Damian Drăghici: „Discriminarea ţiganilor începe în casele lor”

Discriminarea rromilor începe în propriile lor familii, acolo unde, 24 de ore din 24, copiii aud de la părinţi că ei sunt ţigani, iar ceilalţi sunt români, atrage atenţia artistul Damian Drăghici. Câştigător al unui premiu Grammy, Drăghici a cunoscut consacrarea muzicală în Occident şi tot acolo a decis să-şi asume public etnia din care face parte. Artistul a mărturisit „La masa Adevărului” că, în majoritatea cazuri

Artistul Damian Drăghici spune că el însuşi a petrecut o bună parte din viaţă având complexul că e diferit de ceilalţi şi că nu va fi acceptat de majoritari din cauza etniei.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 31 martie 1970, la Bucureşti.
•    A emigrat în Grecia înainte de 1989.
•    A absolvit Berklee College of Music (Boston, SUA).
•    Este liderul trupei Damian & Brothers.
•    În 2006 a obţinut un premiu Grammy.
•    A înregistrat 17 albume şi a semnat coloana sonoră a filmului „Piraţii din Caraibe 3”.

„Devenim ceea ce vrem să devenim”

-    Adevărul: Mulţi ar fi tentaţi să spună că Damian Drăghici este ţigan aşa cum Barack Obama e negru, adică un om care nu mai are legătură cu etnia pe care şi-o asumă...

-    Damian Drăghici: Am 17 băieţi în trupă şi fiecare are caracterul său. În America am participat la nişte seminarii acum două luni. Ni s-a spus că s-a făcut un test şi că au luat doi gemeni identici şi i-au pus în două medii total diferite. După 20 de ani, în afară de câteva lucruri pe care le aveau în comun - le plăcea muzica şi aveau câteva cluburi preferate - erau total diferiţi. Amândoi aveau rădăcini într-o familie extraordinar de bună.

Concluzia a fost că mediul în care trăieşti este cel mai important. Dar la un alt seminar pe care l-am urmat a reieşit că poţi să trăieşti într-un mediu anume, însă totul depinde de tine, de ce vrei să faci. Ce-i drept, 90% din tot ce facem noi în ziua de astăzi sunt influenţele care le-am auzit în copilărie şi care s-au întipărit în subconştientul nostru, la 13-14 ani. În tot ceea ce facem, ne comportăm ca nişte copiii mici într-un corp mare.

-    În trupa dumneavoastră vedeţi aceste diferenţe comportamentale?

-    Aş putea spune că şi la mine în trupă e acelaşi lucru. Sunt diferite caractere, diferite probleme acasă, diferite vârste, diferite concepţii asupra vieţii, tot felul de ciudăţenii. Unul dintre colegii mei, Gicu, băiatul cel mai grăsuţ din trupă, e puţin mai în vârstă şi are multă experienţă. Vine dintr-o familie rea de ţigani - unii sunt mai buni, alţii mai răi! -, a văzut cele mai urâte lucruri, a cântat pe la spoitori, pe la cocalari, a văzut mâni tăiate, săbii şi dintre toţi e singurul care niciodată nu a creat o problemă.

Vine exact la ora potrivită, e corect, nu a scos niciodată un cuvânt urât, nu a întârziat niciodată o secundă şi are cel mai frumos comportament. Şi atunci, cum poţi să crezi ce au spus aceia din America la testul pe care l-au făcut cu gemenii? Cred că şi omul acesta de care vă povestesc dacă, la un moment dat, ar fi avut curajul să plece un pic din mediul acela, cum am plecat şi eu, cred că ar fi ajuns departe. Pentru că are un comportament şi o minte strălucite. E vorba doar de şansa pe care ţi-o dai tu ţie. Nu cred că e vorba doar de ceea ce-ţi dă societatea.

-    E o chestiune genetică?

-    Cred că e şi genetică, dar e vorba, la o anumită vârstă, să ai un vis, să crezi în tine pentru că noi toţi devenim ceea ce vrem să devenim. Sunt sigur că Obama de mic copil ştia că o să devină preşedinte şi că poate celorlalţi li se părea că e nebun. Eu le spuneam alor mei că am să fiu aşa, că am să cânt cu ăia şi am să-mi fac nu-ştiu-ce şi ei îmi spuneau: „Damian eşti nebun!”. Şi acum ştiu ce voi face peste 10 ani.

