Radiografia unei şanse - Secţiunea Vioară (II)
0
După cinci ediţii de succes, ce au promovat nume foarte cunoscute în prezent, Concursul Internaţional „George Enescu“ a dispărut cu totul în anii ’70 şi ’80 din agenda organizatorică a oficialităţilor comuniste.
Un text de Ioana Marghita
Ideea generoasă a începuturilor din 1958 nu-şi mai găsea partizani într-o ţară măcinată de austeritate. Abia după 1989 situaţia s-a schimbat, ediţia a VI-a fiind organizată împreună cu Festivalul şi încercând să recupereze câte ceva din golul trecutului. „A fost foarte greu. Concursul nu mai era nimic, din 1971. Am avut sprijinul artiştilor români, în primul rând Ludovic Spiess, care a fost directorul de concurs şi de festival în 1991, apoi maeştrii Ştefan Gheorghiu, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, apoi Arta Florescu şi Ileana Cotrubaş, pentru secţiunea de Canto. Toţi aceştia au ajutat ca să renască acest concurs, au luat legătura cu profesori, au chemat elevi de la universităţi, au avut elevii lor, au chemat foşti elevi de-ai lor din străinătate” – îşi aminteşte de la distanţa prezentului Mihai Constantinescu, director general Artexim, unul dintre cei care s-au luptat pentru ideea continuităţii acestei competiţii.
1991 era anul în care pe prima poziţie, în cadrul secţiunii Vioară, se impunea remarcabilul Dan Claudiu Vornicelu, un talent excepţional, al cărui final tragic a şocat şi a încheiat abrupt, la doar 37 de ani, un destin ce avea toate datele de afirmare internaţională.
Pe locul al II-lea, la aceeaşi ediţie din 1991, s-a clasat Axel Strauss, muzician german care se va impune ulterior şi la Concursul „Wieniawski“ din Polonia şi căruia i se va decerna, în 2007 la New York, prestigiosul Premiu „Naumburg“. Axel Strauss locuieşte în prezent în Canada, împărţindu-şi activitatea între cariera solistică şi cea pedagogică, muzicianul fiind profesor la Şcoala de Muzică „Schulich“ din cadrul Universităţii „McGill“ din Montreal.
Nici ocupantul locului al treilea la ediţia a VI-a a Concursului Internaţional „George Enescu“ nu este un nume mai puţin cunoscut. Bogdan Marius Zvorişteanu avea 21 de ani în 1991, când impresiona juriul format, printre alţii, din Lola Bobescu, Ştefan Gheorghiu, Ion Voicu şi Georges Tessier. Pentru Zvorişteanu, viitorul a fost unul frumos după Concursul „Enescu“, pentru că au urmat specializările la Academia Internaţională „Menuhin“ de la Gstaad,¬ unde a lucrat cu Alberto Lysy, o activitate concertistică intensă, completată cu rolul de concertmaistru pentru Orchestra Filarmonică din Santiago de Compostela, Orchestra de Cameră din Pforzheim şi, în final, Orchestra „Suisse Romande“.
O NOUĂ EDIŢIE DUPĂ OPT ANI
„A fost concursul în 1991, după care iar a murit. Până în 1999, nu s-a mai făcut niciun concurs. În 1999, s-a organizat din nou. Lawrence Foster era directorul Festivalului, în 1998, şi al Concursului din 1999. El a luat o decizie sinucigaşă, însă crucială: ţinem concursul, indiferent de numărul de concurenţi. Dacă se anula a doua oară concursul, era definitivă anularea. Lawrence Foster a spus: Trebuie să-l facem! Şi l-am făcut. Prin relaţiile lui Lawrence Foster, am reuşit să intrăm în Federaţia Internaţională a Concursurilor Muzicale, FMCIM“ – îi declara Mihai Constantinescu lui Ovidiu Simonca anul trecut, pentru Observator cultural.
