Cum s-a schimbat România în ultimii 100 de ani. Poveştile strânse de „Weekend Adevărul“ de la 15 români centenari: „Toţi aleargă numai după bani, bani“

Cum s-a schimbat România în ultimii 100 de ani. Poveştile strânse de „Weekend Adevărul“ de la 15 români centenari: „Toţi aleargă numai după bani, bani“

„Weekend Adevărul“ vă prezintă poveştile şi poveţele a 15 români care au trecut pragul de 100 de ani. Sunt încă printre noi, iar poveştile lor de viaţă sunt mărturii ale istoriei noastre.


Au trăit suficient de mult să cunoască toate regimurile politice care au trecut peste România, să cunoască bucuria naşterii urmaşilor, dar şi durerea morţii celor dragi. Au supravieţuit războiului, foametei din ʼ47, comunismului şi chiar copiilor cărora le-au dat viaţă.

ARGEŞ „Lumea s-a schimbat cu totul“

Născut pe 3 iunie 1915 în Mioveni, Constantin Năstase (103 ani) este absolvent al Şcolii Normale „Carol I“ din Câmpulung Muscel. În 1938 a obţinut diploma de învăţător în Piteşti. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, participând la campania din est de la început, în iunie 1941, şi până la întoarcerea în ţară, în anul 1944. A luptat, ca ofiţer al Armatei Române, în bătălia pentru Odesa şi în confruntarea de la Cotul Donului. A scăpat cu viaţă din cumplita încercuire de la Cotul Donului şi a mărşăluit cale de mii de kilometri prin nesfârşita stepă din Rusia, la temperaturi de -40 de grade Celsius.

Legat de experienţa sa de război, generalul Constantin Năstase ne-a declarat: „Mâncam pe marginea şanţului, dormeam pe marginea şanţului, practic şanţul ne-a fost şi pat şi bucătărie. Ce a fost cel mai dificil în război, a fost clima cu acea ceaţă deansă cu cristale. În atacul de la Odessa a fost o ploaie de obuziere. Timp de aproximativ o oră au picat 3.500 de obuziere însă, ceea ce ne-a salvat, a fost ceaţa“. 

După atacul de la Odessa, a mai reuşit să strângă încă şapte camarazi din pluton pentru a se întoarce acasă. 75 de zile a durat drumul de întoarcere. A fost internat de urgenţă la Spitalul Militar din Craiova, într-o stare de epuizare extremă şi bolnav. Ulterior, după absolvirea Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii din Bucureşti, a devenit profesor de matematică şi fizică. În 1977 s-a pensionat. 

Cum s-a schimbat lumea pentru generalul Năstase în 100 de ani? „Lumea s-a schimbat cu totul. Modernizarea drumurilor mi se pare una dintre cele mai mari schimbări. În schimb e mare păcat că şcoala a decăzut comparativ cu ce era acum 100 de ani sau acum câteva decenii. Înainte se făcea şcoală cu adevărat, era o mândrie să fii premiant. Şi tot legat de schimbări, pe vremuri oamenii aveau mult mai multă grijă legat de ţinuta lor vestimentară. Părinţii şi bunicii noştri au produs cu mari greutăţi mai multe lucruri demne de laudă pentru ţară“.

Tot generalul Constantin Năstase consideră că înainte, românii erau oameni mai patrioţi şi mai hotărâţi. „Conducătorii de astăzi ai României se gândesc doar la buzunarul lor. Aceşti conducători lasă mult de dorit. Ne conduc analfabeţii. Elita ţării a fost distrusă de comunişti. Pe vremuri, românii erau mult mai săritori, se ajutau mult mai mult între ei. Era mai multă armonie şi treburile mergeau înainte“, spune el.

În opinia generalului Constantin Năstase, dezvoltarea extraordinară a tehnologiei este una dintre cele mai mari schimbări din ultimii o sută de ani: „Tehnologia a avansat enorm de mult. Acum toţi salariaţii au maşina la scară. Pe vremuri, eu mergeam la Piteşti pe jos câte zece kilometri când aveam treabă acolo“. (Denis Grigorescu) 

BOTOŞANI Cum se tratează un veteran de 105 ani: cu o gură de rachiu să „omoare microbii“ 

În satul Băbiceni, comuna Durneşti, judeţul Botoşani, aproape de cea mai nordică graniţă a României trăieşte moş Vasile Chiponcă. Este cel mai bătrân om din judeţ. În ianuarie 2019 va împlini 106 ani. A suferit o pareză pe partea stângă şi nu mai aude aproape de loc, dar nu şi-a pierdut nicio clipă luciditatea şi optimismul. De altfel întreaga sa viaţă este o pagină de istorie românească. A prins ambele războaie mondiale, într-unul a şi luptat, perioada interbelică, ani grei ai stalinizări, comunismul şi în cele din urmă democraţia românească de după 1990.

Moş Vasile Chiponcă, veteranul de război din Băbiceni s-a născut la 25 ianuarie 1913 într-o familie de ţărani din satul Băbiceni. Deşi astăzi pare un bătrânel mărunţel, Vasile Chiponcă a impresionat încă de tânăr prin hărnicia şi forţa sa fizică. A avut şase copii şi s-a ocupat cu agricultura, dar şi cu cărăuşia, transportând cereale în timpul iernii. Practic, muncea tot timpul anului, chiar şi în afara sezonului agricol, atunci când mulţi ţărani preferau să stea în casă şi să trăiască din roadele toamnei.

Cele mai vii, dar şi cele mai crunte amintiri ale bătrânului Vasile Chiponcă sunt cele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost mobilizat înainte de intrarea României în război şi a făcut armata, doi ani şi jumătate, la Roman, la artilerie. În 1941, când mareşalul Antonescu a decis ca România să intre în război de partea Germaniei naziste, Vasile Chiponcă avea 28 de ani.

