Citind filipica lui Kuzmin, ai senzaţia că, dacă ar fi fost cumva în aceeaşi cameră cu principesa Margareta a României, s-ar fi purtat ca un suporter Spartak Moscova mai înfierbântat. Sau, în cel mai bun caz, ar fi bătut cu pumnul în masă, strigând „Ialta sunt eu!”, după modelul comisarului sovietic Andrei Vîşinski în 1945.

Cine crede că acesta este un accident produs de temperamentul mai aprins al unui ambasador – se înşală. Aceasta este politica „pură şi dură” a lui Vladimir Putin din ultimul deceniu: nu e loc pentru prea multă diplomaţie în diplomaţia rusă din regiunea noastră. Vezi Georgia. Vezi Crimeea. Iar asta se întâmpla având pe fundal o lume tot mai complicată, mai multipolară şi confruntaţională, cu China ţintind tot mai clar o poziţie de superactor militar din anul 2050, cu o desenare tot mai apăsată a unei confruntări între blocul sunnit şi cel şiit, cu o Turcie care vrea să devină 50% lider al lumii islamice şi 50% membru NATO.

Citesc uneori, inclusiv pe pagina mea de Facebook, argumentele unor oameni inteligenţi şi de bună-credinţă, care exprimă rezerve sau critici la adresa programului de modernizare a Armatei Române:

-           „E scump, cu acei bani puteam investi mai mult în educaţie…”;

-           „Nu are nimeni nimic cu noi, aruncăm banii în vânt”;

-           „Oricum, dacă se enervează Putin, ne rezolvă în 24 de ore!”

Împotriva acestor obiecţii, eu cred că forţa României în următorul secol trebuie să aibă la bază urmatoarele principii:

1.        Pe termen scurt, mediu şi lung, nu există varianta slăbiciunii în regiunea Mării Negre. Ambiţiile Rusiei şi Turciei amintesc de situaţia din urmă cu două-trei secole, când Imperiul Otoman şi cel Ţarist se confruntau peste Caucaz şi Ţările Române. Nu poţi ghici cum se pot compune, descopune şi recompune interesele Rusiei, Turciei, Statelor Unite, Chinei şi Uniunii Europene în zona noastră de falie. Statele slabe sub raport militar vor fi vulnerabile şi vor avea de pierdut. Uitaţi-vă la Georgia şi Ucraina. Gândiţi-vă la istoria noastră, măcar din secolul al XVIII până în secolul XX.

2.        Ideea că forţa militară e cheltuială pură şi afectează bugetul pentru educaţie şi dezvoltare e una naivă. Dimpotrivă: istoria demonstreză că o ţară se modernizează concomintent cu armata sa. Când Egiptul sau Imperiul Otoman au încercat, în secolul al XIX-lea, să importe (doar) tehnologia şi strategia militară din Occident, au suferit o schimbare socială profundă, pentru că formarea unei generaţii de artilerişti, de exemplu, presupunea înfiinţarea de universităţi, aducerea de profesori francezi sau britanici (cu tot cu familii, care aveau nevoie de magazine occidentale şi cafenele), publicarea unor manuale de matematică şi chimie, formarea de tipografi şi traducători – şi uite aşa, dintr-o banală dotare a armatei cu 100 de tununuri moderne, te trezeai pe jumătate occidental. O armată modernă ridică rapid nivelul ştiinţific şi tehnologic al întregii societăţi, pentru că o armă de top va fi utilizată şi întreţinută pe plan local, punând presiune asupra institutelor, universităţilor şi fabricilor naţionale să se ridice rapid la nivelul său (chiar dacă furnizorul iniţial e american, francez, german etc). O armată modernă schimbă inclusiv infrastructura învechită de decenii, pentru că nimeni nu e dispus să trimită avioane, transportoare blindate sau corvete de zeci de milioane de euro pe drumuri, piste sau în porturi decrepite.

