Băsismul are la bază principiul superiorităţii epistemologice şi morale a elitei conducătoare, la care se adaugă harapalpismul (Gabriel Liiceanu) ca machiavellism autohton. În termeni mai simpli, liderul cvasi-autoritar şi propriul grup consideră cu de la sine putere că sunt cei mai buni, că urmăresc obiectivele corecte şi bune şi că, pentru a le realiza, pot recurge la orice mijloace, chiar şi la cele nedemocratice. Băsismul se bazează pe încrederea deplină, de nejustificat, în liderul carismatic, în voinţa sa esenţial bună şi în capacitatea, în inteligenţa şi în tăria sa, în abnegaţia sa de a-şi urmări obiectivele, ignorând supoziţia oricărei guvernări democratice: evitarea răului cel mare al unei dictaturi.

Băsismul operează o răsturnare tipică în ordinea societăţii: statul devine vectorul democraţiei iar cetăţenii, în mod direct sau prin reprezentanţii lor (parlamentarii sau media), nu fac decât s-o ameninţe. Între un parlament corupt şi un dictator, băsismul alege dictatorul. Între o presă coruptă şi securitatea statului, băsismul alege ultima variantă. Băsismul consideră oricând că SRI este o instituţie care trebuie protejată, pentru că apără instituţiile democratice, în timp ce cetăţeanul are, în general, un comportament iraţional şi trebuie supravegheat sau tras pe sfoară. Între serviciile de informaţii şi mass-media, băsismul alege totdeauna serviciile de informaţii. Între serviciile de informaţii şi parlament, băsismul alege serviciile de informaţii.

Odată legitimat, băsismul respinge sistematic critica democrată, interpretând-o ca acţiune coruptă, vinovată. Astfel, a apăra prezumţia de nevinovăţie înseamnă a-i apăra pe cei care au încălcat legea, a critica acţiunile Justiţiei înseamnă a fi împotriva Justiţiei şi în favoarea celor corupţi. A arăta - ceea ce se vede cu ochiul liber - că DNA instrumentează dosare politice, înseamnă a susţine „sistemul ticăloşit”. Dar, cel mai mult băsismul respinge critica liderului, a lui Băsescu însuşi. El reprezintă centrul iradiant al întregii doctrine şi al tuturor acţiunilor. Totul pleacă de la el chiar dacă nu pleacă de la el. Elita băsistă se remarcă printr-o formidabilă voinţă de supunere faţă de lider, prin înregimentare. Ceea ce contează, în băsism, este Băsescu. Iar Băsescu este opusul cetăţeanului.

Chiar dacă Băsescu se află la finalul carierei de preşedinte, chiar dacă el nu se mai bucură demult de încrederea cetăţenilor, chiar dacă o alianţă anti-băsistă se află la guvernare, băsismul continuă să domine politica românească, modul de guvernare al statului. Ce altă victorie, mai mare, putea să-şi dorească Traian Băsescu? S-o recunoaştem, poate jubila. Nu doar că nu a fost învins de sistem, dar sistemul a devenit el însuşi.