Nepotul său, Cezar Ioniţă, ştie din poveştile bunicului că atunci când a fost trimis pe front, Vasile Chiponcă a plecat din sat cu calul său. În 1942, a fost trimis pe front împreună cu camarazii săi. Urma să i-a parte la cele mai cumplite bătălii de pe frontul de est, pentru armata română. Mai precis, la Odessa şi mai apoi la Cotul Donului.

„Am fost comandant de tun la Odessa. Aviaţia americană a venit şi a bombardat aşa de tare că nu aveai timp să mai tragi cu tunul. Până la urmă am tras foc cu foc, fără încetare asupra Odessei. Ruşii strigau «Odessa noastră-moartea voastră». Noi le strigam lor la fel. Au murit mulţi şi de la noi şi de la ei. Moarte peste tot“, spune bătrânul.

După război, Vasile Chiponcă a fost martorul stalinizării României. Avea 34 de ani când a fost nevoit să-şi dea cele 10 hectare la colectiv. Fiind un om respectat în sat şi pentru a evita complicaţii cu săteni, autorităţile comuniste i-au oferit funcţia de şef de CAP. Moş Vasile Chiponcă s-a pensionat la 70 de ani, dar a continuat să muncească în gospodărie.

Până acum trei ani, moş Vasile stătea singur în căsuţa lui şi se îngijea singur de mâncare şi gospodărie. A rămas văduv în urmă cu zece ani. Are şase copii, dintre care doar 5 mai sunt în viaţă. Cel mai mare dintre cei care trăiesc are acum 80 de ani. De la toţi copii săi, moş Chiponcă are 16 nepoţi. Secretul longevităţii sale este munca şi cumpătarea.

„Tata muncea şi trăia cumpătat. După muncă se ducea şi bea o cană de vin natural. Atât. Apoi mânca doar hrană gătită, nu semipreparate sau orice altceva. Mergea cu ceanului la câmp, acolo făcea la foc mămăliga“, spune Elena Chiponcă, nora bătrânului.

Chiar şi la 100 de ani, moş Chiponcă şi-a păstrat obiceiul de a bea câte un pic de vin, câteodată şi o gură mică de rachiu, „să omoare microbii“, cum spune bătrânul. (Cosmin Zamfirache) 

CLUJ „Nu pot să-i laud pe niciunii“ 

Codreanu Sava (100 de ani) spune că are 150 de ani. Fiecare lună după ce a atins centenarul o consideră ca fiind un deceniu. L-am întâlnit în curtea casei în care trăieşte din 1947, anul în care a venit la Cluj, el fiind originar din comuna Stremţ, judeţul Alba. „N-am făcut afaceri şi n-am strâns avere, dar am casa mea, pe care eu am făcut-o”, mi-a spus bătrânelul care, spre surprinderea mea, a venit drept, fără să se sprijine nici măcar într-un baston.

„Numai când schimbă direcţia, se ţine de pereţii casei. Acum câteva luni i-au premiat cei de la Prefectură şi dintre toţi cei care aveau 100 de ani , el era cel mai bine. Era holtei pe lângă ceilalţi“, îmi spune, zâmbind, nepotul din partea soţiei, domnul Berchişan, cel care împreună cu soţia sa, are grijă de el. Pe lângă casa veche, nu mare, dar foarte bine întreţinută s-a mai construit o casă şi ceva anexe. Aici trăiesc stră-nepoţii şi stră-stră-nepoţii centenarului. Chintesenţa filosofiei lui de viaţă este munca: „Dacă mi-am făcut meseria cumsecade, am fost plătit şi am trăit bine“. 

Se fereşte să dea un verdict despre regimurile care au trecut peste România în aceşti 100 de ani, monarhie, comunism, democraţie: „Atunci au fost şi lucruri bune, dar şi lucruri rele. La fel este şi acum. Nu pot să-i laud nici pe ăia, nici pe ăştia. Eu dacă mi-am făcut meseria şi mi-am văzut de treabă a fost bine”.  A lucrat ca tâmplar, meserie care i-a oferit o stabilitate în viaţă: „Eu eram un meseriaş cu o meserie. Când lucram şi câştigam, vorba aia, luam bani. Când nu luai bani, nu ajungeau. Am trăit şi bine şi prost. Eu am avut meseria mea şi îmi vedeam de treburile mele. Nu făceam politică. Fiecare cu ale lui. Care venea, mă chema la lucru, lucram şi luam bani, îmi vedeam de treabă şi-mi vedeam de năcazurile mele“. (Remus Florescu) 

CONSTANŢA „Acum lumea e doar pe interes“ 

La 101 ani şi jumătate, moş Ion Ceapă, veteran de război, este cel mai bătrân om din comuna Cumpăna, judeţul Constanţa. Când a făcut suta, la 30 martie 2017, localitatea l-a sărbătorit cu surle şi trâmbiţe, de le-a auzit şi el, aşa beteag de urechi cum e. „De acum ne facem o urare aici, la Cumpăna: «Să trăieşti cât nea Ceapă!»“, a spus primăriţa Mariana Gâju, în uralele tuturor. Nea Ceapă este în continuare activ, numai că are un picior, stângul, în gips. Avea în beci un butoi şi a vrut să-l scoată afară. Numai că s-a rupt scara cu el. „Bine că nu eram cu butoiul în braţe“, zice bogdaproste omul.

