În toamna lui 2010, Jordi Savall şi Hesperion XXI au scos pe piaţă un album consistent intitulat ”Dinastia Borgia – Biserică şi Putere în Renaştere”. Spun ”consistent” şi pentru că proiectul curpinde 3 dc-uri, totalizînd mai mult de 3 ore şi jumătate ca durată, dar şi pentru că acestea sînt însoţite de un text amănunţit şi de un dvd despre drumul prin istorie al uneia dintre cele mai celebre familii. Pe scena Ateneului, într-o agreabilă după-amiază de toamnă, Savall a spicuit din aceste album, oferindu-ne un show de aproximativ două ore. Cum reperele pentru aprecierea acelei muzici lipsesc celor mai mulţi, rămîne doar momentul magic al minunării. Instrumente vechi mînuite măiastru, voci de toate genurile (de la contratenor la bas, plus o soprană) bine antrenate pentru acest gen de cînt şi o muzică din alte universuri care, paradoxal, pe măsură ce sînt mai depărtate în timp, par mai apropiate, mai intime. Nu sînt un împătimit al muzicii vechi, dar am impresia stranie, de fiecare dată cînd o ascult, că îmi şopteşte la ureche, că îmi cîntă direct mie, că îmi spune ceva personal. Este ca şi cum istoria lumii devine istoria mea personală. Mă simt un personaj dintr-o stampă din secolul XVI-lea.

Jordi Savall este un muzician special, poate cel mai special dintre imenşii artişti aduşi la Bucureşti de această ediţie a Festivalului. În anii 1960, pe cînd studia violoncelul la Barcelona, a descoperit două pasiuni care nu l-au părăsit niciodată: muzica veche şi Montserrat Figueras. Muzicii vechi, i-a dedicat viaţa sa. A devenit gambist şi unul dintre cei mai luminaţi scotocitori prin arhivele lumii pentru a-i reda acesteia o pierdută  memorie muzicală. Cu Monserrat Figueras s-a căsătorit. Ea a devenit, pînă aproape de plecarea ei dintre noi, în 2011, partenerul spiritual şi muzical privilegiat al lui Savall şi soprana formaţiei Hesperion, pînă în 2000 zisă ”XX”, după 2000 zisă ”XXI”. Alăturarea acestor doi muzicieni a fost, nu am nici o îndoială, voinţa lui Dumnezeu. Nu doar că au fost o familie minunată, dar au format un cuplu muzical extraordinar care a readus în deriva dintre cele două secole trăite de noi muzica unor timpuri despre care credem că ştim multe, dar nu ştim mai nimic.

Munca lui Savall este, din această perspectivă, fabuloasă: a scos zeci de discuri şi a finalizat nenumărate proiecte muzicale, readucînd în atenţie muzicile imperiilor şi regatelor care s-au născut şi au murit în evul mediu. La noi, el este mai ales cunoscut datorită discului său ”Istanbul/Dimitire Cantemir – Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene”, din 2009. Aportul lui Savall la reîntregirea cu propriul sine mai vechi a culturii muzicale europene contemporane este imens. Ceea ce a făcut acest om pentru revitalizarea instrumentelor vechi şi a muzicii de pînă la Vivaldi şi Bach (cam aceasta este limita ”superioară” de vechime a muzicii pe care o cîntă Savall şi formaţia sa) este incomparabil. Pur şi simplu, nimeni nu a făcut mai mult şi mai bine. Au fost şi, fără îndoială, mai sînt bravi interpreţi ai acestei muzici, dar nici unul nu a reuşit ce şi cît a reuşit Savall.

