Pentru orice schimbare trebuie să existe o majoritate care să identifice un câştig în schimbare şi care să genereze schimbarea. În ceea ce priveşte moţiunea de cenzură, puţini actori de pe scenă politică văd o oportunitate în schimbarea actualei majorităţi guvernamentale.

Klaus Iohannis reprezintă principala opoziţie la PSD după alegerile parlamentare, îşi construieşte întreaga strategie electorală pentru cel de-al doilea mandat de pe această poziţie şi nu are vreun interes politic în schimbarea actualei majorităţi cu aproape un an înaintea alegerilor prezidenţiale. Experimentul singurului guvern asumat de preşedinte s-a dovedit perdant în perspectiva alegerilor parlamentare.

PNL nu-şi mai permite un experiment “Cioloş”, cu un guvern pe care să-l gireze, dar de pe urma căruia să nu aibă de câştigat politic. Aşa cum nici intrarea la guvernare alături de USR, PMP, UDMR şi răzvrătiţi din PSD sau ALDE, chiar cu premier liberal, nu pare o carte câştigătoare în perspectiva anului electoral.

Mai punem în balanţă faptul că jocul UDMR este mai complex şi depinde de partenerul politic Fidesz, că dorinţa USR şi PMP de a intra la guvernare influenţează prea puţin jocul în ansamblu, şi astfel ajungem la concluzia că o majoritate interesată de schimbarea actualei configuraţii a puterii este imposibilă acum.

Însă ce-ar fi fost dacă această moţiune n-ar fi fost despre Guvernul Dăncilă ci despre Liviu Dragnea? În ziua moţiunii, purtătorul de cuvânt al PNL, Ionel Dancă, a afirmat la Radio România Actualităţi că un viitor guvern fără PSD condus de Liviu Dragnea, asta fără să excludă un viitor guvern format din aceeaşi majoritate guvernamentală ca acum, a fost cea mai importantă condiţie pusă de PNL în negocierile pentru moţiune (poate singura peste care nu se putea trece; nu citez, dar asta era ideea).

Dacă a fost aşa, cred că PNL a ratat cea mai puternică "poveste" pe care o putea spune despre această moţiune de cenzură: un "referendum" pentru Liviu Dragnea. Dacă o majoritate nu găsea câştigul politic în schimbarea configuraţiei de putere din Parlament, miza unui PSD şi a unui joc politic fără Liviu Dragnea ar fi avut mai multe şanse să strângă o susţinere mai mare. Tăriceanu poate s-ar fi gândit de două ori ţinând cont de planurile privind alegerile prezidenţiale, nemulţumiţii din PSD ar fi ştiut că vor avea în continuare acces la resurse. PNL ar fi căpătat interes putând în acea situaţie ipotetică să clameze o victorie. Şi poate şi mai important pentru liberali şi pentru Ludovic Orban, indiferent de deznodământ, ar fi scăpat de oprobriul public privind inabilitatea de a negocia. Reflectoarele ar fi căzut pe cei care l-au apărat pe Liviu Dragnea, nu pe cei care n-au reuşit să-l dea jos printr-un demers legitim şi de necontestat în contextul noii condamnări.

Şi chiar dacă rezultatul politic al moţiunii ar fi fost acelaşi, rezultatul comunicaţional ar fi fost cu totul altul. Momentul condamnării lui Liviu Dragnea a oferit nenumărate oportunităţi de imagine pentru opoziţie în contextul în care ar fi ales să spună “povestea” potrivită. Cererile de demisie ar fi fost dublate de enunţarea mizei moţiunii: a fi sau a nu fi pentru Liviu Dragnea. Protestele zilnice din Piaţa Victoriei ar fi căpătat o miză mai clară, personificată. Demersul moţiunii ar fi devenit mai uşor de comunicat, iar miza palpabilă: fără Liviu Dragnea. Măsurile de restricţionare a presei şi opoziţiei din Parlament ar fi dat măsura fricii unui “autocrat”, discursul “premierului surogat” n-ar mai fi fost doar despre realitatea paralelă, iar izolarea “liderului suprem” în spatele uşilor biroului propriu o imagine din timpuri crezute apuse.

Deznodământul politic al moţiunii, dar mai ales faptul că el a dat naştere discuţiilor despre slăbiciunile PNL şi ale lui Orban denotă faptul că PNL a greşit. Asaltul la Liviu Dragnea a fost ratat. Se-aşteaptă următoarea şansă.