Acum aşteaptă de câteva zile să-i vină tâmplarul să repare scara. Când apare, nea Ceapă îl ia la rost: „Dacă nu iei dulapi d-ăia groşi, mai bine nu iei nimic! Scara asta era făcută în 1923, şi a stat vreo 30 ani afară, şi tot a ţinut pân-acum. Aşa scară să-mi faci!“. Tâmplarul, şi el de vreo 70 ani, încearcă să-l îmbuneze: „Hai, bre nea Ion, aşa mă aştepţi? Haida sus, să mergem iar la gagici. Numa’ să nu uităm de ce ne ducem“. Moşului nu-i trece însă supărarea aşa uşor. Îi retează vorba: „Gata! Ajunge!“ şi-i face semn să circule. Dar nu doar tâmplarul îl supără, ci şi frizerul, şi depanatorul de televizoare, care îl tot amână cu una-cu alta. „Toţi aleargă numai după bani, bani, bani. Am şi eu bani şi le plătesc. N-am nevoie de mila lor“, tună veteranul de război. 

Ion Ceapă s-a născut la 30 martie 1917, la Periş, un sat din sudul Dobrogei, ca orfan de război. Tatăl său, oltean, murise cu câteva luni înainte, în bătălia de la Turtucaia, în Primul Război Mondial. Când a plecat Ion pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1942, nici mamă nu mai avea să-i poarte de grijă. A intrat în Regimentul 9 Călăraşi, iar la 19 ianuarie 1943, nişte schije ruseşti i-au luat vederea de la ochiul stâng. Trei luni mai târziu, Ion Ceapă era lăsat la vatră, invalid de război, decorat cu medalia „Serviciul credincios“ cu spade, clasa I. 

Era flăcău bătrân când s-a însurat, pe la 40 ani, şi s-a stabilit la Cumpăna, la 5 kilometri de Constanţa. A făcut 4 copii, a muncit în port şi la câmp. „Înainte era lumea mai bună, nu ca acum. Munceam, nu glumă, rămâneam şi nemâncaţi. La camp, ori se strica mâncarea de căldură, ori ne-o mâncau câinii. Nu aveam lumină, nu aveam de nici unele. Dar lumea nu era aşa doar pe interes, ca acum. Acum sunt prea mulţi hoţi… “, socoate el. Hoţii l-au păgubit şi la dosarul de pensie, şi la invaliditate, de-a ajuns veteranul să fie recompensat la pensie cu doar 1.600 lei. L-au păcălit şi funcţionarele de la CEC care nu au ştiu să citească şi să scrie corect: „La CEC a scris pe foaie că mă cheamă Ceafă în loc de Ceapă, de am avut apoi încurcături cu actele“.

Veteranul regretă România de acum 100 ani, când lumea era mai dreaptă şi mai cinstită, de aceea spune că lucrul cel mai important pentru un om este cinstea. „E cel mai ruşinos când furi. Cinstea să fie pe primul loc. Iar copiii trebuie să înveţe şi carte, să facă şi o meserie. Amândouă sînt importante“. (Sînziana Ionescu) 

GALAŢI „Când eram mici, părinţii ne învăţau să salutăm lumea pe stradă“ 

Safta Vasiliu (100 de ani) din judeţul Galaţi a avut o viaţă grea, dar nu s-a plâns niciodată. Pentru bătrâna care a împlinit un veac, familia a reprezentat întotdeuna totul şi a muncit până la epuizare ca să îşi trimită copiii la şcoală şi să-i vadă apoi la casele lor.

„Să împlineşti 100 de ani este mai rar şi greu. Are voinţă, putere de muncă şi dorinţă de viaţă. Secretul ca să ajungă la această frumoasă vârstă este munca, munca şi iar munca. Toată viaţa a muncit pentru familie şi neamuri. Unde a fost nevoie, a fost prezentă. Pe noi, copiii ei, ne-a îndrumat mereu la şcoală. Este un exemplu pentru tinerii de astăzi prin voinţa şi puterea de muncă pe care o are. Întotdeuna ne-a spus să aducem copiii la dumneaei, iar noi să mergem la şcoală, la serviciu“, ne-a declarat unul dintre copiii bătrânei, Niculina Trufă. 

Bătrâna nu mai vede prea bine, dar nu suportă gândul că  nu mai poate munci la fel ca ceilalţi. În fiecare zi tricotează, deşi îi vine greu pentru că trebuie să simtă firul cu degetele. Îi pare rău că nu mai poate munci cum o făcea odată, dar se bucură de cei opt copii pe care îi are, care i-au adus 16 nepoţi şi 13 strănepoţi. „Dacă eşti sănătos la 100 de ani, e bine, mamă, dar dacă eşti bolnav, mai cârcâi. A fost şi greu, dar şi bine. Soţul a murit de ceva timp şi a fost cam greu, pentru că trebuia să meargă copiii la şcoală şi am muncit. M-am dus să muncesc cu ziua, cu prăşitul, cu săpatul, pe la oameni care aveau nevoie. Până iei o pensioară, trebuie să munceşti. Mă bucur de copiii mei pentru că au ascultat, au învăţat şi au fost cuminţi“, ne mărturiseşte Safta Vasiliu.

Pentru femeia cu o vârstă cât Centenarul buna creştere stă la baza a tot ceea ce a făcut în viaţă şi şi-a format şi copiii în acelaşi spirit. „Când eram mici, părinţii ne învăţau să salutăm lumea pe stradă. Am învăţat atunci să muncim şi să fim corecţi, dincolo de orice altceva“, ne spune bătrâna. Îşi aminteşte că vremurile în care mergea la şcoală au fost mult mai grele decât cele de acum. „Te duceai la şcoală îmbrăcat cu ce aveai. Pentru noi a fost şi mai greu, eram opt la părinţi. Era greu dacă nu aveai o văcuţă pe care să o mulgi, ca să ai să le dai un lapte. Era greu şi cu copiii, pentru că până ne-am mai mărit, mama ne lua la prăşit pe deal cu ea. Mâncai uneori doar mămăligă. Aşa era atunci. Nu aveai încotro“, ne destăinuie bătrâna.