Dar nu trebuie să fie vorba doar de un vis pe care-l spui sau îl scrii pe hârtie. Trebuie să şi crezi în el. Subconştientul tău îl va realiza! Sunt lucruri pe care le regăsim şi în Biblie, spritual dacă o ei: cere, crede şi mulţumeşte ca şi cum vei primi şi vei primi.

„Nu avem o educaţie a liderilor”

-    Dar, în ceea ce-i priveşte pe rromi, trebuie să existe şi un lider care să le imprime o anumită linie în cadrul comunităţii. Unde este acest lider? Cei de azi nu prea se remarcă din acest punct de vedere...

-    Cred că e foarte simplu. Îl citesc pe Gandhi care a spus: „Dacă vrei să faci diferenţa, fii tu diferenţa!”. La noi încă nu s-a găsit un Gandhi, dar mai ales nu s-a găsit omul care să înţeleagă bine citatul ăsta. Fiecare face treabă doar pentru el, motiv pentru care nu putem vorbi nici de societate, nici de minoritate, de nimic! Fiecare e doar pentru el. Am eu, nu mă interesează de vecin! Trec pe lângă un om şi-l văd sărac, că nu are ce să manânce şi zic: „Să fie sănătos! Mie cine mi-a dat?!”.

Este exact ca-n teoria care exista în România acum 15-20 de ani, părinţii spunându-le propriilor copii: „Ai mei nu mi-au dat nimic, eu de ce să vă dau vouă?!”. Nu contează dacă părinţii tăi ţi-au dat sau nu de toate, dacă vrei să faci ceva în lumea asta, să schimbi ceva. Cred că problema noastră de acolo se trage şi în privinţa liderilor.

-    Deci şi liderii rromilor sunt tributari acestei mentalităţi...

-    Eu nu cred că noi avem lideri educaţi. Nu avem o educaţie a liderilor! Dacă nu te tragi dintr-o familie de lideri, cauţi unul şi înveţi de la el, citeşti şi vezi paşii pe care îi face. Spre exemplu, acum câţiva ani m-am dus la unul dintre cei mai mari profesori din America şi l-am întrebat cum pot să cânt ca el? Şi l-am tot întrebat până când l-am zăpăcit şi mi-a spus: „Fă ce am făcut eu, urmează-mi paşii, studiază, cântă în fiecare zi 8-10-12 ore, timp de 10-15 ani şi o să vezi că o să cânţi ca mine!”.

Am înţeles asta şi am început să studiez încontinuu. S-a făcut şi o cercetare în urma căreia s-a descoperit că dacă ai 10.000 de ore studiate - ca instrumentist, ca fotbalist, ca baschetbalist - ajungi la cel mai înalt nivel posibil. Deci ai nevoie de 10.000 de ore acumulate şi ajungi cel mai bun.

-    Nu-ţi trebuie şi talent?

-    Şi fără talent!

-    Ţine atât de mult performanţa de efort?

-    Bineînţeles că, dacă ai o intuiţie deosebită sau dacă eşti ceva mai talentat decât altul, atunci da, contează şi acest lucru. Dar asta e valabil şi la discuţia despre lideri. Nu se pot face lideri peste noapte. De pildă, mulţi se consideră oameni de afaceri. Eşti om de afaceri că ai vândut cinci terenuri şi că ai făcut un bloc în regie proprie? Atunci oamenii din lumea americană care fac câte cinci mastere şi şcoli de afaceri, ăia ce mai sunt?! Negustorul care a vândut cinci terenuri şi a făcut un bloc e un fel de lăutar, dacă este să ne raportăm la muzică. A învăţat meserie peste noapte.

-    Acest mesaj pe care l-aţi enunţat trebuie transmis cumva de către un lider...

-    La noi nu cred că există cineva care să poată convinge...

-    Mai vorbeşte Mădălin Voicu despre problemele ţiganilor, dar cum să înţeleagă oamenii mesajul dacă nu văd un efort conjugat?

