Dar nu despre dificultăţile şcolii actuale vom vorbi aici, ci ne întoarcem în timp, pentru a vedea cum, acum mai bine de o sută de ani, reformatorul societăţii româneşti, Spiru Haret a orientat şcoala în variate direcţii de modernizare, inclusiv în ceea ce priveşte introducerea în alimentaţia populaţiei a noi legume, cum este, de pildă, cartoful.

Pare hilar să aminteşti despre stimularea consumului de cartofi de către şcoală, ştiut fiind, apetitul românilor de astăzi pentru această legumă, fiindcă, în realitate, lipsa ei este neconceput din meniul oricărui om obişnuit. Cartofii prajiti sunt unul dintre cele mai banale preparate în orice familie sau in orice restaurant.

Dar nu aceeaşi situaţie era la începutul secolului al XX-lea. Aşa cum spune Matei Berindei, membru titular al Academiei Agricole şi Silvice Bucureşti, sursele de informaţie cu privire la începuturile culturii cartofului în România sunt foarte reduse. Cartoful a fost introdus în arealul românesc la începutul secolului al XIX-lea, dar destul de târziu a devenit aliment de bază al populaţiei. Studiile despre alimentaţia românilor nu amintesc de această legumă.
 
Aşadar, au fost necesare programe pentru încurajarea şi susţinerea producţiei de cartofi şi  a consumului acestuia, în condiţiile hrănirii excesive cu produse din porumb, în dauna altor alimente, ceea ce a generat pelagra – o boală tipică categoriilor sărace.

În articolul „Societatea corpului didactic primar şi Liga învăţământului“, publicat în Convorbiri didactice, nr. 7–8, august– septembrie  1900, Haret constată starea deplorabilă a alimentaţiei majorităţii românilor: ,,Spre exemplu, cu toţii suntem întristaţi şi îngrijaţi, vă­zând cum ţăranul nu se hrăneşte decât cu ceva ierburi, cu o ceapă sau cu mere pădureţe fierte în apă.” şi recunoaşte că va trece mult timp ca acesta să se nutrească cu carne, peşte, ouă şi lapte. În schimb, cartoful, cu o valoare nutritivă mult mai mare decât a şteviei şi a merelor pădureţe, se cuvine să fie consumat de către ţărani, cu atât mai oportun deoarece cultivarea lui este foarte uşoară  si nu cere cunoştinţe tehnice deosebite. Cauza pentru care cartoful era încă o legumă de lux pentru ţăran era comercializarea lui  la un preţ ridicat în pieţe urbane, iar ,,ţăranul crede că lui nu i se cuvine să consume asemenea lucruri scumpe.” Haret vede soluţia în creşterea suprafeţelor de  cultură a cartofului, iar ţăranul nu va mai crede că lui îi este interzis să consume cartofi. Mai mult, Haret se gândea şi la înfiinţarea unei societăţi pentru introducerea carto­fului în alimentaţia zilnică a săteanului.

Nici în alte ţări, de pildă Franţa, cartoful nu a fost acceptat ca aliment decât după ce farmacistul Antoine Augustin Parmentier  (1737-1813) a acţionat pentru promovarea  consumului de cartofi în alimentaţia umană şi a reuşit ca această legumă să intre în hrana obişnuită a ţăranului francez. Pornind de la acest exemplu, Haret vede în învăţători, agenţii sociali de popularizare a cartofului printre ţărani care ,,de nu vor fi făcut decât atâta, încă vor fi adus o imensă binefacere ţării lor.” 

Era în discuţie şi o altă situaţie stânjenitoare, anume la început de secol XX cultura cartofului era monopolul aproape ex­clusiv al grădinarilor bulgari, care astfel aveau o productivitate mai mare cu grădinăritul decât avea ţăranul român din cultivarea pământului cu cereale.

În acest context, Spiru Haret a gândit programe ,,de  instrucţiune dar şi de educaţiune a tinerimii”, între ele numărându-se acţiuni şi decizii privind includerea şcolii între căile de formarea deprinderilor de  cultivare a cartofilor. El a argumentat că învăţământul practic agricol poate contribui la îmbunătăţirea hranei ţăra­nului, prin introducerea, în alimentarea lui, a nouă elemente nutritive, şi în special a cartofului.

În consecinţă, în Circulară către revizori, nr.  1127 din 5 februarie 1902 pen­tru învăţământul rural care trebuie să fie practic, ministrul Instrucţiunii precizează că învăţământul din sate trebuie să constea în lucrări făcute pe teren, iar ,,nicidecum în învăţământul teoretic făcut în clasă”. În ce constă caracterul practic al şcolii? Haret cerea  ca fiecare învăţător să-şi propună un număr de scopuri, potrivite condiţiilor  locale în care funcţionează şcoala, şi, în acest sens, dă ca exmplu, popularizarea cartofului.

Concretizarea acestei misiuni a şcolii a fost actul semnat de S. Haret, Deciziunea, nr.  5036 din aprilie  1902 pentru cultura carto­fului,  prin care se instituie trei premii anuale pentru învăţători şi preoţii rurali, cu rezultate în propagarea culturii cartofului şi pentru introdu­cerea lui în alimentaţia curentă a sătenilor. Se face precizarea clară că la concursul de premiere vor fi admişi numai acei învăţători şi preoţi care vor dovedi, nu numai că i-au învăţat pe un număr cât mai  mare de săteni cum să cultive cartofi, dar şi că i-au convins să-i includă în meniul lor zilnic. În acelaşi document, este menţionat cuantumul celor trei premii: 1.000 lei, 500 lei şi 250 lei, ceea ce, pentru acel timp, erau sume consistente.

Dacă ar fi să cerem şcolii de astăzi ce ar trebui să facă,  atunci ea ar putea organiza, printre altele, acţiuni de educaţie pentru o alimentaţie echilibrată cu scopul vădit de a înlătura, de pildă,  excesul de consum de cartofi prăjiţi de la fast-food.

 


Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). Director în Ministerul Culturii (1990-1994). Cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină ,,Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost în perioada 1999-2002. Director al Şcolii Doctorale ,,Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Este autor al lucrărilor: Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord.) (2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu,Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (1974), Studentul şi societatea (1973).

A coordonat colecţia „Ethnos” a Editurii Albatros. A reeditat peste 30 de titluri de lucrări româneşti - majoritatea pentru prima oară de la apariţie, semnate de M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A.D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, Marin Ştefănescu, însoţite de ample studii introductive, comentarii şi note. A reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, studiu introductiv, îngrijire de ediţie; note pentru fiecare volum.

În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială (e.g. “Tendential Modernity”, Social Science Information vol. 51, No.1, March 2012: 22-51), mass media şi europenizare.

Domenii de studiu: sociologia comunicării, sociologia şi antropologia culturii, sociologia vârstelor şi generaţiilor, modernitate, europenizare, gândirea filosofică şi sociologică românească.