Safta Vasiliu crede că este un lucru bun că lumea a evoluat tehnologic, dar la cei 100 de ani pe care îi are nu mai poate folosi nici telefonul pentru că nu mai aude bine. Îşi doreşte acum doar ca oamenii să devină mai buni şi să poată continua să muncească, aşa cum a făcut-o şi până acum. (Valentin Trufaşu) 

GORJ Tanti Elena, către politicieni: „Terminaţi cu cearta!“

Elena Rusta, din satul Celei, comuna Tismana, judeţul Gorj, a împlinit în acest an, pe data de 24 ianuarie, vârsta de 100 de ani. Locuieşte împreună cu fiica ei, în vârstă de 82 de ani, şi cu un nepot într-o casă cu pridvor veche de peste o jumătate de secol, singura de acest fel din sat. Bătrâna citeşte fără ochelari, dar se deplasează cu dificultate. Este la curent cu tot ce se întâmplă în ţară, pentru că urmăreşte programele de ştiri. Închide televizorul atunci când oamenii politici încep să se certe. 

Tanti Elena are un mesaj pentru clasa politică: „Terminaţi cu cearta!“. Tanti Elena, aşa cum îi spun oamenii din satul Celei, are şapte nepoţi, nouă strănepoţi şi trei stră-stră-nepoţi. A dus o viaţă grea şi spune că nu se compară traiul de acum cu cel pe care l-a avut: „Bărbatul a fost plecat în război de două ori şi eu am rămas singură acasă cu copiii care erau mici. A fost sanitar şi se ocupa de îngrijirea răniţilor. Ani de zile a fost plecat. Mama mea a murit când aveam 11 ani şi m-a luat o mătuşă. Ea m-a mai ajutat cu copiii. Nu aveam nici turtă să mâncăm, pentru că erau perioade în care nu se făcea porumb. Nu aveam bani, nu aveam nimic. Cine mergea la serviciu nu câştiga bani mulţi. Era greu. S-a dus omu' meu în Banat să lucreze şi s-a întors cu băniciorul de porumb în spinare. Mâncam legume goale. Când aveam copiii mici nu mi-a dat nimeni niciun ban. Mulţumesc lui Dumnezeu, acum am de toate. Am o pensie de urmaş de 960 de lei“. (Alin Ion) 

HUNEDOARA „Sunt prea puţini care o duc bine în România“ 

La 101 ani, baciul Ştefan Gros îşi poartă cu mândrie straiele populare, care îl aseamănă unui erou de din basmele românilor. O viaţă întreagă a cutreierat munţii şi a avut grijă de nenumărate turme de oi, obişnuit cu traiul simplu al muntenilor şi cu asprimea vieţii la stână. Ştefan Gros este din Vâlcele, un sat de pe Valea Streiului, aflat la umbra Retezatului, şi a fost ani în şir cel mai vârstnic angajat din România. A devenit pensionar cu acte în regulă abia la începutul acestui an. Munţii Retezat şi Parâng au fost ultimele sălaşuri ale ciobanului îndrăgostit de meseria sa. 

„Numai de dragul oilor mi-a lungit Dumnezeu anii de viaţă. Nu mă simt deloc bătrân. Nu mă doare nimic. Mănânc orice, dorm toată noaptea. Mai beau, din când în când, şi câte un pahar de vin. La etatea mea, eu zic că îi bine. Picioarele nu mă dor, doar pasul s-o mai înmuiat”, relata ciobanul provenit dintr-o familie longevivă. Tatăl lui a trãit până la 103 ani, iar un bunic de-al său a trecut de 107 ani. Veteranul nu îşi face griji pentru vârsta sa şi a povestit că vrea din suflet să participe la Centenarul Marii Uniri. De 1 Decembrie îşi doreşte să fie la Alba Iulia, unde în urmă cu un secol avea loc Marea Adunare Naţională în care a fost pecetluită unirea Transilvaniei cu România.

Despre transformările prin care a trecut România în ultima sută de ani, baciul a vorbit cu tristeţe. „Sunt prea puţini care o duc bine în ţară. Eu o duc bine, mulţam lui Dumnezeu, căci sunt sănătos. Dar mă gândesc la nepoţii şi strănepoţii mei, ce va fi când vor ajunge la vârsta mea. România s-a tot schimbat, dar a ajuns cu picioarele la deal şi cu capul în pământ“, spune Ştefan Gros. (Daniel Guţă) 

IAŞI „Acum mâncarea nu mai e bună. Îţi pune un pumn de sare în salam, iar eu nu-l pot mânca“ 

Războiul a lăsat urme adânci în trupul şi mintea veteranului Mihai Ciapă (100 de ani). Are cinci copii, 13 nepoţi, 23 de strănepoţi şi 8 stră-strănepoţi. Locuieşte în satul Dumbrava din Lunca Cetăţuii, judeţul Iaşi. Venit rănit de pe front, a luat-o de nevastă pe Leonora, şi-au ridicat o casă, au avut opt copii, i-au rămas cinci, iar neamul continuă să crească asemeni unui copac ce nu-şi mai ştie de frunze şi roade. „Cine mai ştie câţi am? Mulţi, domniţă“, spune zâmbind bătrânul Mihai Ciapă, sprijinindu-se pe marginea patului, la capul căruia tronează tablouri cu el şi Leonora. 

