Întunecare. Despre conceptul de normalitate

Cred că din cînd în cînd e bine să „coborîm” privirea şi să vorbim despre lucrurile aparent mărunte ale vieţii. De cînd avem căţel, o beagle-iţă, mă gîndesc ce anume a cauzat faptul că în comunism nu aveau oamenii animale de companie.

Ca mulţi alţii, şi noi am avut cîini, dar am stat la casă, şi oricine îşi poate da seama că un cîine ţinut în curte e cu totul altceva decît unul care stă în apartament.

Dar să ne întoarcem la chestiunea de bază. Oare cine a spus că dictatura a avut capilare numai în structuri sublime cum e Securitatea? Dictatura a intrat peste tot, în viaţa noastră de zi cu zi şi una dintre realităţile sale cele mai sumbre a fost lipsa aproape totală a animalelor de companie.

Sigur, pisici existau mereu, dar pisica e altă mîncare de peşte. Pisica o ţii acasă, nu poţi să te plimbi cu ea, să te etalezi, să te întîlneşti cu ceilalţi pasionaţi. Pisica îţi dă un altfel de program decît cîinele şi e cu totul altfel un factor de socializare.

Dictatura însă n-a suportat socializarea. Nu existau cluburi de noapte, flashmob-uri şi alte din astea. Dictatura, bine se ştie, n-a suportat nici diferenţa, atunci cum putea să tolereze că unii dintre noi am fi avut husky, alţii caniş, alţii beagle?! Totul trebuia să fie tern, uniform, plictisitor.

Au existat, sigur, dobermani şi dogi germani, dar eu îmi amintesc unul singur în blocul în care mi-am măcinat copilăria. Un singur om a dormit cu dogul lui – bineînţeles, era privit cam ca Lulu, nebunul oraşului.

Greaua moştenire a dictaturii se vede şi în faptul cît de uşor spunem „nebun” dacă vedem la televizor unul care se duce la plimbare cu un purcel. Conceptul nostru de normalitate a fost grav prejudiciat. Normal, a fost şi pentru mulţi încă mai este omul care ţine cîinele în lanţ, se plimbă din motive de sănătate şi în afara orarului de la servici, şi dacă chiar nu mai are ce să facă cu timpul lui, joacă şah sau table pe băncile din parc sau din părculeţele presărate în cartiere. Societatea nu se luptă pentru un loc de plimbare corespunzător pentru cîini, deoarece nu înţelege care ar fi rostul unui astfel de loc sau care e marea urgenţă în amenajarea unor asemenea spaţii. Demnitatea încă nu înseamnă să nu laşi excrementele animalelor unde apucă ele să le lase.

Tot moştenirea grea a dictaturii şi a conceptului îngust de normalitate este, bineînţeles, şi aversiunea majorităţii românilor faţă de homosexualitate. Normal a fost şi a rămas omul hetero, alb, român şi care se cruceşte de fiecare dată cînd tramvaiul sau troleul trece lîngă o biserică. Dacă chiar nu se poate altfel, măcar să nu vorbim despre ei – mai mult, nici ei să nu vorbească despre ei înşişi. În definitiv, toate au o limită: nu-ţi etalezi viaţa privată în faţa tuturor. În treacăt fie spus, adolescenţii şi tinerii hetero pot să etaleze orice oriunde (suntem moderni, ce naiba?!), dar ei sunt normali, nu ca… mă-nţelegi, monşerică.

Şi uite-aşa, normalitatea pe de o parte se extinde, pe de alta, rămîne la fel de îngustă ca înainte. Statul e bun sau rău, oricum, animalele de companie nu sunt problema cea mai arzătoare a României. Care rămâne, pentru cît timp oare?!, un sat uriaş şi disfuncţional, cu nepotism (oameni suntem…), drumuri rele şi întuneric în creier.