Documentul a trecut relativ neobservat pentru că eram imediat după summitul NATO din 14 iunie şi a doua zi, pe 16 iunie, avea loc întâlnirea Biden-Putin. Totuşi, documentul merită toată atenţia pentru că reprezintă un bun model, sugerat de la Chişinău de mai mulţi analişti şi politicieni, pentru că reprezintă o alianţă între un stat membru NATO şi unul nemembru, o bună ocazie de reflectare în legătură cu viitoarele relaţii româno-române, dintre România şi Republica Moldova. A meritat analiza documentului, şi merită subliniate şi elementele şi limitele acestui acord, ca să nu mai vorbim despre limitele transpunerii lui şi a prevederilor înscrise în Declaraţie între cele două state româneşti despărţite de Prut.

De la Declaraţie la acord de alianţă sau la garanţii

Ca de obicei, principala analiză trebuie să plece de la ceea ce este şi ceea ce nu este Declaraţia de la Shousha. Este un acord puternic de parteneriat strategic întărit în multiple domenii între “două state, acelaşi popor”, însă fără a fi nici un acord de Alianţă militară, strategică sau de securitate, nici un acord prin care o parte(Turcia) să acorde garanţii de securitate celeilalte părţi, fie şi în formula diplomatică de reciprocitate. În nici un punct nu există angajamente de apărare comune, dar există cadrul extrem de clar şi aprofundat de colaborare în domeniul pregătirii, dotării militare, industriei de apărare, cercetării comune, promovării de produse militare, inclusiv în relaţiile cu terţi parteneri strategici şi aliaţi.

De asemenea, la nivelul consultărilor aprofundate şi apropiate, Declaraţia de la Shousha este, probabil, cel mai elaborat tratat între două state distincte. Referinţele la acelaşi popor în două state există, într-o manieră mai aproapiată de Acordului bilateral româno-polon de la care am celebrat Centenarul de curând decât în sensul sintagmei un popor în două state pe care o asumă, chiar şi indirect, fără a fi pronunţat explicit, România în relaţia cu Republica Moldova. Şi la nivelul structurilor militare comune care ar urma să se apere când părţile ar conveni, în urma consultărilor, să o facă, interdependenţa este la nivelul mai degrabă apropiat acordurilor ce-l făceau pe Mareşalul Jozef Klemens Pilsudski şef al armatelor comune româno-poloneze în faţa atacurilor ruse, în primă fază, ulterior împotriva oricărui duşman. Însă atunci, relaţia româno-polonă era una de alianţă explicită, după moda vremii, ceea ce nu este astăzi acordul azero-turc.

Consiliile de Securitate Naţională ale celor doi preşedinţi şi a celor două state urmează să se consulte regulat şi aprofundat, dar ambele părţi îşi păstrează atât politica externă, cât şi interesele naţionale şi orice alt tip de interese, pe care şi le apără în continuare, independent. În condiţiile unei agresiuni directe asupra uneia dintre părţi, există formula de consultare pentru a decide gradul şi măsura pachetului de ajutor şi sprijin, însă apărarea comună nu e prevăzută explicit nicăieri şi nici nu e prezumată.

Cooperarea tehnico-militară este asigurată prin asistenţa pentru creşterea capacităţii de apărare şi programe internaţionale şi bilaterale de cooperare între părţi. Acelaşi lucru are loc privind capacităţile de apărare şi modernizarea, cercetarea şi susţinerea industriei de apărare, inclusiv construirea de capabilităţi necesare ambelor state. Documentul face referinţe repetate la Charta ONU, la pacea şi stabilitatea lumii şi a regiunii, la dreptul internaţional, oferind, de fapt, garanţii privind orientarea pacifistă a celor două părţi semnatare.

De altfel, acordul – Declaraţie face referire directă la faptul că nu este îndreptat către un stat terţ. La nivel de angajament al părţilor şi anunţ către terţii interesaţi. În plus, când vine vorba despre conflicte, fireşte că se vorbeşte despre consultări şi cooperare bilaterală, dar se asumă opţiunea soluţionării paşnice a conflictelor. Altfel, despre conflictul din Nagorno Karabakh, este marcat faptul că acest conflict e încheiat, că s-a încheiat după peste 30 de ani de ocupaţie ilegală armeană. Nu se menţionează nimic despre trupele ruse staţionate în zona de nord a Nagorno Karabakhului, nici despre faptul că statul azer nu are control deplin al frontierei sale de stat şi asta nu întâmplător în zona culoarului Lachin, de trecere către Armenia.