Îi amorţeşte piciorul, aude doar dacă îi strigi aproape de urechi, ochii îi lăcrimează în spatele ramelor groase la fiecare amintire venită din trecut. Şi are multe de depănat. Vorbeşte despre tinereţe, ca despre un timp al abundenţei, deşi a rămas orfan de tată, pe care l-a pierdut în tranşeele Primului Război Mondial, a prins goana şi foametei celui de-al doilea flagel, comunismul, dar şi pe „hoţii de acum“. „Am avut casă bună cu Leonora, dar s-a prăpădit acum 28 de ani. De atunci nu mi-a mai trebuit alta, nu m-am mai însurat. Am avut opt copii, mi-au murit trei şi am rămas cu cinci. De la ăştia am nepoţi, strănepoţi şi stră-strănepoţi. În tinereţea mea era bine. Aveam de toate. Aveam pământ, aveam unde lucra, aveam unde prăşi cu nevasta mea“, şi lacrimile se preling pe obrzul brăzdat de vreme.

Şi acum are de toate, copii îl îngrijesc cum se cuvine, dar nu-l mai ajută corpul: „Nu mai văd, nu mai aud, nu pot să mănânc orice. Pâinea nu mai e mâncarea care-o fost pe vremuri. Când mâncai o bucată de carne de porc, o pastramă de gâscă sau de curcan cu o bucată de pâine nu-ţi mai trebuia nimic o zi întreagă. Acum îţi pune un pumn de sare în salam, eu nu-l pot mânca. Acum mâncarea nu mai e bună, orice s-ar spune. Degeaba ai bani, dacă mâncarea nu e bună. Nu pot mânca saramură de asta, mai bine nişte griş cu lapte“.

O altă nemulţumire a bătrânului Mihai este legată de modul în care se lucrează pământul. Bătrânul spune că, la fel ca în trecut, pământul a ajuns la alţii. „Un ginere de-al meu şi-a dat pământul la asociaţie. Pentru un hectar de pământ a primit 100 de kilograme de grâu. Ce faci la ţară cu 100 de kile de grâu sau 100 de kile de păpuşoi, dacă ai o casă de copchii?“, se întreabă contrariat bătrânul. În timp ce vorbeşte, se ridică cu greu de pe marginea patului. Amorţeşte din ce în ce mai des şi vrea să-şi mai mişte puţin corpul, „Cât o mai îngădui Dumnezeu“. În tot acest timp, în spatele său, într-un ceas ce nu-şi mai mişcă limbile este prinsă o fotografie a gospodarului Ciapă alături de Leonora. (Simona Stanciu) 

MARAMUREŞ „N-am fost beteag în veci. N-am luat medicamente, nici injecţii“

Născut, crescut şi îmbătrânit în Lăpuş, un sat uitat de lume dintr-un colţ al Maramureşului, singura amintire a lui Dumitru Drilea din tinereţe se leagă de muncă. Şi de jocul din sat, unde-i plăcea tare mult. De la 14 ani a fost slugă la familii înstărite din sat, iar la horă n-a avut acces decât după ce s-a întors din armată. Aşa a fost educat, că trebie să munceşti, ca să-ţi câştigi pâinea şi respectul. 

„Nu ne-o spus nimeʼ de Unire, nu s-a vorbit, aici despre asta. Aici am ştiut numaʼ muncă, muncă şi iar muncă. De-ai muncit, ai avut, de nu, ai fost pierdut. Ai răbdat foamete. Daʼ, după muncă, ai luat“, spune bătrânul Dumitru. 

Nu avea vreme de politică, nici să se plângă de neajunsuri. Tot ce ştia era că trebuie să muncească, pentru a aduna ceva. A reuşit, totuşi, să-şi încropească o gospodărie, nu mare – spune el – ci una potrivită, însă după instalarea regimului comunist, lucrurile s-au schimbat. După perioada interbelică, a fost martor la instalarea comunismului, apoi la căderea lui. A fost maleabil, însă şi s-a adaptat. „Am avut animale, am avut cai, bivoli, oi, am lucrat la câmp. Că o foʼ musai să te ocupi cu oarice. Până la urmă am rămas cu agricultura, că animalele ‒ o vinit colectivuʼ şi ni le-o luat pă tăte. Dacă ni le-o luat, apoi ne-am încurcat cu colectivuʼ şi-am fost muncitori acolo la îngrijirea vacilor, viţăilor, la porci“, mai spune el. 

Face mereu comparaţii între vremurile apuse, dar nu respinge prezentul. Se bucură că a avut o sănătate de fier şi îşi aminteşte cum fugea când trebuia să facă vaccinuri. „N-am fost beteag în veci. N-am luat medicamente nici injecţii. Nici vaccinuri n-am făcut, că am fujit, că m-am temut. Când o vinit cu vaccinuʼ, am întins-o la fugă“, se mai amuză nea Dumitru. Luna aceasta, de Sfântul Dumitru (26 octombrie), împlineşte 100 de ani. Şi-a pierdut un picior din cauze medicale, însă dacă l-ar mai ţine puterile, ar mai juca şi acum. Îşi aminteşte cât de drag îi era jocul, mândruţele şi distracţia. Şi, dacă putere nu mai are, ochii nu l-au „abandonat“ încă. Dincolo de faptul că citeşte fără ochelari, îi mai place, spune el, să se uite la fete frumoase. (Angela Sabău)

NEAMŢ „La ţară e uneori mai mare luxul ca la oraş. Înainte nu era aşa“

Maria Pantazi a împlinit recent 97 de ani, şi e cel mai vârstnic locuitor din Piatra Neamţ, oraş în care s-a născut la trei ani după Marea Unire. 

