Ion Raţiu - democraţia la modul autentic
0
Recunosc, sunt un cititor pasionat de jurnale, mai ales ale personalităţilor politice. Într-un jurnal poţi găsi, în multe cazuri, ceea ce o persoană nu a vrut să dezvăluie decât după dispariţia sa fizică. Lecturând un jurnal, poţi înţelege mai bine resorturile intime ale unor decizii care, la timpul respectiv, au fost analizate altfel, din motive de lipsă de informaţii.
Unii autori de jurnale nu sunt prea generoşi şi ezită, chiar şi în intimitate, să spună mai mult decât ce au declarat în public. Alţii, dimpotrivă, sunt mai dispuşi să prezinte anumite aspecte pe care nu le-au elucidat pe deplin. Unii preferă să ţină un jurnal zilnic, alţii să publice amintiri, retuşate inevitabil, fie doar şi datorită trecerii timpului şi amneziei fireşti care acompaniază evenimente din trecut.
Ion Raţiu a ţinut un jurnal din momentul în care a plecat din România (aprilie 1940) până în preajma decesului (ianuarie 2000). Până în prezent, nu s-au editat decât volumele care privesc perioada 1989 - 2000. Este vorba de peste 2000 de pagini pe care le-am parcurs fără oprire, în câteva săptămâni. Primul volum, referitor la anul 1990, a văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului care a decis să păstreze toate pasajele din jurnal, cu excepţia unor momente a căror omisiune este menţionată chiar în text. Ulterior, familia sa a avut grijă să editeze întregul jurnal postrevoluţionar.
De ce este importantă această mărturie, în mai mare măsură decât altele, datorate unor oameni politici contemporani ? Motivul este că Ion Raţiu nu analizează realitatea politică doar din perspectiva partidului din care a făcut parte întreaga viaţă - PNŢ, apoi PNŢCD. Cronica sa este echidistantă politic şi cu ajutorul ei putem descifra mai bine multe episoade de istorie recentă.
Cu toate acestea, jurnalul său nu a fost lecturat sau comentat în detaliu. Să fie doar din cauza apariţiei la o editură cu o distribuţie mai redusă ? Ori din pricina ignoranţei voite a celor care sunt descrişi în jurnal şi care continuă să ocupe poziţii cheie în politică sau în mass-media ? Sau poate ambele motive, conjugate?
Predarea democraţiei
Primele pagini ale jurnalului descriu decizia de a se întoarce în România, în ciuda unei situaţii mai mult decât confortabile în Marea Britanie, în ciuda existenţei unei familii care nu privea cu ochi buni repatrierea. Era destul de excentric să te întorci în România anului 1990, într-un moment în care românii tocmai căpătaseră libertatea de a pleca în Occident. Dealtfel, Ion Raţiu este printre puţinii români cu anvergură financiară sau politică ce decid să se întoarcă în România, să reia totul de la zero. În paginile jurnalului său nu se găsesc prea multe referiri la compatrioţi care au luat decizii similare pentru că numărul lor a fost extrem de scăzut.
Ion Raţiu se întoarce în România după 50 de ani de exil, cu o avere care îi permite să nu depindă de noii lideri politici de la Bucureşti, dar mai ales cu ceva care nimeni nu avea în acel moment: cunoaşterea felului în care funcţionează o democraţie.
Puţini cunosc faptul că Partidul Conservator britanic i-a oferit lui Ion Raţiu ocazia să fie ales în Parlament, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu are decât o singură cetăţenie, cea română şi nu doreşte o alta.
Ion Raţiu cunoştea în amănunt mecanismele democratice, provenind din familia memorandistului Ioan Raţiu şi având ca unchi pe Viorel Tilea, cel mai de seamă reprezentant al exilului românesc în Marea Britanie după 1940. Ion Raţiu a avut deopotrivă oroare de fascism - dovada fiind părăsirea României chiar înainte de instaurarea regimului Antonescu - şi de comunism - prin lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti, cu ajutorul organizaţiei pe care a înfiinţat-o şi a condus-o, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În aceste momente, când românii din diaspora sunt grupaţi în zeci de asociaţii, realizăm poate mai bine necesitatea unei singure organizaţii puternice, condusă de un lider autentic. La un seminar al Adunării Atlanticului de Nord din Scoţia, în anii 1990, Ion Raţiu aduce aminte asistenţei că în timpul războiului a vorbit în aceleaşi locuri împotriva fascismului, spre uimirea politicienilor prezenţi care nu înţelegeau cum un român putea fi considerat de britanici apt să vorbească în anii 1940 despre democraţie şi duşmanii ei.