3.        Oricât de puternică regional ar fi armata rusă, există un punct dincolo de care o potenţială agresiune a acesteia este complet descurajată. Acest punct este accesibil prin eforturi rezonabile (nu utopice) ale forţelor de pe flancul estic al NATO, cu accent pe ţările care au o politică fermă împotriva expansionismului: statele baltice, Polonia şi România.

În ultimul an, ecuaţia geopolitică a regiunii noastre – care a fost masiv influenţată de conflictul din Crimeea – a devenit şi mai complicată de dezacordurile diplomatice dintre SUA şi Turcia. Erdogan a ales să joace cartea unei puteri militare şi economice majore, care urmăreşte obiective multiple, refuzând să îşi asume un set univoc de reguli (cele dorite de SUA şi NATO). Din acest motiv, încercând să îşi reconstruiască şi relaţia cu Rusia, liderul turc s-a orientat către sistemul rusesc de apărare anti-rachetă S-400, lucru care implică accesul său la două tipuri de tehnologie (americană şi rusească) care în mod normal nu trebuie să se afle concomitent în aceleaşi mâini, având în vedere caracterul lor clasificat. În replica, Statele Unite au blocat programul de vânzare a spectaculosului avion F-35 către Ankara – o pierdere majoră în termeni de securitate pentru Erdogan. Oricât de puternice ar fi protestele acestuia, Washingtonul nu va ceda asupra acestui punct, existând reguli politice, militare şi de intelligence foarte clare pentru ca un stat să poată fi acceptat în programul F-35. Tensiunile dintre Turcia şi SUA au fost amplificate şi de eterna problemă kurdă. Deşi Donald Trump a încercat o nuanţare a poziţiei americane pe această temă, kurzii reprezintă un partener prea important al Americii în zona atât de complicată dintre Siria, Irak, Iran şi Turcia ca să poată fi ignoraţi.

Pe fondul acestor tensiuni, Recep Tayyip Erdogan a ţinut să răspundă în termenii unei mari puteri, care ridică miza în loc să îşi revizuiască poziţiile: „Dacă va fi necesar, vom închide atât Incirlik, cât şi Kurecik. Dacă vor fi aplicate sancţiuni împotriva noastră, atunci vom răspunde în baza reciprocităţii.” Foarte cunoscută, baza de la Incirlik, din sudul Turciei, are o poziţionare optimă pentru acţiuni în Orientul Mijlociu, beneficiind din acest motiv inclusiv de capacităţi nucleare impresionante. Aflată mai la est, baza de la Kürecik operează un sistem radar important de avertizare timpurie antibalistică.

Aceste evoluţii au o importanţă majoră pentru România din două motive. În primul rând, indiferent ce se va întâmpla cu bazele de la Incirlik şi Kurecik, care au mai fost folosite de-a lungul timpului ca element de negociere fermă între Ankara şi Washington, e limpede că armata americană îşi pregăteşte scenarii de rezervă. Ea este obligată să identifice din vreme soluţii alternative pentru eventualitatea în care Erdogan chiar va fi dispus să îşi pună în practică ameninţările. Marele avantaj al bazelor din Turcia constă în apropierea lor atât de Orientul Mijlociu, cât şi de Marea Neagră. În lipsa lor, forţele americane vor trebui probabil divizate între centre orientale (Iordania, Israel) şi centre „pontice” (România).  Prudent, gradual, fără mişcări spectaculoase, prezenţa militară americană în România şi Polonia va continua să crească iar infrastructura dedicată armatei se va îmbunătăţi şi dezvolta, astfel încât NATO şi aliatul nostru strategic să nu fie luate prin surprindere de o eventuală mişcare radicală a lui Erdogan. Pentru securitatea României, această tendinţă are implicaţii uriaşe. Garanţia NATO şi SUA, având în vedere forţa lor încă neegalată, oferă ţării noastre câteva decenii, poate chiar un secol de linişte – şi asta într-un context internaţional şi regional complicat. Iar liniştea înseamnă dezvoltare. Dezvoltare economică, dezvoltare în direcţia educaţiei şi competitivităţii, creştere pentru nivelul de trai şi sistemul de sănătate.