„În anul 1943, am fost voluntar o vară la spitalul din Piatra Neamţ ca infirmieră. Era în timpul războiului, şi eu ajutam doctorul care pansa şi curăţa rănile. Eram la o secţie unde erau numai răniţi cu infecţii şi nu am rezistat mai mult de o lună după care am plecat la un spital de campanie din Bucureşti care venise o perioadă şi în Piatra Neamţ“, povesteşte Maria Pantazi. 

A fost dactilografă, dar după ce s-a recăsătorit nu a mai lucrat, trebuit să stea o perioadă cu mama care era bolnavă. „Am simţit multe în aceşti ani - şi boală şi foamete, am prins toate epocile. Am trecut prin toate, şi le-am trecut uşor. Cât eşti tânăr, le treci mai uşor. Am dus toate lucrurile într-un sat lângă Tulgheş, unde era graniţa cu Ardealul, şi când am plecat de acolo, mama plângea după blana ei de caracul, dar mie nici nu îmi păsa“, spune nonagenara. 

Maria Pantazi spune că cele mai grele vremuri au fost în anii de după război, când seceta a secătuit ţara: „Cel mai greu mi-a fost când era seceta, în 1947. Atunci, părinţii vindeau din casă toate bunurile pe mâncare“.

Ea consideră că progresul a uşurat mult viaţa omului: „Ţăranii înainte dormeau pe pământ, pe saltea de pănuşi de porumb. Acum toţi au televizoare şi covoare persane şi mobilă. Eu sunt orăşancă get-beget, dar bărbatul meu era de la ţară şi diferenţa de viaţă era mare. Acum nu mai e aşa ‒ la ţară e uneori mai mare luxul ca la oraş. Majoritatea fug de oraşele mari.“

Totuşi, în prezent, sunt şi aspecte negative. „Erau un respect şi o ruşine, care acum sunt floare rară. Pe vremurile acelea, un copil era învăţat ca atunci când intră într-o încăpere să-şi scoată basca de pe cap. Bărbatul când saluta, îşi scotea pălăria“, mai spune doamna Maria. (Florin Jbanca) 

OLT Comunismul i-a retezat aripile 

Gheorghe Burcioiu, din Bărăşti, judeţul Olt, este pe zi ce trece mai tăcut, nu pentru că nu ar avea ce povesti la cei 100 de ani, ci pentru că anii îşi spun cuvântul.

„Am o fată medic în Franţa, nepoata lui, şi mi-a spus că i se atrofiază muşchii, de-aia nu mai poate vorbi aşa...“, explică fiica bărbatului care ne urmăreşte atent cu privirea şi intervine, când şi când, cu greutate, în discuţie, confirmând spusele fiicei sale. A fost la un pas de a-şi construi o afacere în domeniul transporturilor. Bărăşti este o localitate foarte aproape de graniţa cu Argeşul, iar pentru tinerii iuţi la minte Bucureştiul era, şi în secolul trecut, ca un magnet.

Gheorghe Burcioiu a plecat din sat la 17 ani, ca şi alţi băieţi buni de muncă şi dornici să-şi facă un rost, altfel decât la munca câmpului. „S-au dus acolo ca ucenici“, explică fiica, povestind că un unchi de-al bătrânului se ocupa în Bucureşti de transportul mărfurilor. 

„Lucrau pe camioane, Ion Burcioiu (n.r. ‒- unchiul) avea camioane şi cai şi distribuiau marfă în pieţe. Pe urmă el şi fratele lui mai mic şi-au luat camioanele lor. A fost bine pân-au venit comuniştii şi-a venit stabilizarea, au sărăcit cu totul atunci. S-a dus la muncă pe şantier, în construcţii, după ce s-a desfiinţat negustoria. De acolo a ieşit la pensie, la 62 de ani“, explică fiica.

Gheorghe Burcioiu n-a făcut niciodată politică, cel puţin fiica sa nu-şi aminteşte, în schimb spune că a fost trist când a auzit de moartea regelui Mihai, care era cu doi ani mai mic decât el. (Alina Mitran) 

SĂLAJ „Din păcate, însă, românii s-au schimbat. Pe vremea mea erau mai harnici“ 

Grigore Şolomonean a împlinit 100 de ani la finele lunii august şi este singurul centenar sălăjean în viaţă. De când se ştie trăieşte în satul Chendrea, comuna Bălan, judeţul Sălaj, însă destinul şi nevoia i-a purtat paşii prin diverse colţuri ale ţării. Fiu de ţăran, a fost încercat de greutăţi încă din copilărie, la 13 ani rămânând orfan de mamă şi pus în situaţia de a munci pentru a-şi câştiga existenţa. Când îşi rememorează tinereţea, primul lucru despre care vorbeşte sunt lipsurile cu care s-a confruntat şi foamea pe care a fost nevoit să o îndure: „Îmi pare bine că avem ce să mâncăm, că foarte multă foame am răbdat, mai ales pe front (al celui de-Al Doilea Război Mondial - n.n.). Nici după ce a trecut războiul situaţia nu s-a schimbat prea mult, pentru că oamenii nu aveau unde lucra, nu aveau unde câştiga un leu, că nu mai erau şantiere, fabricile fuseseră distruse. Am trăit cum am putut". 

În 1950 şi-a luat autorizaţie de meşter zidar de la primărie şi a început să muncească pe cont propriu. Căpătase experienţă lucrând în construcţii încă din adolescenţă. Cu mândrie spune că a ridicat 104 case din cărămidă, majoritatea în Chendrea, fiind vestit pe Valea Almaşului pentru priceperea sa: „Mă ajuta doar feciorul cel mare. Ne târguiam cu oamenii... pentru o cameră cu un pic de antreu luam 600 de lei, dacă avea trei camere şi pivniţă ajungea la 1.200-1.300 de lei manopera şi o ridicam în două săptămâni“.