Citind jurnalul lui Ion Raţiu, poţi realiza mai bine cât de redusă era cunoaşterea mecanismelor democratice în România începutului tranziţiei. Cei din FSN nu aveau decât experienţa regimului anterior. Opoziţia beneficia de aportul celor care experimentaseră democraţia înainte de 1938. Însă nimeni, în afară de Ion Raţiu, nu cunoştea cum funcţionează, pe viu, o democraţie contemporană. Din acest motiv, multe din sfaturile sale nu sunt luate în considerare, pentru ca ulterior protagoniştii vieţii politice să recunoască faptul că a avut dreptate. Un exemplu este părăsirea lucrărilor Camerelor. Deşi Ion Raţiu atrage atenţia conducerii PNŢCD că acesta este un procedeu nedemocratic şi că cei de la putere, atunci când se vor afla în opoziţie, vor face la fel încurajaţi de acest exemplu, nimeni nu este dispus să-l asculte. Abia atunci când, după venirea la putere a CDR, parlamentarii acestei formaţiuni contemplă spaţiul aproape gol în plen, lui Ion Raţiu i se dă dreptate. La fel, în cazul utilizării moţiunii de cenzură cu ocazia fiecărei sesiuni parlamentare (Ion Raţiu considera, spre deosebire de liderii PNŢCD şi ai CDR, că acest instrument trebuie utilizat doar atunci când există o nouă majoritate parlamentară; în caz contrar, eşecul unei moţiuni de cenzură duce la relegitimarea guvernului în funcţie). Atunci când se pune întrebarea dacă miniştrii să fie supuşi audierii în Parlament, cu ocazia remanierilor, Ion Raţiu oferă cel mai bun argument: în regimurile parlamentare aceştia sunt audiaţi, iar Marea Britanie sunt ridicaţi în rang pentru a face parte din Camera Lorzilor şi a se putea respecta regula potrivit căreia miniştrii trebuie să fie şi parlamentari, consecinţa firească fiind necesitatea audierii lor într-un regim precum cel românesc în care miniştrii nu depind doar de voinţa şefului statului. Deşi oferă de mai multe ori acest argument, pur şi simplu nu este înţeles. Ion Raţiu a condamnat excesele antidemocratice ale lui Ion Iliescu, dar nu a ezitat să condamne felul în care au fost înlocuiţi din funcţie prim-miniştri Victor Ciorbea şi Radu Vasile, prin intervenţia directă a preşedintelui Emil Constantinescu.
Investiţie pe termen lung
Ion Raţiu a realizat încă din momentul revenirii în România că o democraţie nu poate funcţiona în absenţa unei prese libere. Din acest motiv, şi-a îndreptat atenţia asupra apariţiei unui ziar, Cotidianul, pe care îl dorea în format occidental, extrem de obiectiv. Raţiu nu a urmat calea aleasă de patronii de presă din România care au considerat că a fi proprietarul unui ziar conferă un avantaj în lupta politică, chiar şi când aceasta nu este asumată ca atare. Modelul lui Raţiu a fost The Daily Express, patronat de un om politic de dreapta (Lordul Beaverbrook) şi editat de un om politic de stânga (Michael Foot). Datorită acestui model, Raţiu a căutat jurnalişti de stânga care să conducă politica editorială, compensând acest aspect prin editorialele, asumat de dreapta, pe care le scria. Niciodată nu a fost mulţumit de cei care au editat Cotidianul: Doina Bâscă era considerată ca fiind prea de dreapta, Tia Şerbănescu ataşată prea mult PD, Ion Cristoiu de stânga, Dan Diaconescu ataşat prea mult de PDSR. În ciuda acestor nemulţumiri interioare, niciodată exprimate în public şi în ciuda lipsei de profit a ziarului, Ion Raţiu continuă să investească în Cotidianul.