-    În primul rând trebuie să vorbeşti pe limbajul lor. Dar nu pe ţigăneşte, ci pe un limbaj care să-i atingă. În al doilea rând, cred că mesajul trebuie să-l simţi şi să-l aplici ca atare chiar tu, liderul lor. Dacă îţi dă cineva două miliarde pe lună pentru a face un lucru şi dacă nu-ţi place să faci lucrul acela, tot nu-l faci! Fiecare dintre cei care au câte un mesaj, îl are pentru interesul său. Ei fac de obicei ceea ce e mai important pe lista lor de valori. Ce valori am eu? Valorile mele sunt că vreau asta, asta şi asta şi atunci văd lumea în felul meu.

-    Deci e o deficienţă de comunicare până la urmă...

-    Când mă duc la televizor şi spun că o să facem nu-ştiu-ce, când mă duc în Europa şi spun că aduc nu-ştiu-ce, ăla care se uită la mine, săracul, nu are idee despre ce vorbesc eu, nu ştie ce înseamnă europarlamentar, ce înseamnă avion sau paşaport. Omul se gândeşte: „O să am şi eu mâine o pâine pe masă? Cum să dorm şi ce să fac? Copilul are temperatură!”. Credeţi că lui îi arde de ce îţi arde ţie, ca parlamentar?! Omul ăla nu a ajuns nici la prima treaptă a piramidei lui Maslow - nu are nici îmbrăcăminte, nici casă şi nici siguranţă. M-a mai întrebat cineva acum vreo doi ani: „Ce credeţi despre libertatea de exprimare a rromilor?”. Persoana aceea era doctor docent.

L-am întrebat, la rândul meu, dacă a avut vreo problemă cu alimentaţia până la 22-23 de ani. Aţi dormit vreodată în ploaie, pe stradă, în vânt? Nu. Aţi avut temperatură şi niciun medicament la îndemână? Nu. Şi atunci vorbiţi de libertatea de exprimare?! Păi omul ăla, ţiganul de rând, cum poate să se gândească la libertatea de exprimare atunci când îi e foame?

„Fiecare e cu valorile lui”

-    Aţi mers în comunităţile de rromi, să staţi de vorbă cu ei?

-    Da, şi asta e problema lor: nu-i interesează valorile pe care le avem noi. Eu cheltuiesc bani pe cărţi şi apoi stau cu ai mei de vorbă. Ei sunt mult mai diferiţi decât cei din alte comunităţi şi le spun că am citit o carte. Se uită la mine şi zic: „Ăsta e nebun! Mie îmi arde acum să ascult ce spune el?!”. Valorile sunt total diferite şi atunci lor trebuie să le dai exact ceea ce au nevoie.

Este cel mai important lucru! Asta este valabil şi în cazul ţiganilor, şi al românilor, şi al africanilor, pentru orice comunitate. Suntem egali, ne-am născut toţi la fel. Eu am văzut oamenii de la mine din trupă care muncesc 16-18 ore pe zi şi care dau randament, ţigani fiind.

-    Atunci de ce majoritatea ţiganilor sunt percepuţi negativ?

-    Pentru că nu-i motivează nimeni şi fără motivaţie noi nu lucrăm. Cel mai important lucru pentru noi care este? Cu cât lucrul de care te ocupi e mai sus în lista ta de valori, cu atât mai mult faci lucrul acela. Un filosof american spunea că noi, de obicei, încercăm să facem orice ca să scăpăm de durere decât ca să ne ducem spre plăcere. Eşti mai dispus să faci ceva ca să n-ai durere decât să-ţi produci o plăcere. Asta e problema ţiganilor, pe care ei n-o conştientizează. Ei încercă să evite frica: „Voi avea de mâncare mâine? O să-mi pot creşte copiii?”.

-    Cine ar trebui să se ocupe de lucrurile acestea - ei singuri, statul, liderii lor?

