Am ales intenţionat în fraza de început a acestui comentariu verbul a împlini fiindcă orice alte verb, precum firescul a sărbători, mi se pare a fi fără acoperire în realitatea deloc încurajatoare cu care se confruntă instituţia de interes public din Calea Dorobanţi 191.

Nu e vorba exclusiv despre starea financiară tot mai precară, despre viitorul din ce în ce mai nesigur, despre scoaterea instituţiei însăşi la mezat. O operaţiune cu conotaţii tot mai accentuat politice după ce legea anulării taxei a trecut de Parlament. E vorba - trebuie să o spunem fără riscul că am fi repetat-o excesiv - despre un act normativ ce pune în primejdie nu numai independenţa atâta câtă e, ci însăşi existenţa TVR. Ca şi cea a Societăţii Române de Radiodifuziune.

Nu e vorba numai despre faptul că, la ora actuală, Televiziunea publică din România are parte de un Consiliu de Administraţie mai politizat decât oricând, care a transformat fără nici o sfială şi nici cea mai mică urmă de îngrijorare prezentul şi viitorul instituţiei în câmp de luptă şi dispută de cea mai joasă speţă.

Nu e vorba nici măcar despre incompetenţa unui grup din conducerea executivă cu totul aberantă, abuzivă, defectivă de orice urmă de profesionalism, care, în apariţiile şi comunicatele ei publice, minte precum respiră, sperând că astfel va putea să ascundă adevărul şi substanţa crizei de încredere cu care se confruntă TVR în raport cu telespectatorii săi.

Poate că nimic nu e mai trist în aceste zile de aniversare decât constatarea că în anul de când la conducerea Televiziunii publice din România se află doamna Irina Radu, acompaniată de un aberant şi personal Consiliu de coroană, aflat şi el în disoluţie fiindcă a preferat să ia distanţă faţă de tot mai pernicioasa influenţă dobândită şi de supravegherea specială cu iz politic exercitată de d-na Doina Gradea, publicul principalului canal, TVR 1, s-a înjumătăţit. Mai exact, din octombrie 2015 au fost pierduţi cam 100.000 de telespectatori pe minut.

Nimic nu certifică mai categoric criza de încredere profundă cu care se confruntă Televiziunea publică din România decât detaliul ţinut ascuns cu dinţii şi sub şapte lacăte ruginite că dezbaterea post-electorală din seara de 11 decembrie 2016, dată aventurist pe mâna neaveniţilor Emma Zeicescu şi Ionuţ Cristache, indivizi aduşi din şomaj şi prezentaţi drept mari vedete, în fapt doi semi-analfabeţi lipsiţi până şi de cei şapte ani de acasă, cu atât mai puţin de aptitudini de teleast, a avut cel mai scăzut rating de când se organizează astfel de emisiuni în platourile din Calea Dorobanţi.

Nu voi mai insista însă în aceste rânduri asupra insignifiantei persoane a Irinei Radu, a condiţiei sale de marionetă şi a greşelilor sale în cascadă. Ar fi doar vorbe de prisos fiindcă insa respectivă, doamna director Mai trage o dată cu personalitate de loz în plic, este demult decuplată de la realitate şi de la cea mai elementară urmă de bun simţ profesional.

Îmi voi exprima, în schimb, dezamăgirea faţă de felul în care TVR a înţeles să îşi rememoreze în ultimele luni propria ei istorie. Unei priviri necesar autocritice, recunoaşterii deschise şi oneste a greşelilor mult prea numeroase comise până în decembrie 1989, dar şi multă vreme după aceea, chiar şi azi, pentru simplul motiv că TVR nu s-a putut niciodată debarasa de aservirea ei politică, i-au fost preferate autoamăgirile şi prezentarea edulcorată a unui trecut şi a unui prezent nu tocmai onorante.

Fireşte, era absolut imposibil ca TVR să fi fost în anii comunismului altceva decât un instrument de propagandă cu atât mai deşănţată cu cât situaţia din ţară se înrăutăţea, numai că acest statut s-a exercitat şi cu complicitatea multora dintre angajaţii săi. Or, din ceea ce s-a spus pe post rezulta că mereu alţii, nişte alţii de indistincţi, au fost de vină, altminteri instituţia fiind un bastion de tăcută, surdă luptă anti-comunistă. Memoria colectivă şi arhiva spun însă cu totul altceva. 

