Pentru că, în realitate, un politician liberal nu poate fi simultan un strateg politic şi un manager de succes într-o companie. Diviziunea muncii nu s-a inventat în ultimii ani şi apariţia ei a avut un rost în istoria umanităţii.
 
De când am ocazia de a vedea politica îndeajuns de aproape încât să înţeleg ce presupune motivaţia unor gesturi personale, am constatat un lucru despre care aş spune că ne este specific la scară largă. Foamea de funcţii şi foamea de titluri. Unde întorci capul găseşti cel puţin un personaj care îşi doreşte să acumuleze ceva, să strângă cât mai multe titulaturi pe cartea de vizită. Şi să nu credeţi că e ceva specific oamenilor needucaţi, lipsiţi de intelect sau neduşi la şcoală. Cu tristeţe o spun, apare mai degrabă la cei care sunt deja în poziţii importante, cu cariere, cu rezultate demne de respect.
 
Ceea ce am văzut în public la nivelul doctoratelor şi al diplomelor vehiculate de tot felul de semiculturalizaţi care au copiat ca să îşi atragă pseudorespectul celor din jur a fost o consecinţă a acestui comportament la scară largă. EU trebuie să fiu peste tot, doar EU pot să fac şi să desfac, EU vă voi salva şi vă voi călăuzi, bla bla bla. Ştim cu toţii discursul şi l-am văzut de la televizor în piaţa de legume şi fructe. E plină ţara de specialişti care ştiu întotdeauna cum se face mai bine, care nu au mişcat un deget când era nevoie de ei, care au venit ultimii la muncă şi au ieşit primii la televiziune sau pe Facebook. Să îşi aroge meritul altora sau să critice necruţător. Impostură pe scară largă.
 
Revenind la cazul ministrului Sănătăţii, doctorul Costache, înţeleg că nu e în niciun conflict de interese din perspectivă legală, dar moral, pentru Dumnezeu şi Hipocrate, omul a depăşit orice limită a bunului-simţ, la fel ca mulţi alţii înaintea lui. Poate e un mare chirurg, nu există niciun motiv să pui la îndoială acest fapt. Dar de ce cineva care are vocaţia profundă de a salva oameni nu rămâne mulţumit cu această vocaţie? M-aş întreba prosteşte, de ce nu ar rămâne un om care salvează în fiecare zi la meseria lui şi de ce oameni care au nevoie de a fi salvaţi nu ar beneficia de vocaţia sa? E liber să devină politician, fără dubiu şi acest lucru. Trăim într-o ţară liberă. Atunci de ce e nevoie să mai treacă pe la spital şi să opereze în timpul liber? Pentru amintirile sale, e nostalgia un factor pe care îl dorim în mintea unui ministru? Nu cred că vreunul dintre scenarii e sănătos nici pentru doctorul Costache, nici pentru ministrul Sănătăţii, nici pentru cei care sunt operaţi de el, nici pentru sistem în general. 
 
Lipsa de măsură e sancţionabilă peste tot şi nu este atractivă în viaţa reală. Foamea de funcţii e primul indiciu că, indiferent de performanţa cuiva, indiferent de calificările sau cultura şi inteligenţa cuiva, avem de-a face cu un individ care nu-şi poate regla propriile porniri şi care va decide asupra celorlalţi cu aceeaşi lipsă de măsură care îl împinge să îşi dorească încă o funcţie şi încă una.
 
Am avut un şef care făcuse la un moment dat o avere importantă, probabil peste un milion, oricum, o sumă semnificativă. Fost inginer, cu o minte remarcabilă şi o capacitate de discurs care îl făcea demn de respect. După ce a experimentat cum e să fii bogat, a început să creadă că e mai mult decât noroc, oportunitate şi inteligenţă. A început să creadă că e un dat, că e special şi că ce i s-a întâmplat e pentru că e special, ales şi că tot ce gândeşte se transformă în aur. Asta l-a făcut demn de dispreţ, mic şi meschin. Oamenii care nu ştiu unde le e locul nu sunt visători. Sunt fie impostori, fie delirează, imagindu-şi că au misiuni salvatoare.
 
Există diferenţe semnificative între a fi specialist, a fi manager sau a fi politician. Confuzia între cele trei meserii extrem de diferite este drumul cert spre eşec. Nu trebuie să fii mare cunoscător al unui domeniu ca să devii un bun expert în altul. Faptul că eşti suficient de inteligent încât să înţelegi ce presupune managementul sau politica nu te face automat specialist, ci doar un om inteligent. Pentru a excela e nevoie de alte calităţi. Pentru că, dacă ar fi suficientă excelenţa într-un domeniu pentru a reuşi în altul, atunci Hagi ar fi fost cel mai bun preşedinte al României din toate timpurile.