Despre generaţia de azi, Grigore Şolomonean constată cu amărăciune că nu se omoară cu munca. „Îmi place că văd că oamenii au unde lucra. Din păcate, însă, românii s-au schimbat. Pe vremea mea erau mai harnici... nu aveau ce le trebuia şi se bucurau când cineva îi chema la lucru. Acum nu mai e aşa", susţine centenarul. Ajuns la 100 de ani, este recunoscător că după o viaţă plină de greutăţi, are dreptul la pensie: ia puţin peste 600 de lei, dar este mulţumit şi spune că îi ajunge: „Când nu am avut nimica, cum a fost?“. (Andreea Vilcovschi) 

TIMIŞ „Uite aşa a trecut timpul, de pe o zi pe alta“ 

Ioan Dumitraşcu din Timiş are 101 ani. Nu poartă ochelari, nu a avut niciodată probleme cu vederea. Nepoata, Alina, mă roagă, totuşi, să vorbesc mai tare. Până anul trecut, la 100 de ani, Ioan Dumitraşcu încă tăia lemne de foc. Acum s-a lăsat de munca grea în gospodărie pentru că a căzut şi şi-a luxat umărul.

Ioan Dumitraşcu s-a născut în 16 februarie 1917, cu puţin timp înainte de izbucnirea Revoluţiei Ruse (în 23 februarie 1917), care a dus la răsturnarea regimului ţarist.

S-a născut în comuna Gogoşu, judeţul Dolj, în vechiul Regat al României. Era fiu de ţăran. Mare parte din viaţă a trăit ca bănăţean, pentru că după Al Doilea Război Mondial, nea Dumitraşacu s-a mutat în cartierul timişoarean Chişoda. „Mă simt mai mult bănăţean decât oltean. Sunt aici de după armată“, spune el.

La cei 101 ani, olteano-bănăţeanul este cel mai vârstnic veteran de război din Timişoara. Îi place să se mândrească cu legitimaţia de veteran, aşa că are şi poveşti milităreşti.„Am făcut parte din Centrul 11 Jandarmi. Era o companie pe lângă Divizia 19. Această divizie se afla în Caucaz. Noi am ajuns până la Tiraspol, în 1944. Am stat două săptămâni, până ruşii au rupt frontul şi s-au instalat în Moldova“, a spus Ioan Dumitraşcu.

De când s-a mutat în Timişoara, din 1945, până astăzi, Ioan Dumitraşcu locuieşte în aceaşi casă, pe o străduţă care face legătura cu Aleea Chişodei. După ce s-a mutat la Timişoara, Dumitraşcu s-a angajat la Intreprinderea Filatura de Bumbac. După o vreme s-a îmbolnăvit. „Am lucrat până când m-am îmbolnăvit de la praful accela de la bumbac. Am ajuns prin spitale, am mers la sanatorii, dar pe urmă mi-am revenit. M-am dus înapoi la lucru. Dar nu la Bumbacul, ci la Elba. Acolo am lucrat până când am ieşit la pensie, în 1977“, a afirmat el. 

Se pare că bătrânul s-a încărcat doar cu amintirile plăcute, nu are prea multe supărări. Acesta ar fi secretul longevităţii sale. „Nu erau vremuri grele, pentru că era lumea bogată. Fiecare avea bucata lui de pământ, am prins vremurile în care încă nu era colectiv. Când am fost copil, am trăit bine. Aveam acasă 20 de oi, tăiam porcul de 200 de kile, mâncam bine, făcea mama albia de pâine, umplea o tigaie de carne, era brâză cu mămăligă, beam câte două pahare de vin. Eram de la ţară, lucram la boieri. Dar îi respectam“, a mai povestit bătrânul.

Are totuşi o amărăciune când priveşte spre România de azi. „Ţara Românească, în ziua de astăzi, trăieşte din greu. Rău văd viitorul ţării. Nu mai e nimic. Milioane de oameni au plecat în stăinătate. Şi o să mai plece. Nu mai rămâne nimeni. Toată lumea e fugită din ţară. Satul meu e gol, nu mai e nimeni. Bătrânii au murit, tinerii au plecat“, a concluzinat Ioan Dumitraşcu.

La începutul anului, Ioan Dumitraşcu a fost vizitat, de ziua sa, de preotul Bisericii Ortodoxe din parohia Fratelia. Cel mai vârstnic locuitor din parohie i-a fost oferită din partea preotului Ioan Bălăngean, o icoană a Maicii Domnului, un buchet de flori şi un tort. (Ştefan Both) 

VASLUI „După Unire, conduşi de regele Ferdinand, a fost bine“

Născută în anul Marii Uniri, Profira Baciu, din satul Butucărie, comuna vasluiană Zăpodeni, păstrează vii în memorie amintirile legate de perioada regalităţii, traumele războiului, dar mai ales durerea pierderii, rând pe rând, a celor dragi. Bunicuţa de 100 de ani trăieşte într-o căsuţă modestă şi, în ciuda vârstei înaintate, continuă să-şi îngrijească singură grădina şi animalele din gospodărie. Nu a fost internată niciodată în spital şi nici nu a făcut vreo injecţie. A mers o singură dată să-şi facă un control la inimă, dar nu i-au plăcut cablurile pe care doctorii i le-au pus pe piept, aşa că nu a mai dat pe la ei. Pe lângă sănătatea de fier, bunicuţa păstrează şi o memorie excepţională.

Despre anul Marii Uniri ţine minte poveştile bunicilor care au plecat, alături de alţi localnici, pe jos sau în care trase de boi spre Alba Iulia. După un drum ce a durat aproape o lună, ţăranii din Butucărie s-au întors în sat cu tălpile crăpate de la atâta drum, dar fericiţi că au participat la înfăptuirea României Mari. 

