Elections are coming.

Chiar dacă au dosare deschise pentru corupţie, au purtat cătuşe în văzul tuturor, au negat vreo implicare în faptele de care sunt acuzaţi cu cinismul unor mafioţi versaţi şi unşi cu toate alifiile, acum reciclează Mitul Salvatorului şi candidează sau joacă rolul de majoretă pentru un alt candidat. Unul vrea mandatul cu nr. 5, iar altul face giumbuşlucuri prin parcuri la braţ cu un candidat care are aceeaşi carismă pe care o mai are acum Stolojan – care, apropo, a murit politic şi zace acum pe un post călduţ de europarlamentar. 

Vanghelie şi Piedone, că despre ei e vorba, ar fi fost, într-o ţară ca Franţa sau Germania, marii absenţi la alegerile de pe 5 iunie. Politicienii români nu se retrag însă din benevolenţă – ceilalţi doi foşti edili de cursă lungă, Chiliman şi Ontanu, au fost retraşi fie de partid, fie de justiţie. Într-un stat în care conducerea este personificată într-un personaj sau într-un grup oligarhic, corupţia este fixată în fibra statului de sus în jos – sistemul centralizat face regulile. Asta s-a întâmplat şi la noi, într-un fel sau altul, până în anul de graţie 2016. Cei mai notabili contracandidaţi ai lui Vanghelie, din 2008 până acum, au fost Sebastian Bodu şi Mugur Mihăiescu. Cu alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin, susţinerea ar urma să vină, pentru primarii care candidează pentru un nou mandat – de jos în sus, printr-o fatalitate electorală care îi favorizează pe cei în funcţie, chiar şi pe corupţi. Nivelul de toleranţă pentru fanionii ăştia ai cleptocratiei este, însă, tot mai redus – iar mobilizarea generaţiei Facebook şi saturaţia pe care electoratul o simte faţă de vechea gardă politică, saturaţie hrănită de curentul anti-corupţie devenit cumva cool, i-ar putea marginaliza într-o spirală a tăcerii pe cei care încă l-ar vota pe Vanghelie, de pildă. Pentru a nu se opune curentului social care apare ca fiind predominant, mulţi dintre votanţii lui Vanghelie s-ar putea ralia susţinătorilor PNL sau PSD (mulţi au făcut-o deja, potrivit ultimelor sondaje). 

Sindromul votanţilor captivi.

Pe de altă parte, să nu uităm că imediat după ce a anunţat că va candida, Marian Vanghelie conducea detaşat în sondaje – cu o scădere pe măsură ce se apropie data alegerilor, pe fondul celor amintite mai sus. Alegătorii lui Vanghelie, ca şi cei ai lui Piedone sau Negoiţă, pot fi diagnosticaţi electoral cu un Sindrom Stockholm al alegătorului captiv. Chiar dacă au fost prăduiţi la drumul mare, seduşi cu proiecte însăilate, ţinuţi în ignoranţă când a venit vorba de buget, cheltuieli şi alte treburi de primar, aceşti alegători votează maşinal la fiecare ciclu al alegerilor – cu candidatul care e cel mai „de-al casei”, întotdeauna.

Dacă ar şti când să moară politic, cu alte cuvinte dacă s-ar retrage atunci când o problemă legată de corupţie se leagă de numele lor, politicienii ar avea un avantaj – tradus iarăşi printr-o fatalitate psiho-socială de data asta: alegătorii au memorie scurtă. Ei s-ar putea întoarce, aşadar, în viaţa politică, după rezolvarea problemelor în justiţie, fără să îndure stigmatizările la care sunt supuşi candidând cu eticheta de „corupt”. Scandalurile politice afectează candidaţii doar pe termen scurt şi, de regulă – potrivit unor studii sociologice, aceştia recuperează, până la următorul ciclu electoral, circa două treimi din voturile pierdute în urma scandalului. O moarte ca cea a lui Jon Snow – temporară - ar aduce beneficii, pe termen lung, unui politician care ar abandona impulsul în favoarea unor calcule pragmatice.   