În 1999, primele două locuri au fost ocupate de trei tineri violonişti români, Alexandru Tomescu, Remus Azoiţei şi Cosmin Bănică, ultimii doi împărţind locul secund. Alexandru Tomescu, solist-concertist al Formaţiilor Muzicale Radio, este o personalitate bine-cunoscută în prezent publicului român, o adevărată poveste de succes, un nume cu valoare de brand ce-şi demonstrează la fiecare apariţie excelentele calităţi solistice. Remus Azoiţei, clasat pe locul al II-lea în 1999, este profesor la prestigioasa Academie Regală de Muzică din Londra şi unul dintre membrii fondatori ai Societăţii „Enescu“din capitala Marii Britanii. În paralel, poate fi ascultat pe mari scene ale lumii, îm compania unor artişti şi ansambluri renumite. Şi Alexandru Tomescu, şi Remus Azoiţei, dar şi Cosmin Bănică demonstrează un ataşament special pentru repertoriul cameral. Cosmin Bănică ocupă, în prezent, poziţia de concertmaistru al reputatei Orchestre „Tonhalle din Zürich, putând fi urmărit, de asemenea, nu de puţine ori, şi în calitate de solist, fie în România, fie pe plan internaţional. Violonistul român reprezintă, de altfel, un caz unic în istoria concursului, participând la patru dintre ediţiile sale şi, de fiecare dată, numărându-se printre laureaţi. Este un exemplu de determinare şi perseverenţă într-un context în care aceste calităţi se dovedesc deosebit de preţioase.
NUME ALE VIITORULUI?
Ei bine, da. Avem toate motivele să investim încredere în tinerii violonişti premiaţi în ultimele şapte ediţii. Este de ajuns să începem menţionându-l pe spectaculosul, nonconformistul şi charismaticul Nemanja Radulovi, ce nu împlinise 17 ani în 2001, când a convins exigentul juriu al competiţiei bucureştene că merită locul I. Proclamat după patru ani, în 2005, „Revelaţia internaţională a anului“ în cadrul prestigioaselor premii franceze Victoires de la Musique, Nemanja Radulovi¬ a cucerit cu adevărat atenţia¬ internaţională în 2006, când l-a înlocuit pe Maxim Vengerov pe scena Sălii „Pleyel“ din Paris, interpretând la superlativ Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven, alături de Orchestra Filarmonică Radio France condusă de Myung-Whun Chung. A urmat debutul la Carnegie Hall, cu care a cucerit ovaţiile publicului american şi, din acel punct, povestea s-a scris de la sine, cu apariţii din ce în ce mai numeroase pe teren european, american şi asiatic.
În 2005, pe podium au mai urcat Ştefan Horvath, ce s-a afirmat ulterior atât ca solist, dar şi în calitate de concertmaistru al Orchestrei „Philharmonie der Nationen“ şi al Orchestrei Simfonice din Basel, şi Emil Churdnovsky, fiul reputatei violoniste Nina Beilina, câştigătoarea competiţiei de la Bucureşti în 1961. ¬Iată o altă premieră a Concursului Internaţional „George Enescu“, ce aduce pe podium, la distanţă de 40 de ani, membri ai aceleiaşi familii.
Mergând mai departe, îl întâlnim în 2003, pe prima poziţie a competiţiei bucureştene, pe tânărul Eugen Ţichindeleanu, pe atunci în vârstă de 22 de ani, care ulterior şi-a continuat studiile la Paris şi s-a numărat printre laureaţii unor prestigioase concursuri, cum sunt „Marguerite Long- Jacques Thibaud“ şi „Carl Nielsen“. Eugen Ţichindeleanu colaborează cu artişti de marcă ai vieţii internaţionale, este invitat cu regularitate în cadrul unor festivaluri importante şi este, totodată, concertmaistru al Orchestrei Simfonice din Odense, Danemarca, dar şi prim-violonist al Cvartetului de coarde din Copenhaga. Pe locul al III-lea s-a clasat în 2003 violonista olandeză Frederieke Saeijs, cea care câştiga peste doi ani Concursul „Marguerite Long-Jacques Thibaud“ şi care se afirma drept una dintre cele mai apreciate interprete în ţara sa de origine.
