descrie fascismul drept „rezistenţa practică şi violentă în faţa transcendenţei“. Hannah Arendt afirmă că ura naziştilor faţă de evrei nu a fost, în aşa mare măsură, o ură rasială, cât ar ţine, mai degrabă, de ura faţă de o viziune asupra lumii. De aici ar emana, aşadar, ura virulentă a fasciştilor de ieri şi de azi faţă de evrei, iudaism şi creştinism.

6. Amoralitate radicală. Adevărul nu putea să aibă, pentru fascişti, o sursă transcendentă – ci era doar un „construct social“. Iudeo-creştinismul venea şi vine cu un set de precepte morale prea restrictive şi intolerante; de aici ideea lor de a „de-iudaiza“ creştinismul. Naziştii au încercat chiar o rescriere a Noului Testament, prin „epurarea“ acestuia de Apostolul Pavel, „elementul iudeu intolerant“.

7. Păgânismul şi întoarcerea la primitivism. Da, pentru fascişti existenţa unui singur Dumnezeu transcendent golea lumea imanentă de semnificaţiile ei spirituale. Ei încercau – şi încearcă şi în prezent – să restaureze miturile vechi (sau să inventeze mituri noi) şi culturile primitive sau tribale. Şi nazismul, şi fascismul au fost puternic influenţate de curente oculte şi mistice.

Colectivismul şi politica de masă

8. Colectivism cu tentă naţionalistă. Fasciştii vedeau şi văd statul ca pe un corp social în care diversele instituţii şi cetăţenii alcătuiesc „organe“ şi „mădulare“. Mussolini spunea: „Totul este în stat, nimic nu este împotriva statului, şi nimic nu există în afara statului.“

9. Identitatea de grup. În cultura iudeo-creştină, valoarea omului este dată de faptul că acesta este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru fascişti, valoarea omului este dată de identitatea de grup, şi este determinată cultural. Cultura este organică şi etnică, ia o formă mistică – se aseamănă unei zeităţi.

10. Politica de masă. Rolul liderilor fascişti este acela de a energiza masele, de a le instiga, de a le împinge la acţiunea continuă. Fiecare acţiune a individului reprezintă o acţiune de tip politic – în beneficiul statului corporal, organic. Indivizii care nu aderă la această agendă „îmbolnăvesc“ corpul, societatea – şi trebuie izolaţi sau eliminaţi.

11. Cultul liderului suprem – care este, în mare parte, rezultatul viziunii filosofice asupra statului ca organism suprem. Putem spune că în ziua de astăzi, organismul este văzut ca fiind trans-naţional sau pan-naţional – şi de aici exaltarea diverselor forme ale ideologiei globaliste. În orice caz, colectivismul conduce la cultul liderului suprem (naţional sau global), care exprimă „voinţa comună“ a poporului sau a popoarelor.

Războiul continuu şi iraţionalismul

12. Starea de război continuu – instigarea, activismul trebuie să fie continue, astfel încât sănătatea organismului să fie menţinută, iar persoanele şi ideile ne-conforme cu doctrina fascistă să fie identificate şi izolate rapid. Organismul suprem e justificat să lichideze orice element, fie din afară, fie din interior, care ameninţă entitatea.

13. Iraţionalismul. Acesta e rezultatul negării transcendenţei. Umberto Eco scria: „fascismul era o filosofie sărită de pe fix, însă, la nivel emoţional, ea era ferm ancorată de anumite fundamente arhetipale“. Iraţionalismul se reflectă în cultul acţiunii de dragul acţiunii, care trebuie întreprinsă fără o reflecţie anterioară serioasă. Orice atitudine critică este suspectă – gândirea critică este, pentru fascişti, o formă de emasculare.

14. Sentimentul revoluţionar. Autoritatea raţiunii (în sensul culturii clasice europene) este înlocuită de simţire, de pasiune, de intuiţie, de forţa voinţei, de activitatea revoluţionară violentă. Activitatea revoluţionară este îndreptată împotriva culturii clasice, a religiei iudeo-creştine şi a virtuţilor, în sens iudeo-creştin.