Colegii de partid insistă ca acest ziar să fie unul exclusiv al PNŢCD, iar ulterior îl somează să renunţe cu totul la ziar, atunci când gazetarii îi critică pe ţărănişti. Ion Raţiu, în numele democraţiei şi în ciuda partidului pe care l-a urmat fără nicio abatere, continuă să investească într-un ziar care îi aduce doar pierderi financiare şi politice.
Bilanţul este însă unul pozitiv: la moartea sa, în anul 2000, presa românească evoluase în direcţia unei asemănări cu cea occidentală şi datorită standardelor impuse de Cotidianul. Investiţia în democraţie a dat rezultate pe termen lung.
În 1991, Ion Raţiu a fondat, la Bucureşti, ziarul „Cotidianul“
Loial în politică
Jurnalul său aduce câteva detalii despre democraţia creştină românească mai puţin cunoscute chiar şi cercetătorilor acestui domeniu. De exemplu, Ion Raţiu este primul român care vizitează sediul Fundaţiei Konrad Adenauer din Germania pentru a stabili contacte. În acel moment, nici nu se auzise în România de existenţa acestei fundaţii. Ion Raţiu se declară pentru păstrarea denumirii interbelice, PNŢ, fără adăugarea particulei « creştin - democrat ». În acest fel, argumenta Raţiu, va exista o mai mare deschidere către partidele care fac parte din grupul popularilor europeni, creştin - democraţi şi conservatori deopotrivă. Cine însă ştia de existenţa familiilor politice europene în România anului 1990? Raţiu acceptă noua denumire şi refuză să părăsească acest partid, în ciuda tentaţiilor constante. Jurnalul descrie cu amănunte degringolada PNŢCD din ultima parte a guvernării CDR, mai ales încercarea de a crea ANCD (prin Ciorbea şi fraţii Boilă) şi apariţia Partidului Naţional Român, iniţiativă a lui Virgil Măgureanu.
Raţiu este contactat de toate grupările care doreau să se revendice creştin - democrate sau să continue PNŢCD. Refuză categoric orice ofertă, chiar şi când aceste grupări îi promiteau sprijin masiv pentru o eventuală candidatură la Preşedinţia României în anul 2000.
Puţini îşi mai aduc probabil aminte că Raţiu a contestat în instanţă denumirea Partidului Naţional Român, pe motiv că PNŢCD este singurul continuator al partidului memorandiştilor ardeleni. În acest demers, paradoxal, nu a fost acompaniat de conducerea PNŢCD, mai interesată să rezolve problemele curente ale guvernării decât să-şi afirme propria identitate. La argumentul, extrem de puternic, formulat de reprezentanţii PNR potrivit căruia partidul original nu mai este reprezentat de PNŢCD, din moment ce acesta nu susţine demersul lui Ion Raţiu, autorul jurnalului rămâne neânduplecat. Ion Raţiu nu apără un partid sau altul, ci însăşi ideea de a fi loial în politică. Atunci când discutăm în prezent de traseism, ar fi indicat să se ofere şi acest exemplu total contrar.
Ion Raţiu nu a fost agreat de Corneliu Coposu, care i-a blocat candidatura la Preşedinţie în 1992 - fapt recunoscut doar mult mai târziu, indirect, de către electorii CDR. Cu toate acestea, Ion Raţiu nu a candidat independent. Ar fi putut să o facă, având la îndemână suficiente mijloace financiare. A preferat să rămână fidel partidului din care făcea parte şi din care au făcut parte predecesorii săi. A refuzat să participe la încercările de a-l înlocui pe Corneliu Coposu din funcţia de preşedinte al partidului (iar aceste încercări au fost mult mai numeroase decât cele cunoscute înaintea lecturării jurnalului), motivând că are un deosebit respect faţă de cei 17 ani petrecuţi de Coposu în închisorile comuniste. Aceasta nu înseamnă că Ion Raţiu a creditat necondiţionat pe cei care au parcurs experienţa carcerală în România comunist : de multe ori în jurnal îi condamnă pe unii dintre aceştia pentru lipsa de adecvare la politica de astăzi şi pentru slaba lor capacitate de a înţelege acest lucru. Ion Raţiu şi Corneliu Coposu s-au respectat reciproc, dar nu s-au înţeles. Au reuşit să aibă o relaţie civilizată, să nu aibă conflicte în public. Motivul a fost probabil parcurgerea aceluiaşi tip de educaţie în România interbelică şi stagiul în preajma unor oameni de stat remarcabili, precum Iuliu Maniu şi, respectiv, Viorel Tilea.