-    Nu se va întâmpla nimic dacă cineva nu ia o decizie clară. Am fost căsătorit de două ori şi ştiu că, de obicei, ce se întâmplă în societate este exact ceea ce se întâmplă într-o familie. Societatea e o familie mult mai dezvoltată. Când „se rupe filmul” între bărbat şi femeie e atunci când nu mai au timp unul pentru celălalt. Nu se mai lucrează ca într-o echipă. Aici nu e nevoie de un lider cât e nevoie de un coordonator.

Tu accepţi problemele mele, eu accept problemele tale. Acum câţiva ani, cineva îmi spunea: „Cum e posibil să atragi lucruri bune în viaţa ta?”. Secretul acesta mi l-a dezvăluit un profesor: „Damian, tu atragi exact ceea ce gândeşti!”. Îţi place când vii acasă la nevastă - cel mai rudimentar exemplu vi-l dau! - şi o auzi întrebându-te unde ai fost, de ce ai întârziat? În momentul ăla vrei să scapi de ea, să fugi! Dar dacă îţi spune atunci când ajungi acasă: „Ce faci iubitul meu? Eşti bine? Ştiu că ai muncit toată ziua, hai să mai stăm de vorbă!”? În momentul acela o accepţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii ăştia care sunt ţiganii. Dacă încontinuu îi ponegreşti, le dai cu biciul şi le spui hoţilor, ce să aştepţi de la ei?

-    Cu alte cuvinte, spuneţi că prejudecăţile majoritarilor le-ar determina comportamentul?

-    Credeţi că până nu se va întâmpla ceva la nivel mondial, se va schimba felul în care părinţii noştri ne cresc? Deseori suntem distruşi din cauza părinţilor. Pentru că fiecare lucru care ne pune jos respectul de sine e din cauza părinţilor şi a celor din familie care, cândva, ne-au spus: „Ce tâmpit eşti, nu o să faci niciodată nimic în viaţă! Ia uite, ai nasul mare!”.

Toate astea ne-au făcut pe noi, astăzi, să citim mii de cărţi ca să ne schimbăm. Nu avem respect faţă de sine. Dacă unui copil de mic îi spui: „Eşti cel mai bun, eşti deştept, inteligent!”, devine un om luminos pentru că a crescut pe o bază foarte puternică. Am băieţi în trupă cărora le spun să se ducă să-şi facă actele şi ei îmi spun că nu ştiu să facă asta pentru că „sunt treburi de gagii”, adică de români. Şi sunt băieţi cu liceul, care ştiu să scrie! Eu ştiu că ei pot, dar îi opreşte altceva, la nivel psihic.

„Eu prefer să rămân ţigan, nu rrom”

-    Cum e corect – „rrom” sau „ţigan”?

-    Dacă m-am născut ţigan şi am fost ţigan până în anii 2002-2003 când a decis cineva să nu mai fiu ţigan e ca şi cum i-ai spune cuiva „vlah” sau „dac” în loc de român. Eu prefer să rămân ţigan. Aşa ar trebui să schimbăm şi cuvântul „gipsy”.

-    Oamenii simpli din etnia dumneavoastră vor să li se spună ţigani sau rromi?

-    Ei nu ştiu de cuvântul „rrom”. „Rrom” în limba romanes înseamnă „ţigan”.

-    E o falsă dezbatere pe această temă?

-    Da! Şi prin asta se face o discriminare pentru că cineva îţi impune un alt nume care, de fapt, te face să te simţi inferior. Asta pentru că altul are puterea asupra ta.

-    Iată un lucru foarte interesant...

-    Dacă stai şi analizezi psihologic, când îl întrebi pe altul: „E bine să mă îmbrac în albastru?”, îi dai lui puterea de a decide. Dacă tu îmi spui că nu sunt ţigan ci rrom, atunci tu ştii mai bine decât mine pentru că eşti inteligent şi iarăşi mă faci să simt un complex de inferioritate.

-    Cum vi se pare muzica lui Tamango?

-    Foarte bună şi omul exprimă ceea ce simte. Este un ţigan pur, 100%. Este ca şi acei oameni care fac linguri sau burlane, arată ceea ce ştie el să facă.

-    Şi Tamango spunea că vrea „să rămână” ţigan...