Emotivismul şi omul nou

15. Emotivismul.
Violenţa şi eliberarea emoţiilor primitive sunt glorificate; plăcerea care rezultă de pe urma violenţei este unul dintre idealurile estetice ale fascismului. Această plăcere vine la pachet cu entuziasmul „eliberării morale“ (de sub subjugarea moralităţii creştine) şi cu ideea de a „lua legea în propriile mâini“ şi de a elimina sau măcelări „duşmanii societăţii“.

16. Violenţa de masă. În absenţa raţiunii şi a discursului raţional, atât la nivel personal, cât şi la nivel naţional, rezultatul firesc este violenţa. Istoricul Paul Johnson atribuie fascinaţia pentru violenţă omniprezentă în rândul elitelor intelectuale fasciste, chiar şi după Al Doilea Război Mondial, „fugii de raţiune“.

17. Purismul. Conceptul de „puritate radicală“ nu se limita, pentru nazişti, la epurarea celor care nu aveau un sânge „suficient de pur“. Epurările s-au extins şi asupra persoanelor cu dizabilităţi, văzute drept o povară pentru societate – şi ar fi urmat să se extindă şi asupra altor categorii. De asemenea, „purismul“ nu era bazat doar pe „sânge“, ci şi pe religie şi ideologie; oricine nu avea o mentalitate suficient de „revoluţionară“ era marginalizat sau chiar exterminat.

18. Omul nou. Ca o consecinţă a colectivismului, omul nou şi ideal al fasciştilor este curajos, neînduplecat, incoruptibil. Omul ideal nu era – şi nu este – preocupat de avantaje personale, de câştigul financiar, ci luptă pentru idealuri înalte, acţionează şi nu gândeşte; gândirea este subordonată acţiunii.

O ideologie moartă?

Fascismul nu e deloc o ideologie moartă sau care ar aparţine doar trecutului. Aşa cum arăta Umberto Eco: „Trebuie să rămânem treji, astfel încât oamenii să nu uite ceea ce înseamnă aceste cuvinte. Fascismul e încă în jurul nostru, de multe ori deghizat. Ar fi mult mai uşor, pentru noi, dacă cineva ar apărea şi ar spune «Vreau să redeschid Auschwitz-ul» sau «vreau să văd din nou mărşăluind cămăşile negre prin pieţele Italiei». Viaţa nu este aşa de simplă. Fascismul se poate întoarce deghizat sub formele cele mai inocente.“

Cât despre conservatorii care sunt etichetaţi, de regulă, ca fiind „fascişti“ – în general şi din câte ştiu eu, conservatorii nu neagă existenţa unei divinităţi transcendente; nu neagă, ci, dimpotrivă, apără moralitatea iudeo-creştină; nu văd Statul ca fiind o fiinţă organică cvasi-divină; şi orice acţiune individuală ca fiind una eminamente politică; nu idolatrizează progresul; nu promovează ingineriile sociale bazate pe darwinismul social; nu exaltă sentimentul revoluţionar; şi nu sunt iraţionali. În unele cazuri ei sunt, însă, naţionalişti. Dar această singură trăsătură nu-i califică pentru acuzaţia de fascism – nu poţi vorbi despre o singură trăsătură, un singur punct de pe o listă foarte lungă (vedeţi mai sus) pentru a susţine o acuzaţie atât de gravă, precum aceea de fascism; fie şi cultural sau social.

Oare unde găsim însă, în prezent, cele mai multe dintre aceste trăsături şi teme, vehiculate pe toate canalele şi puse în practică, în lupta politică de zi cu zi?

Mai adaug, la sfârşitul acestei postări, că naziştii au câştigat alegerile, în Germania, prin câteva tactici şi teme predilecte. Tacticile au fost reprezentate de folosirea violenţei în campania electorală pentru atingerea obiectivelor politice – intimidarea şi maltratarea adversarilor, organizarea de contramitinguri, etc. Temele au fost reprezentate de nerecunoaşterea sau sabotarea instituţiilor democratice, naţionalismul extrem (vedeţi şi mai sus), de lupta împotriva... corupţiei, şi de antisemitism – adică de declararea unor categorii de oameni ca fiind sub-oameni şi, în acelaşi timp, ţapi ispăşitori pentru toate relele societăţii.