Familia Borgia este, pentru mulţi, un mit. Spui Borgia, spui crimă, trădare, sete de putere şi averi, maşinaţiuni politice oculte şi otrăvitoare, corupţie, viol şi incest, războaie nesfîrşite. Mă grăbesc să adaug că pe bună dreptate. Dar, Borgia a însemnat şi mult mai mult. Aceşti oameni cruzi, care păreau destinaţi răului cel mai violent, erau iubitori de arte şi protectori ai marilor valori (Leondaro însuşi, geniul absolut al vremii sale, era un apropiat al lui Cesare Borgia, era finanţat şi protejat de acesta).  Familia Borgia a dominat secolele al XV-lea şi al XVI-lea în Italia şi Spania, a încropit armate, a înfiinţat şi desfiinţat ducate şi chiar regate, iar istoricii mai recenţi de spun că, sub Alexandru al VI-lea, s-a croit unul dintre primele planuri de unificare a Italiei, ceea ce este, din perspectivă, valorizat mai degrabă pozitiv decît negativ.  Puterea colosală a familiei, la un moment dat, s-a exercitat prin Biserica Catolică. Pe lîngă nenumăraţi duci, viceregi, episcopi şi arhiepiscopi, Borgia a dat doi papi (Callistus al III-lea şi Alexandru al VI-lea), dar şi un sfînt, pe Francis Borgia.  Acesta din urmă, un iezuit harnic, fondator de şcoli şi strălucit compozitor (istoricii spun că a fost cel mai important compozitor de muzică sacră dintre cei care i-au precedat imediat lui Palestrina), a murit în 1572 şi a fost canonizat în 1670. De altfel, pe disc se poate asculta şi un Credo in unum Deum atribuit lui Francesco Borja (Borgia este varianta italienizată a numelui spaniol al familei). De fapt, aniversarea a 500 de ani de la naşterea sfîntului a născut în mintea lui Savall ideea proiectului muzical. Sigur că cei mai faimoşi dintre faimoşii familei Borgia sînt şi cei mai odioşi: Papa Alexandru al VI-lea şi doi dintre neştiut de mulţii lui copii, Cesare şi Lucreţia. Teribili indivizi! Totuşi, istoria proeminentă a familiei începe cu Alfons Borgia, diplomat şi profesor, un om foarte inteligent şi abil care, urmare a unui compromis politic complicat, devine Papă în 1455 sub numele de Callistus al III-lea. Va conduce Biserica Catolică doar trei ani - puţin pentru istorie, dar suficient pentru a deschide apetitul familiei sale.

În orice caz, proiectul lui Savall începe cu muzică arab-andaluză de la începutul secolului al XI-lea (acesta fiind punctul istoric de început al familiei în spaţiul Valenciei de astăzi) şi merge pînă în secolul al XVII-lea, la canonizarea sfîntului Francis Borgia. Pe cele trei discuri avem aproape 4 ore de muzică marcînd momentele şi locurile importante pentru istoria familiei. Auzim şi noi exact muzica pe care o auzeau urechile acelor oameni, în acele timpuri, în acele locuri.

La Bucureşti, am avut parte de un compendiu. Primul cîntec, după introducerea arab-andaluză, a fost Da pacem Domine, marcînd momentul 1417 – Conciliul de la Constance care a pus capăt Marii Schisme Vestice prin desfiinţarea papalităţii de la Avignon. Ultimul cîntec a fost Pange Lingua Gloriosi, care este şi ultimul cîntec de pe disc, marcînd, cum spuneam, canonizarea lui Francis Borgia. Interesant din perspectivă istorică mi s-a părut momentul El Rey Y Por S.M. Don Luis Carrillo în care s-a citit edictul  de expulzare al maurilor din Valencia (1611). Pe disc, lectura edictului este urmată de un moment muzical foarte pecrutant: Lamentaţia maurilor, care, din păcate, a lipsit din spectacol.

Muzica veche are, după părerea mea, o unică imensă şi indiscutabilă calitate: e veche. Ca orice este vechi, impune respect şi preţuire în sine. Este, totuşi, o muzică pentru un public ”de nişă”. Am putut vedea la Ateneu, că acest public există la Bucureşti. Că îl ştiau pe Savall şi isprăvile lui de pe Mezzo sau urmare a proeictului Cantemir despre care am pomenit mai sus, că îi ştiau discurile sau călătoriseră prin Europa să-l asculte în concerte – fapt este că prezenţa muzicianului catalan la Bucureşti nu a venit deloc pe un loc golit de ignoranţă. De altfel, a fost, pentru Savall, o revenire la Bucureşti. Publicul lui l-a întîmpinat cu căldură şi i-a arătat, încă o dată, aprecierea.

 Nu îi bănui de snobism pe cei care au ovaţionat minute în şir pe Savall şi pe muzicienii săi. Categoric ei nu au fost dintre cei care au adormit în sală (cazuri nu puţine şi, admit, era greu să îţi învingi linul derapaj soporific sub mîngîierea sunetului blînd al violelor da gamba, lăutelor şi tamburinelor de toate felurile) şi m-am bucurat că Festivalul le-a putut oferi această imensă bucurie. Trec peste detaliul simpatic că, la un moment dat, doi dintre membrii ansamblului lui Savall, pe scenă fiind, au pierdut pentru cîteva secunde şi ei lupta cu somnul şi ajung la ceea ce a fost important. Concertul lui Savall a dat Festivalului o nouă dimensiune – aceea a istoriei. Cînd se întîmplă, foarte rar!, să nu fie arta supremă, care să conducă spre neştiute orizonturi sensibilitatea colectivă, muzica este un martor fidel. Reconstituirea vremurilor spusă de muzica lor este un act de o imensă importanţă culturală.