Daniel Marian Vanghelie.

Printre sughiţuri spontane, care se prelungesc uneori într-un recul semi-verbalizat care aduce a guiţat, Marian Vanghelie vrea să împlinească, în 2020, două decenii în funcţia de Primar al Sectorului 5. Nu e împotriva legii, deci legal vorbind a trecut cu brio eventuale oprelişti în calea candidaturii. Moral vorbind, îi atârnă la gât vreo opt dosare de corupţie care au legătură cu activitatea sa ca primar. Carvasazică, e acuzat că şi-a luat ceasuri şi a pus cărămidă peste cărămidă din banii celor care au plătit taxe în Sectorul 5 – şi în faţa cărora apare acum în rolul victimei. Sigur, nu îl putem bănui pe Vanghelie că acţionează, în vreun aspect al vieţii sale, în virtutea imperativului categoric kantian. Morala este rezervată celor slabi, în opinia lui. El, care a trecut ca vâsla prin şcoală, administraţie publică şi prin tot soiul de afaceri care l-au îmbogăţit, nu se poate autosabota punându-şi acum ca piedică tocmai Morala – căreia nu îi datorează, la urma urmei, nimic. Tocmai de aceea îndrăzneşte acum să cerşească voturi în cartiere ca Livezilor, pe care timp de 15 ani le-a abandonat ghetoizării. Vanghelie nu poate muri politic înainte de termen, candidatura lui de acum este ultima pe care ar mai putea-o bifa. El ştie că a furat, tocmai de aceea nu mai aşteaptă până la următoarele alegeri, pentru că ştie că urmează să fie mutat iarăşi într-un spaţiu în care va fi din nou anonim. Candidatura lui este doar un ambâţ de baron care vrea să lupte homeric până la ultimele puteri.

Cristian Popescu Piedone.

Un primar al cărui nume rămâne legat de un caz care parcă ne-a dat deşteptarea din letargia în care ne mulţumeam să vieţuim laolaltă. Cazul care ne-a amintit că în România se semnează hârtii în mod iresponsabil – sute, mii pe zi. Piedone are cel puţin 64 de motive să tragă obloanele la intersecţia cu campania electorală şi să asculte de semnalul #Colectiv pe care i-l dau alegătorii ajunşi cu răbdarea la os. Cu toate acestea, se plimbă prin parcuri pictat a la Avatar, scrie febril pe Facebook atunci când nu se plimbă cu Răzvan Sava prin sector şi năşeşte politic alţi doi candidaţi indezirabili – Vanghelie şi Ştefan Florescu (stau mărturie următoarele fraze culese de pe profilul de Facebook al lui Piedone - 1. „pe Daniel Vanghelie il cunosc de prea multi ani si stiu ce poate. E un om care a obtinut reale succese pentru PSD cat a activat in acest partid” şi 2. „la Sectorul 6 il recomand cu caldura pe Stefan Florescu. Este un om sufletist care s-a pus in slujba oamenilor"). În mod paradoxal, asocierea cu Piedone îl ajută pe candidatul liberal Sava – altfel un candidat deloc limbut, pe care vorbăreţul Piedone îl plimbă, practic, ca pe urs prin sector. Cum alegătorii au, de cele mai multe ori, memoria scurtă, personajul colportor Piedone îl ajută pe Sava să ajungă la destinaţie – fie prin victorie, fie prin simplul fapt că va fi trecut de campanie fără să activeze butonul Pause când îl lovea vreun spleen existenţial, sau să se acopere de penibil în întâlnirile cu cetăţenii. În cazul lui Piedone, peste care au trecut până acum „doar” două mandate, încăpăţânarea de a participa într-o formă sau alta la alegeri are o singură explicaţie: se simte nedreptăţit - cam 90% dintre primari ar putea fi acuzaţi de ce a fost acuzat el. Hârtiile pe care sute de Piedoni le semnează zilnic în mod iresponsabil poate nu omoară tineri, dar ne ţin captivi unei democraţii difuze, în care riscăm să nu mai deosebim dreptatea de nedreptate.

AMR 5.