-    Împreună cu Fundaţia Soros vom avea o campanie pentru un an, doi sau trei în care fiecare rrom important - dintre cei care sunt cineva în societate, care s-au realizat şi care nu au curajul să spună că sunt rromi - va spune că e rrom. Sunt oameni pe care i-am întâlnit şi vor recunoaşte pentru că acest clip şi campania în sine vor fi în aşa fel făcute încât îi vor determina să-şi dea drumul la suflet. Asta pentru că e imposibil să trăieşti cu o minciună mii de ani.

„Mulţi vor recunoaşte că sunt ţigani”

-    În Statele Unite nu există atâtea complexe din acest punct de vedere...

-    În Los Angeles, aproape de mine, este Hills Hollywood şi acolo e zona homosexualilor. Am vorbit cu foarte mulţi oameni care au fost căsătoriţi, care erau de o seamă cu părinţii noştri şi care au trăit 30-40 de ani căsătoriţi, au făcut copii şi nu au avut curajul să spună că sunt homosexuali. Până la urmă nu au mai putut să ţină greutatea asta pe umeri şi au spus: „Gata! Sunt gay!”.

În momentul acela au simţit cea mai mare eliberare şi nu a mai contat pentru ei că proprii copii îi judecau. În primul rând, nu mai cereau aprobarea cuiva. Erau ei 100%! Asta se va întâmpla şi la rromi, care-şi vor da drumul la suflet. Eu personal, în afară de Mădălin Voicu şi Nicu Păun, nu am auzit de la altcineva că a recunoscut că e ţigan. Dar sunt mulţi artişti, cântăreţi extraordinar de buni. Credeţi că omul acela, care ştie că e dar nu spune, se simte bine?

-    E o luptă interioară...

-    Nu cred că se simte bine. Şi ştiu sigur pentru că mie mi s-a întâmplat. Şi oricui care spune o minciună.

-    Cât timp va trece până când fiecare ne vom asuma identitatea şi, pe de altă parte, până vom acţiona ca nişte oameni responsabili?

-    Valorile sunt cele mai importante. Dacă nu ai valori...

-    Avem valori?

-    Nu. Acum doi ani au făcut în „Times Magazine” o cercetare. Idee era ca înaintea fiecărei căsătorii, cu 45 de minute înainte de a ajunge în faţa preotului sau a stării civile, să se dea mirilor o listă cu cinci întrebări legate de valorile lor.

-    Să se constate dacă sunt compatibili sau nu...

-    Asta din cauza lipsei valorilor... Care sunt, de fapt, valorile? Vreau să am casă, maşină, vreau să am condiţii, să fiu fericit, eventual nişte lanţuri la gât şi un Mercedes? Astea nu sunt valori! Eu mă refer la valori interne - ambiţie, caracter, dragoste, intimitate, libertate, libertate de expresie. Acestea sunt valorile reale ale omului.

Spuneţi-mi câţi oameni pot să spună care sunt valorile lor reale? Nu mă refer la rromi, mă refer la orice român! Sunt foarte puţini oameni din aceştia pentru că majoritatea fac lucrurile din obişnuinţă şi le fac din cauza societăţii. Valori nu înseamnă să-mi fac casă la Pipera sau la Izvorani doar ca să-ţi arăt ţie ce am eu acolo. Eu vreau să-mi fac acolo o casă mică, să te invit la iarbă verde pentru că îmi place natura. Cât timp trăim cu valorile astea nu suntem OK, ne păcălim unii pe alţii.

-    Păcăleala este o altă meteahnă a românilor, indiferent de etnie...

-    Spre exemplu, un patron nu se prea gândeşte la client, la relaţiile cu clientul său. Pentru el nu există aşa ceva şi întotdeauna merge pe principiul „ce-i în mână, nu-i minciună”. Mă duc şi cânt şi mi se spune că am o oră. Eu cânt o oră şi jumătate, două ore, pentru că îmi place ceea ce fac. Nu se poate încontinuu să fii doar pentru tine. „E ora 17.00 şi trebuie să merg acasă”. La mine nu există aşa ceva!

-    E vorba şi de egoism...

-    Egoismul! Se vor schimba valorile şi atunci cred că ne vom schimba cu toţii.