Învăţături pentru politicienii de astăzi
Este frapant să citeşti în jurnalul lui Ion Raţiu caracterizarea pe care o face vizitei lui Viktor Orban în secuime, în 1998. Reflecţiile sale sunt extraordinar de actuale astăzi, la 17 ani de la acel eveniment. Raţiu consideră că cei aflaţi la putere (partidul său în speţă) nu ar fi trebuit să se rezume la a da declaraţii de respingere a afirmaţiilor în favoarea autonomiei maghiarilor, ci era indicat să îi ofere o surpriză lui Viktor Orban: să-l întâmpine la venirea în ţară, să-l acompanieze la şcoala de vară de la Băile Tuşnad, să-i ofere argumente contrare de faţă cu comunitatea maghiară, în mod civilizat şi pertinent. Izolarea politicienilor din Ungaria nu duce decât la escaladarea artificială a unui conflict, cel puţin la nivel verbal. A-i întâmpina pe oaspeţi şi a sta de vorbă cu ei este, potrivit lui Raţiu, spiritul toleranţei transilvane, practicate încă de la Edictul de la Turda din 1568 (cu care se mândrea, fiind semnat în oraşul familiei sale). Politicienii de astăzi ar trebui să citească aceste rânduri din jurnalul lui Ion Raţiu.
Cei care vor scrie istoria primelor decenii de postcomunism în România vor avea de răspuns la o întrebare extrem de complicată: de ce România nu a revenit la status-quo ante comunism - monarhie şi teritoriul din 1940 - din moment ce instaurarea republicii şi răpirea Basarabiei au fost consecinţa instaurării comunismului. Mai ales că revenirea la monarhie şi unirea cu Basarabia au fost enunţate ca obiective politice după 1989.
Răspunsul nu este simplu. Desigur, au existat şi condiţionări externe ca aceste două evoluţii să nu aibă loc. Au existat însă şi cauze interne, multe partide şi oameni politici fiind împotriva acestor deziderate. Ion Raţiu oferă însă o altă interpretare: România nu a restaurat monarhia şi nu s-a unit cu Basarabia pentru că şi aceia care enunţau aceste obiective politice nu au ştiut cum să le pună în aplicare. În opoziţie nu au enunţat soluţia, iar la putere au avut alte priorităţi.
Monarhia şi unirea cu Basarabia
În primul rând, problema monarhiei. FSN a pledat de la bun început pentru republică, PNL şi PNŢCD erau mai degrabă în favoarea revenirii la monarhie. Ion Raţiu a pledat ca în noua Constituţie să fie trecută posibilitatea alegerii formei de guvernământ prin referendum. Nu a fost acceptat de adversarii politici, nu a fost înţeles de membrii propriului partid (se prezintă la referendumul din 1991 şi votează împotriva Constituţiei, în ciuda boicotului de prezentare la vot decis de PNŢCD). Ulterior, prezintă prietenilor politici şi familiei regale opţiunea sa: după alegerea în funcţia de Preşedinte al României, va iniţia o campanie publică de prezentare a avantajelor şi dezavantajelor unei forme de guvernământ sau alta, iar apoi va organiza un referendum pentru a tranşa această chestiune. Dacă Ion Raţiu ar fi fost ales Preşedinte al României în 1990 sau în 1992, poate că un asemenea referendum ar fi avut loc, iar rezultatul său ar fi fost acceptat drept legitim de către toate taberele.
Ion Raţiu respinge în jurnal definirea în termeni exclusiv monarhişti a PNŢCD, dar nu acceptă ideea de republică necondiţionat.
