În pofida faptului că oraşele au fost împodobite, că Primăriile au cheltuit sume considerabile pentru globuri şi beteală, pentru concerte ale starurilor în Piaţa Mare, că măcar de data aceasta, cel puţin zonele centrale, au fost ceva mai luminate, că s-a creat impresia de belşug, de mulţumire, că românii au încercat să se amăgească cu gândul că ar duce-o un pic mai bine, în profunzime lucrurile nu stau deloc astfel. Optimismul românilor este în descreştere.

2018 trebuia să fie anul reafirmării unităţii naţionale. La 100 de ani de la Marea Unire şi la aproape 30 de ani de la înlăturarea comunismului erau de aşteptat bilanţuri măcar un pic mai pozitive decât cele depuse în anii anteriori. Nu a fost să fie. Centenarul a fost ratat în totalitate, şi aceasta nu în exclusivitate din vina Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale. Deşi nici acesta nu a funcţionat bine.

Nu avea cum să o facă de vreme ce este parte dintr-un guvern caracterizat prin impostură, nepricepere, completă subordonare nu intereselor ţării, ci celor ale unui infractor cu veleităţi de Stalin, Hitler, Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu. Preocupat eminamente de propria lui salvare de perspectiva puşcăriei.

La Palatul Victoria se află un guvern care el însuşi, prin majoritatea faptelor sale, prin cele ale unor ministere şi ale unor miniştri a stimulat gâlceava, dezbinarea. S-au înmulţit în 2018 disputele dintre cei care susţin din felurite motive guvernarea ce se dovedeşte tot mai puţin performantă şi cei care o socotesc drept catastrofală. Care profeţesc, şi nu fără argumente, consecinţe dezastruoase determinate de amatorismele acesteia. De heirupismul ei notoriu, de lipsa previzibilităţii. 

De coerenţa actului de guvernare nici nu mai poate fi vorba, dovadă adoptarea încăpăţânată şi disperată a unei ordonanţe de urgenţă care modifică din temelii Codul fiscal. O ordonanţă ale cărei consecinţe negative s-au văzut încă din momentul în care primul finanţist al ţării, un diletant pe nume Orlando Eugen Teodorovici, i-a anunţat iminenţa. Bursa s-a prăbuşit, băncile comerciale au devenit tot mai reticente, nu mai sunt dispuse să împrumute Statul, acesta se va vedea nevoit să angajeze împrumuturi mai scumpe, numai bunul Dumnezeu mai ştie de unde. Probabil  că de la FMI. Economişti serioşi, nu ca aceia precum dl. Orlando sau dl. Darius Vâlcov, avertizează că respectiva Ordonanţă va grăbi intrarea ţării în recesiune. Oricât s-ar strădui guvernul să calmeze populaţia se înmulţesc semnalele negative. Ceva nu e în regulă cu banii României. Cum altfel s-ar explica prorogările în cascadă?

Au fost stimulate, mai mult ca sigur în numele principiului clasic Divide et Impera, antagonismele dintre bugetari, foarte adesea prezentaţi drept nişte trântori, şi cei care lucrează în mediul privat. Totul pe fondul unei nesiguranţe care provine iarăşi din mişcările bruşte, abrupte, din gândirile şi răzgândirile guvernului, din haosul adus cu sine de pretinsa „revoluţie fiscală”. Dar şi din prezentarea băncilor, a multinaţionalelor drept duşmani ai ţării al căror unic scop ar fi acela de a lua şapte piei de pe România. L-am auzit chiar pe dl. Dragnea că nu ar fi cine ştie ce tragedie dacă multinaţionalele ar pleca din România. Că ne-am putea descurca şi fără ele. Dragnea vorbeşte precum Ceauşescu în ultimii săi ani de domnie.

Ne-am certat unii cu alţii în privinţa felului în care se înţelege actul de justiţie. Guvernul plânge de mila puşcăriaşilor pe care îi vrea eliberaţi indiferent de consecinţe pentru ca astfel să îşi elibereze şi clienţii politici, nu de aceea a oamenilor din spitale, orfelinate ori aziluri. Nu fiindcă nu le poate asigura bolnavilor tratamentul de care le depinde supravieţuirea.

La adâncirea dezbinării dintre români au contribuit şi feluritele biserici. De la BOR la bisericile neoprotestante care au susţinut iresponsabil un costisitor Referendum pentru modificarea Constituţiei în vederea redefinirii conceptului de familie. Referendum instrumentalizat politic de coaliţia PSD-ALDE şi căruia, cu excepţia USR, nici un alt partid politic nu i-a denunţat inutilitatea. De teamă de a nu pierde cumva electorat.

Trist, sărac, singur, însingurat, confruntat cu dificultăţile traiului zilnic ce să mai spună el, votantul? Se izolează, se comportă cam tot la fel cum o făcea înainte de 1989 ori, pur şi simplu, se gândeşte să îşi ia lumea în cap. O face nu doar din motive economice, nu numai pentru câţiva arginţi în plus, aşa cum pretindea în discursurile lui demente Nicolae Ceauşescu, ci şi din motive politice. Iarăşi. Ca înainte de Revoluţie. Tragedie românească. Tragedie cu repetiţie.

La mulţi ani, stimaţi cititori!

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro