Moţiunea va cădea exact aşa cum toată opoziţia a căzut în capcana întinsă de PSD ca să o bage în extremis pe Viorica Dăncilă în turul al doilea, cu tacitul accept al preşedintelui.

Este o previziune, nicidecum o dorinţă sau o certitudine, pe care o fundamentez pe succesiunea de fapte şi împrejurări care au condus în cele din urmă la această enormă aşteptare că vom rămâne fără guvern. Dacă ai aşteptări mari, la fel sunt şi dezamăgirile, aşa că ce context mai bun să aibă PSD-ul pentru a bifa o victorie care să o aibă pe Dăncilă în centrul atenţiei fix înainte de startul campaniei oficiale pentru prezidenţialele la care şansele să intre în turul 2 erau mici spre foarte mici?

Faţă de celelalte trei moţiuni de cenzură împotriva actualului guvern, această a patra e atipică. Chiar dacă a fost depusă cu 237 de semnături (cu 4 mai multe decât necesarul pentru demitere) şi anunţată ca sigură, artizanii ei de la PNL, USR şi Pro România nu au venit cu nicio propunere de cabinet. Nici măcar cu o schiţă a structurii viitorului Guvern nu au venit în faţa oamenilor, premierul „din umbră” fiind în continuare o necunoscută. E clar că PNL şi USR nu vor la guvernare din motive strict politice. Vine un 2020 electoral local şi general pentru care nu vor să se erodeze şi pare că e mai important calculul politic decât ceea ce ar fi bine, după cum spun ei, pentru ţară. Textul moţiunii o arată clar: Cu fiecare oră, cu fiecare zi care trece, menţinerea Guvernului Dăncilă face un rău tot mai mare României. Guvernează în haos, ilegitim şi imoral, cu o incompetenţă ce face ravagii. Dacă iniţiatorii moţiunii ar fi crezut în această declaraţie politică, cu majoritatea la purtător (căci aşa au spus tuturor, nu, 237 de voturi?) ar fi venit chiar şi sâmbătă în Parlament ca să dea jos râul de la cârma ţării. Cât mai repede, că e dezastru şi haos. Ori erau conştienţi că (încă) nu aveau voturile securizate şi au vrut să câştige timp, ori ştiau de la bun început că toată povestea cu moţiunea e o cacealma care să îl favorizeze indirect pe Klaus Iohannis. Aş înclina spre a doua.

Miza moţiunii pare că de la bun început nu a fost guvernarea, ci retorica electorală şi în cele din urmă liniştea preşedintelui. Adică un tur doi relaxat, cu Viorica Dăncilă finalistă, oricum pierzătoare în faţa lui Klaus Iohannis în disputa directă, dar cu o guvernare întârită. Ei sunt principalii câştigători, trăgând după ei cele două partide mainstream. Dacă moţiunea era făcută ca să treacă, Klaus Iohannis şi cel puţin PNL (dacă nu toată opoziţia) ar fi trebuit deja să aibă stabilit şi negociat noul guvern tocmai ca să nu aibă în ogradă o criză politică naţională în toiul campaniei, plus să atragă voturile parlamentarilor care ar fi schimbat barca pentru o sinecură, două, trei. Care e planul, ce vine în loc? Demos şi PLUS, partide neparlamentare, au anunţat în mare ce ar face dacă ar ajunge la guvernare. Opoziţia parlamentară, nu.

Pe de altă parte, teoria forţării alegerilor anticipate prin propunerea în două rânduri a lui Orban (în ciuda jucătorului Ponta care face de fapt moţiunea să aibă şanse de succes ca urmare a parteneriatului cu ALDE năşit undeva peste Ocean) nu stă în picioare deoarece, repet, e clar ca lumina zilei că opoziţia nu vrea acum la guvernare, iar la a doua strigare oricine ar primi voturile de învestitură. Parlamentarii care ar renunţa la un an de mandat şi mai ales care ar accepta provocarea de a veni în faţa electoratului odată cu alegerile locale sunt mult mai puţini decât cei care ar trăda actuala coaliţie votând moţiunea.

În motivarea predicţiei mele, aş mai menţiona trei chestiuni importante:

  • Zilele acestea, la nivelul Guvernului se discută intens către ce proiecte locale vor fi distribuiţi cei peste 4 miliarde de lei rămaşi din Fondul de Dezvoltare şi Investiţii, pe lângă cele 500 de proiecte valorând aprox. 6 miliarde, selectate deja (116 fiind aprobate în septembrie, aşa cum am relatat, iar celelalte, surpriză, miercurea trecută – deci o negociere clar s-a petrecut deja cu posibilii dezertori din coaliţie);
     
  • Ca anumiţi dezertori de conjuctură (semnatari ai moţiunii de altfel) să nu se facă de râs şi să aibă şi ei o barcă din care să cânte partitura stabilităţii, peste noapte apare o Forţă Naţională cuprinzând 15 parlamentari care să ne spună ceva despre „lipsa de coerenţă şi seriozitate de care partidele de opoziţie au dat dovadă în ultima săptămână”;
     
  • S-a deconspirat între timp şi răzmeriţa „grupului de la Cluj”, unde Liviu Alexa a fost numit interimar şef al organizaţiei PSD, mutare gândită tocmai pentru a fi amenajată şi mai bine capcana întinsă de PSD: uite, se sparge partidul, parlamentarii votează moţiunea etc.
     

Uite aşa, Dăncilă iese învingătoare, România evită o criză politică în dauna unei stabilităţi a baronilor care fac legea, Klaus Iohannis sacrifică demnitatea opoziţiei pentru securizarea unui tur 2 liniştit, iar scrutinul prezidenţial devine dintr-o dată un episod cu final prevăzut. Singurul lucru care ar putea mişca noua coabitare secretă dintre premier şi preşedinte ar fi un al treilea candidat care să îşi construiască toată campania pe o luptă cu adevărat antisistem şi împotriva blaturilor de genul celui care mâine va culmina cu votul de respingere a moţiunii. Va fi cu strigături!

Scriind acest articol, mi-am dat seama pe parcurs ce tastam cuvintele că, prezicând eşecul moţiunii de mâine, voi fi etichetat în fel şi chip. Pesedist, cel mai probabil, dacă nu… dăncilist. Ce contează că acum câteva zile am scris cum judeţele baronilor din jurul premierului sunt fruntaşe la finanţările din Fondul de Dezvoltare şi Investiţii? Sau despre Ajunul Baronului din 24 iunie? De fapt, sunt realist şi ar trebui mai des şi mai mulţi să avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, căci altfel ne vom îmbăta în continuare cu apă rece şi vom fi conduşi şi dominaţi politic, economic şi cum mai vreţi voi de păpuşari care, iată, sunt în stare să vândă publicului uriaşe scheme electorale. Până aseară, înclinam să am impresia că gata, Guvernul cade. Le-am pus cap la cap, iar ceea ce bănuiam de câteva zile pare să prindă sens.