„Am uitat cât de rău ne-a fost”

-    Ce nu merge în România, în viziunea lui Damian Drăghici?

-    Lucrurile merg aşa cum merg dintr-o inerţie a momentului. E o roată uriaşă. Cine merge pe roată e bine şi-i place, cine nu, încearcă încă să se urce pe roată. Cam aşa văd eu lucrurile, metaforic vorbind. Ascultam pe BBC News, acum câteva zile, un material despre criza economică de la unguri.

L-au întrebat pe un om de 80 de ani dacă era mai bine acum 20 de ani şi el a spus că era mai bine. Spunea că erau mai multe aşteptări, că se simţeau mai liberi, că le dădeau apartament degeaba...

-    Se simţea mai liber?

-    Da, spunea că se simţea mai liber, că şi condiţiile erau mai bune. Apoi i-au luat un interviu celui mai bogat om din Ungaria, iar acesta a spus că lucrurile merg foarte bine acum pentru că omul care are încredere în el poate să facă ceva.

 Omul acela de 80 de ani, clar uitase cât de rău era comunismul din cauză că nu avea aşteptări mari. Capitalismul e o lume exact ca o junglă - te lupţi sau nu te lupţi. Dar asta nu se întâmplă numai în capitalism, ci i se întâmplă oricui în viaţă. Dacă le dai oamenilor nişte exemple dramatice îşi vor pune mintea la contribuţie.

„În politica noastră sunt şi lăutari, şi muzicieni”

-    Cum vi se pare clasa politică românească?

-    Cred că există lăutari şi muzicieni, cred că există negustori şi oameni de afaceri. Aşa cred că există şi oameni care au devenit politicieni fără să aibă în spate o şcoală politică, dar şi politiceni adevăraţi.

-    Din a doua categorie avem ceva? Puteţi să-mi daţi câteva exemple?

-    În SUA, dacă te duci şi îi iei pe politicieni la rând, vei vedea că fiecare are un CV cu cel puţin 20 de şcoli în domeniu. Au studii politice cu aplicabilitate în viaţa oamenilor. Deci nu poţi să devii peste noapte politician, cum nu poţi să devii nici lăutar sau orice altceva.

-    Şi politicienii noştri îţi pot arăta diplome...

-    Nu cred că diploma e importantă. A fi politician nu e ceea ce cred ei. Nu poţi intra oricând şi oricum în politică. E ca şi cum cineva m-ar întreba pe mine dacă nu cumva vreau să devin fotbalist? Nu pot face asta peste noapte. Se spune că America e ţara tuturor posibilităţilor, că poţi să faci orice.

 Da, dar există o mică nuanţă! Poţi să faci orice la care eşti bun, la care eşti devotat. Nu poţi face un anumit lucru numai pentru bani şi să faci o şmecherie din asta.

-    Dar din păcate, şmecheria merge bine la noi...

-    Asta pentru că nu există valori. Am întrebat mulţi oameni de ce lucrează şi doar unul mi-a răspuns corect. Peste 90% din ei se duc la muncă pentru că o fac şi ceilalţi. De aceea, diferenţa e realizată de cele câteva procente care mai rămân şi care ştiu ce vor.

„Noi suntem ţigani, iar ăia sunt gagii”

-    Vă amintiţi de vreun moment în care aţi fost discriminat de majoritari?

-    Discriminarea cred că începea în casă, auzind 24 de ore din 24 că „noi suntem ţigani, iar ăia sunt gagii”. Când ajungi afară eşti deja discriminat prin ceea ce a făcut familia. Eşti deja într-un cerc vicios şi ai nişte lucruri care îţi sunt clare, nişte prejudecăţi. Şi când te duci să inviţi o fată la dans te gândeşti că eşti ţigan şi că ea nu va vrea să stea cu tine. Când eram la şcoală am stat în bancă cu o fată. Primul lucru care îmi venea în minte, la 8-9 ani, era: „Eu sunt ţigan”. Noi suntem ceea ce părinţii noştri au dat creierului nostru atunci când eram mici.

-    Dincolo de acest complex, aţi fost vreodată victimă a discriminării?

