Sunt om datorită ei!
0
Am avut mulţi bunici. Pe unii i-am cunoscut, alţii au murit înainte să mă nasc eu. Unul dintre ei a stat 7 ani într-un lagăr de prizonieri în Rusia, altul a fost sudor şi a construit cupola circului din Capitală, o bunică a lucrat la o legătorie de cărţi şi era mereu înconjurată de volume frumos mirositoare. O bunică şi-a crescut cei trei copii singură şi am învăţat de la ea că nu totdeauna când eşti dur, puţin rece, înseamnă că nu poţi iubi.
În casa bunicii, mamaie pentru noi nepoţii, fiecare avea locul lui unde să se retragă, dar, în acelaşi timp, locul comun, unde putea fi el însuşi. Locul comun, unde ne simţeam perfect la orice oră din zi sau din noapte era camera ei, sufrageria. Fiind o femeie care în cea mai mare parte din viaţă s-a descurcat singură, era foarte dură, corectă, sinceră şi, în acelaşi timp, cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Era mică, parcă prea mică pentru a cuprinde atâta bunătate şi dârzenie. Nu avea un sân imens la care să te cuibăreşti. Nu simţea nevoia de a te drăgăli şi răsfăţa. Nici tu nu simţeai asta în preajma ei. Răsfăţul ei pentru noi era înţelegerea noastră. Era faptul că parcă trăia în mintea noastră şi ne ştia fiecare colţişor. Ştia totul, fiecare reacţie pe care o aveam, ştia ce însemna şi ştia să ne explice în aşa fel încât să ne dorim să ne corectăm.
Mi-aduc aminte că mă surprindea, deseori, în accesele de cochetărie pe care le are orice fetiţă de 6 ani. Mă uitam în oglinda mare pe care o avea pe hol şi-mi spunea (atunci mi se părea că e rea) să nu mă mai holbez şi să mai las fumurile la o parte.
La multă vreme după ce a murit am început s-o înţeleg, să cuprind toată bunătatea ei ascunsă de o mască a suferinţei, mi-am dat seama că semăn cel mai bine cu ea, că eu sunt cea care îi va duce lumea mai departe, eu sunt cea care, poate, o înţelege cel mai bine.
Nu ştiam că semănăm atât de mult. Într-o zi, tatăl meu mi-a spus că mă transform în mamaie, în mama lui. M-am uitat urât la el şi am scos printre dinţi un „Lasă-mă, domne în pace!”. De-atunci am început să caut prin amintiri. Mi-am dat seama că şi fizic mă transform în ea.
A fost prima feministă pe care am întâlnit-o. Prima femeie care nu s-a supus regulilor sociale de-atunci. A divorţat de un soţ care a iubit-o, dar nu a înţeles-o. A crescut singură trei copii, două fete şi un băiat, reuşind să facă din ei oameni. În puţinul timp pe care l-am avut împreună, a ţinut familia foarte unită. Nu lăsa să treacă o sărbătoare, o zi de naştere sau o onomastică fără să nu ne adunăm cu toţii în aceeaşi casă neîncăpătoare. Se gătea, se mânca, se vorbea, se ţipa, se plângea şi se râdea din toată inima. Deasupra tuturor era ea, care ne învelea pe toţi într-o singură privire mulţumită. Ne împăca, făcea dreptate între nepoţi, se băga între fraţi şi ştia mereu să spună cine şi de ce a greşit. Ne supăram cu toţii pe ea atunci. Nu semăna cu părinţii noştri care, ca să ne împace sau ca să ne pedepsească, ne băgau în aceeaşi oală, ne imputau aceeaşi vină şi ne separau. Ea îl găsea mereu pe cel vinovat, îl trăgea deoparte şi, înainte să-l pedepsească îi explica exact ce a făcut.
Avea un simţ al dreptăţii foarte bine dezvoltat. Poate din cauza asta nu i-a ţinut căsnicia. Soţul ei, bunicul meu, era un om de modă veche. El muncea, el punea pâinea pe masă, ea trebuia să crească copii, să-i ţină departe de el, să nu-l deranjeze când venea de la serviciu obosit. Uita, poate, că şi ea muncea, că şi ea venea târziu de la serviciu şi la fel de obosită. Bunica mea voia egalitate. Bunicul meu voia să fie el pe primul plan în viaţa ei. Aşa s-a născut prima femeie care a demonstrat că, dacă tot eu fac totul, pot s-o fac şi singură.
Tata este tata datorită ei. Am fost crescută cu respect, cu dragoste şi, poate, cu o lacună. Nu ştiu ce înseamnă discriminarea sexului feminin. Nu ştiu ce înseamnă să te lupţi pentru fiecare reuşită, nu simt jignirile de la tot pasul pentru faptul că sunt femeie. Pentru asta trebuie să-i mulţumesc bunicii mele.
S-a dus prea devreme dintre noi. A murit de cancer la plămâni (n-a fumat niciodată), cancer care a consumat-o şi a luat-o mult prea devreme, cu mult înainte s-o pot înţelege. Acum e prea târziu. O înţeleg, îi mulţumesc şi o iubesc aşa cum poate, trebuia s-o fac atunci când nu puteam realiza că nu doar drăgăleala şi răsfăţul te transformă într-un om. Acum înţeleg că sunt om, datorită ei.
Nu pot să uit multe dintre cuvintele ei. Dar, tot în spiritul feminist, cu mult înainte de a se îmbolnăvi, spunea „Nu sunt grasă, sunt plinuţă. Mai bine cu ceva carne pe tine că nu ştii când te loveşte boala şi trebuie să ai de unde să dai jos.” Boala a lovit-o şi poate a mai stat printre noi tocmai că a fost un pic mai plinuţă. Cancerul a consumat-o mai greu, a rupt din ea mai urât şi a transformat-o într-o umbră.
Atunci când a murit toţi copiii şi nepoţii s-au adunat în jurul ei. A fost conştientă până în ultimul moment. Ne-a expediat cu o mână fluturând obosită şi cu acelaşi ton rece cu care ne dăduse atâtea lecţii în viaţă ne-a rugat: „Nu mai staţi pe lângă mine. Nu pot să mă duc din cauza voastră. Vă iubesc prea mult.”
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
Se încarcă comentariile...