Condiţii specifice şi limitele de transpunere a Declaraţiei de la Shousha în relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău

Declaraţia este un acord între două state, Turcia şi Azerbaidjan. Despre care se spune că sunt acelaşi popor şi se face referire la recunoaşterea frontierelor pe baza acordului de la Kars, din 13 octombrie 1921. În rest, legăturile culturale, spirituale, ale aceluiaşi popor sunt reafirmate pe tot cuprinsul Declaraţiei. Nu mi-aş imagina, însă, vreodată că un asemenea acord ar putea fi semnat între România şi Republica Moldova. Chiar dacă multe idei pot fi utile şi interesante şi s-ar putea regăsi, sub alte forme, în alte categorii de documente bilaterale.

Da, avem două state marcate de prietenie, frăţietate, acelaşi popor în două state. Dar relaţiile cuantificate cu atenţie rămân cele între două state independente care nu doresc să marcheze, cu preponderenţă din partea azeră, lipsa de simetrie între ele. E adevărat că, în cazul dat, relaţia între Turcia şi Azerbaidjan este incomparabil mai echilibrată financiar, strategic, economic, energetic şi militar decât cea dintre România şi Republica Moldova. Avem aici o simbioză între cele două state, iar referirile la lumea turcică sau la cultura şi istoria comună au alt tip de relevanţă – cea a coexistenţei într-un fost imperiu căruia i-au aparţinut – nicidecum apartenenţa unei singure ţări sau stat naţional.

Diferenţele fundamentale continuă prin independenţa reală şi sustenabilitatea statului azer, care poate funcţiona independent după găsirea resurselor importante de petrol şi gaze din Caspică, dar mai ales după dezvoltarea Coridorului Sudic European, despre care se vorbeşte în mod repetat în document, ca interes comun şi nevoie de dezvoltare mai departe. Pentru că Turcia este dependentă de aceste resurse şi de tranzitul spre Europa, dar mai ales de aprovizionarea din Azerbaidjan, din Caspica şi din viitorul coridor Est-Vest Marea Neagră-Marea Caspică(la care se face de asemenea referinţă, dar cu menţiunea componentei ce trece prin cele două state) respectiv din Turkmenistan şi ţările turcice din Asia Centrală. Spre dezamăgirea şi neplăcerea Moscovei, am putea să spunem noi.

Altfel, Declaraţia a apărut, formal, după încheierea conflictului din Nagorno Karabakh – el este departe de a se fi încheiat, dar aceasta e abordarea oficială la Baku şi Ankara, pentru că partea cea mai importantă a teritoriului azer a fost recâştigată. Totuşi, ambele state clamează şi, într-o oarecare măsură şi au, relaţii bune, prieteneşti şi cu Rusia. De ce nu ar fi Rusia stat terţ invocat în acord, sau Iranul? Sau chiar Armenia, dacă e să privim nenumăratele referiri la coridoarele de transport şi mai ales la coridorul Zanghezuri dintre graniţa vestică a Nagorno-Karabakhului azer şi exclava Nakhchivan? În viitor, orice e posibil, iar această deschidere limitează reacţiile confruntaţionale legate de Declaraţia comună.

Domeniile de cooperare strategică invocate şi menţionate sunt cel puţin la fel de relevante. Lecţiile învăţate din această Declaraţie comună privesc coridoare de transport, ancorarea celor două state între ele şi legarea puternică prin sistemul de investiţii comune, prin instituţionalizarea cooperării la diferite niveluri - economic, comercial, tehnico-ştiinţific, educaţie şi învăţământ, cultură, limbă. O formulă ce implică şi relaţii strategice, şi coridoare de transport, şi cooperarea energetică deplină, formule interesante şi pentru ancorarea Republicii Moldova la România şi Occident.