Reflex democratic pe care contemporanii săi nu l-au înţeles. Din acest motiv, respinge categoric strategia CDR din 1992: desfăşurarea alegerilor prezidenţiale ulterior celor parlamentare (Corneliu Coposu credea că FDSN va câştiga alegerile parlamentare, dar va fi slăbit atât de mult încât contra-candidatul lui Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale va avea câştig de cauză, iar noul Preşedinte va proclama instaurarea monarhiei prin revenirea la Constituţia din 1923). Ion Raţiu atrage atenţia că decalarea alegerilor este în favoarea FDSN, dar nu este ascultat. Evenimentele i-au dat dreptate: FDSN a câştigat alegerile parlamentare şi pe cele prezidenţiale în 1992. Opoziţia nu a ştiut cum să-şi pună în aplicare unul din cele mai importante obiective declarate. Interesant este că Emil Constantinescu, candidatul CDR, achiesiază la acest plan (potrivit jurnalului lui Ion Raţiu) dar, odată ajuns Preşedinte, nu-l mai pune în aplicare. Corneliu Coposu nu mai era în viaţă pentru a-i aduce aminte promisiunea făcută.
În al doilea rând, problema Basarabiei. Ion Raţiu atrage atenţia că România nu trebuie să recunoască independenţa Republicii Moldova proclamată în 1991, ci să urmeze strategia RFG care s-a opus îndelung recunoaşterii RDG. În această problemă, poziţia lui Raţiu a fost singulară: entuziasmul guvernului şi al opoziţiei a fost atât de mare, încât România a recunoscut imediat noul stat; mai mult, a îndemnat şi alte state să procedeze la o recunoaştere rapidă.
Mai mulţi istorici şi analişti politici recunosc în prezent că acea recunoaştere din partea României a îngreunat de fapt o posibilă reunificare a celor două state. Lui Ion Raţiu i s-a dat, postum, dreptate.
Recent, ambasadorul Aurel Preda a recunoscut că Mircea Snegur a oferit de două ori lui Ion Iliescu reunificarea celor două state, dar acesta a refuzat. În mod sigur, Ion Raţiu nu ştia la acel moment de această iniţiativă. Dacă ar fi ştiut, i-ar fi confirmat ideea sa, respinsă de contemporani, potrivit căreia recunoaşterea Republicii Moldova era pentru Ion Iliescu primul pas şi totodată cel mai bun argument pentru a refuza orice tentativă de reunificare. Tot Ion Raţiu a subliniat avantajul României de face parte din formatul iniţial de negocieri privind rezolvarea conflictului transnistrean. Politicienii de la putere sau din opoziţie la acea dată au fost mai sceptici. Astăzi conflictul a rămas nesoluţionat, România nu mai face parte din formatul de negociere. Ar vrea să facă parte, dar nu ştie cum şi dacă ar mai fi posibil. Din nou, Ion Raţiu a avut dreptate.
Nevoia de mai mulţi Ion Raţiu
Ion Raţiu nu a fost un vizionar, nu a avut intuiţii geniale. Soluţiile pe care le-a propus erau fireşti, din perspectiva unei persoane care cunoaşte cum funcţionează democraţia şi care este imună la tentaţia totalitarismelor de stânga sau de dreapta. Nu a putut fi apreciat la adevărata sa valoare. Nu eram pregătiţi în anii 1990 să acceptăm ceea ce nu cunoşteam, dar nu eram pregătiţi nici măcar să ascultăm argumentele celor care aveau experienţa democraţiei. Într-un singur domeniu Ion Raţiu a reuşit să aplice ideile sale: apartenenţa sa la Adunarea Atlanticului de Nord a contribuit decisiv ca România să fie astăzi membru NATO.
România ar fi avut nevoie de mai mulţi oameni politici precum Ion Raţiu. Alte ţări care au făcut tranziţia la democraţie au avut mai multe astfel de personalităţi. Unele însă nu au avut deloc. Este important ca în acest moment lectura jurnalului lui Ion Raţiu să ne dea de gândit despre cum ar trebui să se facă politică în continuare: cu devotament, loialitate şi sacrificiu. Ori, în cuvintele lui Ion Raţiu care dau dovada deplină a caracterului şi a modestiei, „important e să se înţeleagă că întoarcerea mea în România şi tot ce i-a urmat a fost datorită nevoii mele de a mă înscrie în lungul şir de membri ai familiei noastre care au încercat să servească neamul nostru. Eu am făcut-o atât cât m-au ajutat puterile şi pregătirea mea... Ceea ce a fost foarte puţin sau aproape deloc.”
Se încarcă comentariile...