Probabil că unul dintre cele mai sonore nume lansate în ultimii ani de Concursul Internaţional „George Enescu“ este cel al lui Valeriy Sokolov, un solist care colaborează astăzi cu cele mai importante ansambluri instrumentale ale lumii, dar şi cu mari nume ale artei dirijorale. De altfel, pe Valeriy Sokolov îl puteţi asculta şi în actuala ediţie a Festivalului „Enescu“, într-o companie ex¬trem de selectă: Orchestra¬ Filarmonicii din Sankt Petersburg, condusă de Yuri Temirkanov.
PARIURI INTERPRETATIVE RECENTE
Faţă de laureaţii primelor ediţii, care au avantajul trecerii timpului şi al decantării rezultatelor profesionale, rămâne de văzut în ce măsură tinerii violonişti premiaţi în ultimele cinci ediţii vor confirma votul de încredere acordat. Toate datele sunt încurajatoare, şi în cazul Annei Ţifu (foto sus) (premiul I în 2007), posesoarea multor distincţii internaţionale, stăpână pe o tehnică solidă, şi în cel al lui Chun Harim (premiul al II-lea, 2007) din Coreea de Sud, prim-violonistă în Orchestra Radiodifuziunii din Hamburg, dar şi în cel al lui Vlad Stănculeasa (premiul al III-lea, 2007), concertmaistru al Orchestrei Simfonice din Göteborg, muzician ce revine în fiecare an în Festivalul „Enescu“.
Nu putem încheia această radiografie fără să enumerăm tinerii violonişti ce s-au remarcat în ultimii ani, dintre care se detaşează polonezul Jarolaw Nadrzycki (premiul I, 2009), care câştigase deja, în 2001, competiţia „Jasha Heifetz“ de la Vilnius şi se va impune după reuşita de la Bucureşti şi la Concursul „Haciaturian” din Armenia. De altfel, lista premiilor câştigate de Jarolaw Nadrzycki este impresionantă şi nu au surprins pe nimeni colaborările sale recente cu Orchestra „Simon Bolivar“, cu cea a Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg sau cu Orchestra Filarmonicii din Londra. La fel de apreciat este şi Haik Kazazyan (premiul al II-lea, 2011) din Armenia, câştigător în 2004 al Concursului „Marguerite Long-Jacques Thibaud” şi, mai recent, ocupantul locului al III-lea la ultima ediţie a Concursului „Ceaikovski“ de la Moscova. Din 2002 a activat ca solist al Orches-trei Filarmonicii din Moscova, iar începând cu 2008 activează şi ca profesor la Conservatorul din capitala Rusiei. Tot pe locul secund s-a clasat în 2011 şi Alexandra Conunova, cea care peste un an cucerea prima poziţie la Concursul „Joseph Joachim“ de la Hanovra. Discipolă a unor maeştri renumiţi, ca Ivry Gitlis şi Renaud Capuçon, Alexandra Conunova se impune deja ca o prezenţă solistică mult aplaudată pe scenele europene.
Iar dacă germanii au apreciat sunetul frumos al Alexandrei Conunova, Igor Oistrah admiră fineţea şi maturitatea muzicală a lui Antal Zalai (premiul al III-lea, 2011), muzician cu peste 12 distincţii internaţionale în palmares. Un talent redutabil se dovedeşte şi Ştefan Tarara (premiul I, 2014), concertmaistru al Orchestrei Filarmonicii din Mannheim şi, din 2014, asistentul lui Zakhar Bronn la Interlaken, în Elveţia.
Iată că din această lungă listă desprindem, deja, o imagine unitară şi închegată a amplitudinii valorice demonstrate în timp de laureaţii Secţiunii Vioară a Concursului Internaţional „George Enescu“. Cei mai mulţi dintre ei şi-au conturat o traiectorie prodigioasă, fie pe terenul solistic, fie pe cel cameral sau pedagogic, demonstrând că premiile câştigate la Bucureşti au fost meritate cu prisosinţă. Iar dacă George Enescu însuşi ar privi toată această serie de premianţi ai concursului ce-i poartă numele, cu siguranţă că ar zâmbi aprobator: a avut şi are urmaşi de elită.
Se încarcă comentariile...