-    Au existat discriminări, dar eu sufeream de un complex de inferioritate, luat ca un virus, din familie. Şi-l aveam foarte bine înrădăcinat. Înainte să scot un cuvânt îmi spuneam că sunt ţigan. Am rămas odată supercomplexat. Înainte de a pleca din România, m-am dus la institutul de impresariat artistic să-mi iau un atestat. Am spus că am venit „pentru ridicarea atestatului”.

Ani de zile mi-a rămas tâmpenia aia în cap, că am folosit termenul „ridicarea” în loc de „eliberarea” atestatului. Acum un an mă uitam pe un site şi scria că „pentru ridicarea banilor pe anul 2008 puteţi veni...”. Şi când te gândeşti că m-am chinuit vreo 17 ani din cauza acelui cuvânt, care mie mi se părea nepotrivit dacă era folosit de un ţigan...

-    Sunteţi un om care a luptat în permanenţă să se autodepăşească, însă sunt foarte mulţi aceia care încearcă să iasă în evidenţă prin altceva - manele date la maximum, agresivitate, haine scumpe etc.

-    Adică prin a nu fi transparenţi. Ei au nevoie de un lucru foarte simplu: să fie semnificativi. Iată un exemplu: eu, dacă vin şi vă pun pistolul la tâmplă, în momentul acela cine e semnificativ dintre noi? Evident că eu, pentru că am pistolul. Toate lucrurile acestea vor să arate altceva. Mulţi nu au ce să mănânce acasă, dar vor să arate altceva decât ceea ce sunt. Prin asta îşi câştigă importanţa, li se umple sufletul cu ceva care e fals. Înlăuntrul lor e tot un gol şi întotdeauna vor fi într-un cerc vicios. Scriptura spune: „Adevărul te va face liber!”.

-    E o chestiune de raportare la tine însuţi.

-    Nu ne referim aici numai la rromi. Să nu credeţi că am o înclinaţie obsesivă, însă totul se rezumă la valori.

„Nu am un public format din ţigani”

-    Mădălin Voicu spunea că ţiganii nu cântă manele pentru ei, ci pentru români...

-    Sunt şi ţigani care ascultă manele. Dar sunt ţigani care nu ascultă muzică lăutărească. Eu nu am un public format din ţigani. Poate că sunt câţiva ţigani care ne ascultă, dar peste 90% din public e format din români. Am avut un concert la Arenele Romane şi am avut 8.000 de oameni. Au trecut prin sală şi câţiva ţigani şi au spus: „Hai măi de aici că ăsta e nebun cu rockul lui!”.

-    Nu v-aţi simţit exclus de propria comunitate, în anumite momente?

-    Nu. Poate să se întâmple asta, dar eu ştiu cine sunt şi ce vreau. Îmi cunosc valorile foarte bine şi atunci nu mă deranjează opinia nimănui. Am ajuns la un nivel pentru care am luptat foarte mult şi pentru care am studiat foarte mult. Mă autoeduc să înţeleg că nu am nevoie să-mi spună nimeni dacă sunt bun sau nu. Eu am nevoie să-mi fac munca pentru mine, să fiu cât mai transparent.

-    V-aţi afirmat cântând la nai. De aţi renunţat?

-    Din nevoia de transparenţă. A venit un moment când nu mi-a mai plăcut, pur şi simplu.

-    Sau v-aţi luptat în permanenţă cu firea nestatornică? Damian Drăghici - slab, Damian Drăghici – solid, Damian Drăghici – cu barbă, Damian Drăghici – fără barbă. Şi look-ul spune multe despre un om...

-    N-am nicio problemă cu asta. Dacă m-aş fi îngrăşat atunci când trebuia să fiu slab, ca să arăt bine în ochii altora, să am confirmarea lor, m-ar fi deranjat, dar acum când am trecut peste problema asta şi sunt gras, nu mă deranjează. Sunt OK cu mine. Naiul a fost un instrument pentru mine, o unealtă care mi-a făcut bine la orgoliul artistic. Am început să cânt la nai din orgoliu, ca să dovedesc cât de bun sunt. De la 3 la 12 ani „am vagabonţit”, nu am făcut nimic. La 12 ani am luat instrumentul şi m-am făcut de râs la nişte băieţi dintr-un ansamblu. M-am pus să cânt non-stop ca să le dovedesc tuturor că sunt extraordinar de bun.

