Zadarnicele chinuri ale guvernării

Pentru cetăţenii obişnuiţi, pe prima treaptă a interesului stau treburile cotidiene, ziua de mâine şi bucuria de a trăi.

Zbaterile mediatice ale politicienilor au luat minţile publicului obişnuit, astfel încât esenţialul se ascunde ca lumina sub oboroc. Orice armă e bună în această luptă fără reguli, care nu se mai termină. Ura partinică a împărţit lumea în două: ai noştri şi ai lor. Iar cine nu e cu noi e împotriva noastră. Modul de a gândi, obişnuinţele şi, mai ales, logica sunt supuse non-stop acestei presiuni ideologice, făcând ca oamenii să adere la tot felul de idei şi idealuri ce le sunt complet străine. Spectatorii aplaudă în delir golurile înscrise de ai noştri, chiar şi în propria poartă şi fluieră orice execuţie a celorlalţi, chiar şi o folha seca. Un soi de fericire ranchiunoasă îi îndeamnă pe combatanţi să-şi dorească răul absolut, fie numai pentru ca adversarul să fie zdrobit. În vuietul ştirilor contradictorii, lucrurile mici (sau cu adevărat mari) devin neimportante, paranteze ale realităţii de care ne simţim şi ameninţaţi, şi rupţi.

„Adevărul“ a prezentat, de curând, un interviu cu Gheorghe Piperea, administratorul judiciar al Oltchim. Cazul e puţin cunoscut publicului şi încă neguros. Informaţiile se bat cap în cap. Avocatul a fost acuzat că favorizează un grup ocult. Sindicatele se revoltă săptămânal. Băncile se codesc. Investitorii aşa zis strategici nu-s de găsit. Nu e pace sub măslinii din Râmnicu Vâlcea. S-ar părea, aşa cum se tot chinuie să ne convingă ideologii lui peşte prăjit, că trebuie să dăm dracului această grea moştenire ceauşistă şi să lăsăm pe alţii, mai pricepuţi şi mai inteligenţi decât noi. Ascultându-l pe Gheorghe Piperea, am avut surpriza plăcută şi amară de a afla că am avut încă o dată dreptate. Combinatul nu e nici o relicvă, nici pagubă, nici de aruncat. De aruncat e, însă, ceata de voinici care au stors perla coroanei, pentru a-şi asigura o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte pentru ei şi familiile lor. De asemenea, am înţeles că răcnetele socialiştilor-caviar, cum că mişcarea muncitorească e sfântă şi exploatată, trebuie luată bob cu bob. Lideri de sindicat, băgători de seamă şi mici profitori ai clasei proletare au pus botul şi fac gălăgie, visând, ceva mai modest, grătare şi halbe până la moarte. Celor care mi-l vor ridica în slăvi pe Ceauşescu le spun doar atât: numai atunci când România va produce la valoare europeană, iar când produsul muncii ei va fi vândut la valoarea pieţei şi nu la preţ de dumping, vom fi membri de drept ai Uniunii Europene.

Nu altfel stau lucrurile cu CFR Marfă – dar aici răul a fost făcut, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Aşa era să se întâmple cu Hidroelectrica, Cuprumin, TAROM. Ideologii de strânsură (mi-e greu să spun că au oarece interes, părerea mea fiind că prostia e motorul neobosit al lumii) nu şi-au pus niciodată problema dacă ştiu cu adevărat ce se întâmplă la faţa locului, pentru că n-au ieşit niciodată din găoacea sinecurii care le păzea ideile de contradicţii. Dar câte unităţi realmente productive, generatoare de locuri de muncă şi pace socială nu zac în paragină, aşteptându-şi comercianţii de fier vechi! Unde mai punem că România ţine în spate şi în viaţă Ungaria agricolă, cea cu o suprafaţă utilă de trei ori mai mică. La aceste probleme guvernul nu răspunde. Nici nu le înţelege. Aidoma înaintaşilor, patrimoniul, atâta cât e, i se pare o povară. În lipsă de idei, plimbă banii dintr-un buzunar într-altul şi-i dă cu virgulă.