În al doilea rând, programul F-35 se află în acest moment într-un moment de cumpănă pe fondul blocajului din Turcia, fiind disponibil mai rapid şi mai avantajos pentru ţara noastră. Deşi există încă voci care consideră că F-35 reprezintă un lux la care România nu poate încă visa, având în vedere progresele lente făcute în programul F-16 second-hand, lucrurile stau în realitate diferit (costurile aparatului scad, între altele, de la un an la altul) Opţiunea noastră pentru avioane F-16 la mâna a doua a venit tocmai ca o pregătire pentru un proiect major F-35. Aparatele F-16 au implicat, în fapt, pasul cel mai greu pe care eram nevoiţi să în facem: formarea piloţilor în logica „F”, pregătirea infrastructurii (de la piste la hangare speciale), dezvoltarea unei reţele de întreţinere, reparaţie şi modernizare. Această lungă etapă de „reformatare” a aviaţiei militare române face mult mai uşoară şi mai ieftină trecerea către F-35, pentru că unele specificaţii tehnice costisitoare şi complexe sunt deja bifate. Planul pe termen lung (un deceniu) al României este să se orienteze aşadar către avionul american de top, discuţiile fiind deja antamate.  

În regiunea noastră au loc, de altfel, evoluţii majore în privinţa opţiunii pentru F-16 şi F-35. Slovenia şi Slovacia s-au orientat, în ultimii doi ani, către F-16 (câte 14 fiecare). Grecia îşi modernizează impresionanta flotă de F-16. Croaţia a obţinut de la Israel posibilitatea de a achiziţiona 12 F-16 care urmau să fie modernizate, însă vânzarea a stagnat din cauza unor rezerve exprimate de SUA. Turcia, pe de altă parte, pregătise o achiziţie majoră de F-35, obţinând şi un centru regional de dezvoltare (alături de cele din Italia şi Japonia). Blocarea vânzării a generat o oportunitate politică şi economică majoră, pe care Polonia a înţeles-o cel mai bine. Ea va finaliza în ianuarie negocierile pentru nu mai puţin de 32 de unităţi F-35, primele unităţi urmând să fie livrate peste patru ani. Condiţiile economice şi tehnice obţinute de Polonia sunt remarcabile, iar pentru parteneriatul SUA-Polonia consecinţele sunt majore: un astfel de parteneriat, care implică şi încrederea solidă a Americii în stabilitatea politică a Poloniei, aduce de la sine şi ridicarea vizelor, care nu se mai justifică la acest nivel de cooperare. În mod interesant, Ungaria şi-a exprimat interesul pentru programul F-35, fiind în acest moment cu un sfert de pas înaintea României.

În luna aprilie 2019, România a fost inclusă pe lista statelor care pot obţine tehnologia F-35, semnal esenţial privind încrederea SUA în profilul nord-atlantic al ţării noastre. E un context bun pentru a urma modelul polonez, încercând să obţinem o accelerare a programului F-35, cu toate beneficiile economice şi diplomatice subsecvente. România are premise pentru a deveni un centru regional pentru adaptarea şi întreţinerea acestui aparat de elită, care este, între altele, un supercomputer. F-35 nu reprezintă un simplu produs care vine fără implicaţii din partea americană. Concomitent cu el, SUA în ansamblu îşi cimentează prezenţa în zonă, pentru că – aşa cum a demonstrat-o situaţia din Turcia – protejarea unui astfel de avion constituie un interes strategic american.   

Pariul meu pentru 2020 – fiind convins că decidenţii politici din România înţeleg deja argumentele de mai sus – este că acesta va fi anul unei apropieri şi mai puternice de Statele Unite ale Americii prin dezvoltarea prezenţei aliaţilor noştri aici, pe fondul incertitudinilor din Turcia, dar şi pe fondul accelerării programului F-35 în beneficiul militarilor noştri. În condiţiile unui astfel de parteneriat profund, problema vizelor se va rezolva de la sine.