După Unire, conduşi de regele Ferdinand, a fost bine. Ştiu şi când a murit. Aveam doi fraţi la şcoala normală să se facă învăţători şi pregăteau o piesă de teatru, dar nu au mai prezentat-o. A venit vestea că a murit regele“, povesteste bătrâna. 

Din perioada regalităţii, Profira Baciu păstrează multe amintiri, fiind deoseori martoră la vizitele regelui Carol al II-lea în sat, acolo unde o vizita pe Zizi Lambrino. Mai mult, afirma că tatăl ei era cel care îl transporta pe rege cu trăsura de la gară la conacul familiei Lambrino.

Profira Baciu este convinsă că România a fost o ţară frumoasă, dar au distrus-o conducătorii.  Martoră la istoria ultimilor 100 de ani a românilor, ea povesteste despre viaţa grea din perioada interbelică, dar şi evenimentele trăite în cel de-Al Doilea Război Mondial.  „Lumea era plecată toată în război. Pe aici erau mai mult femei, majoritatea în floarea vieţii. Cultivau în grădină, să poată să pune ceva în farfurie. Mie mi-au plecat doi frati în război. Unul a murit pe front şi unul a ajuns acasă. Dormeau bietele femei câte două ore pe noapte şi torceau să aibă cu ce se îmbrăca. După război viaţa a fost şi mai grea. Au venit comunistii lui Petru Groza şi ne luau cotă: lapte, carne, ouă, brânză, cereale. Plăteam datorie de război la ruşi“, povesteste Profira Baciu.

Perioada de după Revoluia din 1989 a reprezentat pentru Profira Baciu o mare dezamăgire. „Ţara a fost bună, dar nu a avut conducere. Acum se găsesc de toate, nu avem ce spune, dar nu trebuiau stricate fabricile. Aplecat tineretul. Am rămas singuri. Nu are cine să ne dea o lingură de apă, nu are cine să ne spele…Sunt copiii pe drumuri. Să facă cum o fi ştii bine să aducă ţara la locul ei“, mărturiseşte cu mâhnire bătrâna. (Simona Voicu) 

VRANCEA „Dacă mor iarna să-mi pună pantofi, dacă mor vara să mă gătească cu sandale“ 

Stana Cucută, din comuna Popeşti, judeţul Vrancea, a trecut graniţa celor 100 de ani în luna august, vârstă pe care nu şi-o arată însă în nici un fel. Mică la stat, dar delicată, „mama Stana“, cum o alintă vecinii, este totuşi o forţă a naturii, această afirmaţie nefiind deloc gratuită. Cât e ziua de mare, centenara noastră este în permanenţă activă, iar la ţară acest lucru se traduce în special prin munca la câmp. Stana Cucută locuieşte singură de aproape jumătate de secol, de când soţul ei s-a prăpădit şi tot de atunci a preluat sarcinile întregii gospodării. Îşi aminteşte cu nostalgie că bărbatul ei, care era cu cinci ani mai în vârstă, a furat-o de la părinţi pe când era doar o copilă de 18 ani, dar a fost mulţumită în viaţă că a avut un trai bun şi liniştit cu el. După ce el nu a mai fost, a fost nevoită să se descurce în toate cele. 

„Mă descurc foarte bine. Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora 5.00 şi fac treabă până seara târziu. Când este prea cald afară, mă duc la adăpost, dar cel mai mult timp mi-l petrec în grădină. Am o grădină ca de fată mare. De toate am, nu duc lipsă de nimic“, ne spune mândră bătrânica. Stana Cucută are doi copii, fată şi băiat, ambii ajunşi bine, la casele lor, unul la Bacău şi altul la Braşov. Ţine legătura cu ei aproape zilnic, iar ei, de câte ori timpul le permite, vin la casa părintească să o viziteze. Recunoaşte că boala s-a ţinut departe de ea în toţi aceşti 100 de ani şi, de când se ştie, nu crede că a făcut mai mult de zece injecţii. Crede cu tărie că munca a ţinut-o sănătoasă şi îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile când era copil la părinţi. „Noi am fost şase fraţi la părinţi, eu cea mai mare. Şi pe mine m-a ţinut Dumnezeu cel mai mult, ceilalţi au murit toţi. Tata m-a învăţat tot ce ştiu astăzi, să cosesc, să grădinăresc, să cresc animale“, spune mama Stana.

Îi este dor de vremurile de altădată, când, în ciuda greutăţilor, lumea era mai bună, mai înţelegătoare, oamenii se ajutau între ei şi nu exista atâta tensiune şi dezbinare în societate. „Tinerii de azi parcă trăiesc pe altă lume. Nu mai ştiu ce este munca. Am aici câţiva care tot la mine vin să le dau ba o roşie, ba un pătrunjel. Le spun că pe vremuri copiii erau muncitori, dacă nu aveau ce face acasă se duceau cu ziua la alţii şi făceau un ban. Le spun, dar degeaba, le intră pe o ureche şi le iese pe cealaltă“, spune cu amărăciune femeia. Cât despre viitor, spune cu umor că nu se grăbeşte să plece încă de pe lumea asta. „Dumnezeu ce o vrea să facă, cât o vrea să mă ţină. Eu sunt pregătită oricând. Şifonierul este plin cu haine de moarte. Mi-am luat rochie de două milioane să mă îmbrace cu ea. Încălţări am două perechi. Dacă mor iarna să-mi pună pantofi, dacă mor vara să mă gătească cu sandale“, glumeşte tanti Stana, cu bucuria omului care şi-a îndeplinit rostul pe pământ. (Ştefan Borcea) 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: