Prin urmare, cum se va simţi acel angajat la stat sau patron cu contracte cu statul în comunele şi oraşele controlate de PSD, în care, eventual, statul e principalul angajator sau contractor? Cum va lua el cele două buletine de la referendum ştiind că listele cu prezenţa la vot nu sunt nici pe departe aşa secrete cum e votul propriu-zis şi că a apărea ca prezent la referendum le indică, practic, şefilor locali cu cine au votat? Că membrii secţiilor de votare, localnici ca ei, şi reprezentantul PSD în secţie vor şti, toţi, că au votat la referendum şi că, pe cale de consecinţă, există şanse ridicate să fi şi votat cu opoziţia?

Să nu-mi spună nimeni că oamenii ăştia, şoferi pe autobuzele locale, femei de serviciu, funcţionari publici, profesori, asistente medicale etc., ar trebui să-şi ia soarta în mâini, să se gândească la binele ţărişoarei şi să bazeze, fiecare, pe faptul că şi ceilalţi vor face ca el/ea. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte de filmul A Beautiful Mind, despre matematicianul John Nash. Acolo (sau în cartea cu acelaşi titlu, nici eu nu mai ţin minte...) apare o referinţă la un exemplu din teoria jocului, numit „dilema prizonierului“, care explică de ce doi oameni altfel perfect raţionali au mai mari şanse să nu coopereze într-o situaţie, deşi cooperarea ar fi în beneficiul ambilor.

„Dilema prizonierului“ e rezumată aşa: doi infractori sunt prinşi şi închişi în camere separate; fiecăruia i se oferă două variante – fie să-l trădeze pe celălalt, fie să coopereze cu el, netrădându-l. Sunt informaţi că, în cazul în care ambii trădează, ambii primesc doi ani de închisoare. Dacă unul trădează şi celălalt tace, cel care tace primeşte trei ani de pârnaie şi cel care trădează scapă. Dacă tac amândoi – adică dacă cooperează unul cu celălalt –, primesc un singur an de închisoare. Rezultatul experimental e că întotdeauna ambii trădează, fiindcă omul are o înclinaţie sistemică spre neîncredere şi necooperare cu celălalt.

Pentru oamenii din fiefurile controlate de PSD, referendumul e un fel de „dilema prizonierului“: sunt puşi să aleagă un risc bazându-se pe faptul că nu vor fi trădaţi de ceilalţi (că vor fi suficient de mulţi care să sfideze presiunile puterii şi să voteze la referendum).

Totul, pentru un referendum consultativ al cărui rol, ni s-a spus, e în primul rând să „transmită un semnal“ – doar că semnalul respectiv nu pune mâncare pe masă unei mame singure cu trei copii.

Aşa că singura şansă a celor captivi în reţelele de dependenţă socială e să voteze cu cine vor ei şi să nu semneze de prezenţă la referendum. Ceea ce va invalida referendumul.

Iar dacă referendumul nu va fi validat, ni se va spune că ne merităm soarta. Că e vina celor care nu s-au dus să ia acele două buletine. Că ne place, ca popor, să stăm în genunchi. Nu va spune nimeni (nu cel care a iniţiat referendumul) că oamenilor captivi nu le-a oferit nimeni protecţie, nu le-a zis nimeni, la televizor, când a anunţat referendumul, că-i va apăra, că ştie cât de greu e, că va face totul ca astfel de contexte să nu mai existe. Cam atâta ştiu unii despre ţara asta şi oamenii ei.