Dacă fiecare cetăţean, pe măsură ce devine mai slab şi în consecinţă mai incapabil să îşi păstreze propria libertate, nu ar învăţa arta de a se uni cu semenii săi ca să o apere, tirania ar creşte în mod necesar. (Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol.2, Ed. Humanitas, 1995, p. 119, trad. Claudia Dumitriu)

Tocmai m-am întors de la mitingul început în Piaţa Universităţii şi sfârşit în Piaţa Revoluţiei. Este mitingul cu care am încheiat anul acesta o experienţă politică, dar mai ales civică, unică până acum pentru mine.

Mitingurile din toamnă

Această experienţă am început-o la mitingurile din toamnă, contra legii pentru exploatarea Roşiei Montane, la care am participat de patru ori. Atunci am trăit pentru prima oară senzaţia că nu sunt singur, ci că fac parte cu adevărat dintr-o comunitate de români. Şi nu una cum se vede la televizor: care votează strâmb, care se înghesuie la moaşte sau care se înjură în trafic şi parchează nesimţit. Ci una care se vede lângă fiecare dintre noi, a oamenilor care merg la muncă, care plătesc impozite, cresc copii şi care-şi rup din weekend, să se-adune şi să ia ÎMPREUNĂ atitudine, prin exerciţiul politic al exprimării publice, împotriva unor măsuri nedrepte. Am avut senzaţia - de necrezut - că fac parte cu adevărat dintr-o comunitate a românilor liberi care strigă pentru libertatea lor şi a copiilor lor, pentru o ţară în care vrea să trăiască pe termen lung şi sigur.

Mi-am format personalitatea pe un fond al dezamăgirilor produse de o clasă politică impotentă şi lacomă 

De la 1989

În 1989 aveam 14 ani şi eram în Constanţa. Am auzit despre Timişoara la radio, am văzut despre Bucureşti la televizor. Anii de liceu i-am petrecut în era manipulatorie şi haotică, ce părea veşnică, a regimului Iliescu, anii de studenţie, în Bucureştiul lui Constantinescu, primii ani de muncă în aroganţa lui Năstase, iar următorii în duduiala economică, apoi în criza lui Băsescu. Mi-am format deci personalitatea pe un fond al dezamăgirilor produse de o clasă politică impotentă şi lacomă şi al unei mase amorfe de români indiferenţi şi fricoşi.

Libertatea de după 24 de ani

Dar acum, în seara aceasta, aprinzând o lumânare adusă de un prieten la troiţa Universităţii, m-am simţit cu adevărat liber. N-aveam maşini pe lângă mine, ci oameni români, unii veniţi chiar din Ţara Moţilor, prin care reunoşteam şi prieteni. Iată, la Km. 0 al ne-comunismului, am conştientizat istoria de acum 24 de ani, făcută de oameni ca mine şi ca tine, cititorule român, oameni care au ieşit pentru libertatea lor şi a celorlalţi. Unii au murit. Alţii trăiesc şi acum.

După unii, degeaba, şi degeaba e când cei care fac legile şi le fac doar pentru ei şi nu răspund pentru asta. Dar în seara aceasta, pentru mine, cei care au murit acum 24 de ani nu au murit degeaba. Pentru că eu, şi alături de mine alţi români - şi toţi românii dacă ar fi vrut să iasă - ar fi fost liberi să meargă ÎMPREUNĂ pe Bulevardul Magheru, prin Piaţa Victoriei şi prin Piaţa Revoluţiei, să agite steaguri pe maşinile jandarmeriei şi să-şi strige, LIBERI ŞI EGALI, dorinţele. Dorinţe care se vor împlini dacă facem tot ce depinde de noi să se împlinească.

Le mulţumesc celor care au murit în decembrie 1989 că, la 24 de ani după martitirul lor, mi-au dat mie, un simplu cetăţean, chiar şi trei ore, exerciţiul libertăţii şi al exprimării democratice. L-am trăit din plin, mărşăluind, scandând, fluierând, ÎMPREUNĂ cu alţi semeni. Ceea ce nu e puţin lucru, într-o ţară cu despotisme, tiranii şi dictaturi.

Dar o ţară care a început, însă, să prindă gustul libertăţii şi al exerciţiului democratic.