Strategia de abordare a comunalităţii cu menţinerea identităţii

Fireşte că baza de substanţiere istorică şi tradiţia regională e la fel de importantă. Acordul de la Kars prevede în sine menţinerea unor regiuni autonome precum Adjaria musulmană, cu administraţie autonomă în cadrul Georgiei, ca şi cazul Nakhchivanului, exclavă parte a RSS Azerbaidjan, ba chiar republică sovietică în sine în variantă rusă/sovietică de înţelegere a ideii de republică ca autonomie şi nu stat unional, cu atât mai puţin stat independent. În plus, recunoaşterea explicită a existenţei unor interese naţionale distincte, şi a unor alte categorii de interese ce trebuie respectate şi exercitate independent este, de asemenea, relevantă. Şi politica externă distinctă a fiecărui stat pentru a-şi atinge şi obţine realizarea acestor interese diferite şi separate este relevantă pentru Declaraţia -acord.

Turcia s-a ferit să marcheze în declaraţie faptul că ar fi vorba despre o alianţă militară per se. Fie că a fost vorba despre evitarea confuziei privind alianţa militară fără a discuta de NATO, alianţa din care faci deja parte, fie că e vorba chiar despre limitele de asumare a unor forme de garantare reciprocă, în fapt de garantare a securităţii şi apărării Azerbaidjanului, şi chiar a apărării comune, cert este că abundenţa de trimiteri la limitele Chartei ONU şi la dreptul internaţional marchează şi diferenţe de abordare şi nevoia de a se pune la adăpost de angajamente excesive, pe care nu le-ar putea ţine.

Documentul are referire directă la trupele turce de pe teritoriul azer şi la Centrul de monitorizare din teritoriile eliberate, la rolul Turciei pe această dimensiune – Rusia nefiind deloc pomenită, deşi e parte a Centrului de monitorizare, iar pe teren e singura care deţine trupe şi prezenţă militară în nordul Nagorno-Karabakhului controlat de armeni. Nu există referiri la garanţii, iar fuga de ideea unui acord propriu-zis ar putea avea o semnificaţie. Vom vedea dacă nu cumva declaraţia va avea şi o transpunere într-o formulă de Acord de Alianţă propriu zis, care va veni ulterior.

Turcia a optat pentru creşterea capacităţii militare proprii a Azerbaidjanului, pentru asistenţă în multiple moduri - de la pregătirea personalului, antrenarea trupelor şi exerciţii comune până la achiziţia şi producţia de capabilităţi militare comune. Nu pentru alianţă şi prezenţă militară turcă, afirmată direct, pe teritoriul azer. Nu apare nicăieri, cum ziceam, nici apărarea teritoriului aliat sau măcar garanţii de securitate şi apărare. Doar cooperare profundă, extinsă, consultări constante, întrepătrundere instituţională, cu spaţiu de interese individuale liber definite şi urmărite şi în materie de politică externă.

Astfel, Declaraţia nu este un iritant direct pentru terţi. Nici pentru puterile din regiune – Rusia şi Iranul, ultimul nemulţumit de extinderea controlului turc la frontierele sale, în perspectiva coridorului care ar lega Turcia, Nakhchivanul şi regiunile azere, respectiv Nagorno-Karabakhul azer, la nordul frontierei sale. Nici Georgia, care se anunţă lesne drept un terţ implicat, urmare a parteneriatului strategic trilateral Azerbaidjan-Georgia-Turcia şi a nenumărate investiţii în infrastructură şi culoare de transport.

Nici Armenia însăşi nu ar trebui să se simtă vizată, chiar dacă diaspora armeană va continua să pună sub semnul întrebării atât acordul de la Kars cât şi frontierele istorice, iar Erevanul resimte războiul de 44 de zile ca o înfrângere majoră şi un atac la unul dintre miturile fondatoare ale statului armean post-sovietic - victoria în războiul cu Azerbaidjanul şi deţinerea Nagorno-Karabakhului şi a 7 districte azere înconjurătoare – alături de primul stat creştinat, locul unde a fost chinuit Prometeu înlănţuit, pentru că a dat Focul Omenirii şi locul unde a eşuat Noe cu Arca când a apărut pământul, după Potop. Fiecare dintre acestea contestat, la rândul său, de istorie, de geografie sau de graniţele actuale, care lasă Araratul pe teritoriul Turciei, chiar dacă e simbolul naţional al Armeniei.