Am mers mai departe, am devenit foarte bun, dar eram gol pe dinăuntru. Când făceam un album nou, mă chinuia o întrebare: „Oare am fost făcut pentru muzică?”. Am lăsat instrumentul un an de zile, după concertul din mai 2001, după concertul acela mare, după confirmarea valorii muzicii mele. Ceva nu era în regulă şi m-am dus la psihologi, la seminarii, la guru, la yoga, ţineam diete de tot felul. Apoi mi-am dat seama că eu făceam toate lucrurile acestea ca să le dovedesc altora ceva şi nu le făceam pentru mine.

Din acel moment s-a schimbat toată filosofia mea de viaţă. Am făcut primul CD în 2003, fiind producător, compozitor, pianist, vocalist. Făceam orice altceva, dar fără nai. Muzica pentru filme şi orice făceam era exact ceea ce simţeam. Nici nu mai conta anvergura sau amploarea proiectului. Altcineva, cu valori diferite, ar putea crede că e o fiţă de-a mea.

-    Aţi renunţat la bani mulţi?

-    Am avut oportunitatea să ajung undeva, unde mi-am dorit să fiu din punct de vedere financiar şi din toate celelalte puncte de vedere, dar eram extraordinar de gol pe dinăuntru. Am zis să mi se dea un proiect sau ceva care nu are anvergură, dar care mă face fericit. Nu vroiam să am toţi banii aceia ca să-i dau la psihologi să mă facă bine. Am început să fac lucruri noi şi a venit turneul cu Joe Cocker.

Cerinţa a fost să cânt cu vocea două piese pe care le cântam după CD. Am spus că eu nu pot să cânt cu vocea pentru că nu sunt solist vocal. Mi s-au mai cerut 3-4 piese cu naiul. Am spus că vreau mai puţini bani decât mi se ofereau, dar să mă lase să cânt piesele care-mi plac mie. I-am convins că o să prindă la public pentru că sunt reale.

-    Cum aţi început proiectul Damian & Brothers?

-    În Statele Unite am început să mă ocup de muzica de film, dar existau foarte multe lupte interioare până când am venit în vacanţă în România, înainte de „Piraţii din Caraibe”. Atunci aveam nişte proiecte mari, dar exista o problemă uriaşă şi cine mă cunoaşte ştie. Eram gol, extarordinar de gol şi nefericit.

Cu toate că, din alte puncte de vedere, ajunsesem la visele mele. Prin 2001 am stat cu prietenii la diverse mese, la restaurante şi erau lăutari pe care îi ştiam de mic. Au început să cânte nişte piese şi am început să plâng. Era un vis de-al meu de mic copil să fac o trupă. La 18 ani, în 1988, m-am şi văzut cu lăutarii mei într-un avion. Se făcea că eu eram unul serios, care ajunsese undeva, şi plecam la un concert. Uite că s-a întâmplat exact viziunea aceea. Am început să dau telefoane pentru a forma o trupă şi le-am spus că o să cântăm muzică lăutărească.

-    Aveţi vreun punct de intersecţie cu muzica lui Goran Bregovici?

-    Nu cred. Muzica balcanică, în ultimii 20 de ani, s-a schimbat şi e un amalgam. Până în 1989, muzica balcanică se definea foarte bine. Oamenilor le sună familiar câteva game şi câteva moduri populare care sunt folosite şi de sârbi, şi de bulgari, şi de noi. Dar e foarte bine să ai o muzică care să se asemene cu ceva. Până la urmă, cele mai bune hit-uri sunt cele care se aseamănă cu altceva, potrivit cercetărilor.

Dar nu ştiu dacă Goran Bregovici cântă „Bălălău” sau „Cine a pus cârciuma în drum”. Astea sunt piese româneşti, lăutăreşti, ţigăneşti. Când l-oi auzi că o să cânte cântecele astea, voi spune că semănăm unii cu alţii. Damian & Brothers cântă muzică lăutărească autentică veche.