Mai grave decât abdicările şi demisiile morale din perioada socialismului dinastic au fost cele întâmplate după Decembrie 1989. Dacă ceea ce s-a întâmplat în zilele Revoluţiei mai poate fi explicat la rigoare prin starea de confuzie din acele momente, nimic nu justifică minciunile care s-au difuzat pe post cu bună ştiinţă şi din înalt ordin începând cu data 28 ianuarie 1990. Continuând cu Marea Mineriadă din iunie, cu Mineriada din septembrie 1991 ş.a.m.d. Oare de ce nimeni din TVR nu a făcut vorbire despre aservirea instituţiei intereselor grupului Iliescu-Roman-Măgureanu în zilele Marii Mineriade, cu atât mai mult cu cât doar puţine zile în urmă Parchetul a anunţat punerea sub acuzare membrilor respectivului grup? Cum au acţionat în acele zile membrii conducerii executive - domnii Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu - în ce condiţii s-a luat decizia întreruperii emisiei, câtă acoperire în realitate au avut capetele bandajate ale unor slujbaşi ai instituţiei şi câtă manipulare s-a produs după 14 iunie 1990? Iată o serie de întrebări la care poate că s-ar fi cuvenit să avem în fine un răspuns. Ca un exerciţiu de exorcizare a relelor de odinioară, pe care TVR l-ar fi putut face în preajma aniversării sale, dar şi ca o probă de onestitate cu semnificaţia unei noi oferte de reconciliere dintre ea şi telespectatorii săi.

Scuzele publice pe care le-au formulat în după-amiaza zilei de 22 decembrie crainicii de atunci ai TVR, George Marinescu şi Petre Popescu, s-au evaporat la nici câteva ore după aceea, TVR găsindu-şi imediat după fuga lui Nicolae Ceauşescu un alt stăpân. Care s-a schimbat cu fiecare nouă schimbare a puterii politice din România. În această situaţie se află prima explicaţiei a decăderii TVR. De abia apoi au intrat în joc ofertele mult mai atractive ale celorlalte televiziuni care au apărut după 1993 pe piaţa naţională media, mult mai prompta lor adaptare la gusturile tot mai în schimbare ale telespectatorilor.

Dacă în a doua jumătate a anilor ’90, ani de maximă înflorire a televiziunilor din România, TVR le-a furnizat noilor posturi comerciale personalul editorial cel mai performant, astăzi instituţia din Calea Dorobanţi 191 a ajuns să se transforme în canalul colector al concediaţilor de la fostele lor locuri de muncă. Aceşti indivizi au fost aduşi în TVR cu temenele, cu salarii mari, îşi dau aere de vedete, deşi audienţa pe care o fac este de tot râsul. O situaţie jalnică pentru care se fac vinovaţi numiţii Radu Irina, Zgabercea Cristian, Calotă Corneliu, lor alăturându-li-se reformata protevistă Doina Gradea, la rându-i garantată politic de acelaşi PSD.

Sigur, au existat şi continuă să existe în TVR mulţi angajaţi cinstiţi, oameni cu conştiinţă profesională desăvârşită. Există, de asemenea, mari profesionişti. Ei reprezintă marea masă, masa tăcută, a angajaţilor TVR. Profund nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă la ora actuală în postul public, exasperaţi de fanteziile şi jignirile pe care şi le permite managementul abuziv, de marginalizarea la care sunt supuşi de o conducere reprezentată de nefrecventabila Radu, de penalul Zgabercea, de komisarul politic Calotă. Conducere cauţionată politic de PSD.

Sunt în TVR la ora actuală mai bine de două mii de salariaţi dezamăgiţi şi demoralizaţi de faptul că TVR este tot mai părăsită de telespectatorii care manifestă o veritabilă ostilitate la adresa ei.

Pe aceşti oameni oneşti aş fi dorit să îi văd şi să ii aud în emisiunile aniversare, spunând adevărul despre trecutul şi despre cenuşiul prezent al TVR. Nu a fost să fie. Din păcate.

Nu trimiţând mincinoase scrisori deschise celor ce se arată potrivnici actualei conduceri, nu ameninţându-i cu procese pe cei ce spun şi scriu adevărul despre deplorabila condiţie morală de la vârful Televiziunii publice din România se va putea obţine restartarea, pe baze solide, a relaţiei astăzi cvasi-nule dintre TVR şi tot mai puţinii săi telespectatori.

Altminteri, ziua de astăzi s-ar cuveni să fie în TVR nu una de falsă bucurie, de triumfalism, de sanctificare a unei arhive, în sine foarte valoroasă, ci de meditaţie serioasă asupra viitorului instituţiei din Calea Dorobanţi nr. 191.