Cineaştii, siliţi de sovietici să facă filme de propagandă

În Moldova sovietică s-au făcut zeci de filme despre cele mai diverse şi importante aspecte ale realităţii. Din cauza principalei sale meniri - de a spune adevărul - filmul a avut de suferit, fiind obligat să servească regimului comunist, susţin specialiştii.

Premisele adevăratei cinematografii naţionale s-au creat abia în anii ‘60. La prosperitatea cinematografiei a servit „dezgheţul hruşciovist”, dar şi întoarcerea în Moldova a tinerilor cineaşti absolvenţi ai Institutului Unional de Cinematografie (VGIK). Este vorba despre Vlad Ioviţă, Gheorghe Vodă,  Emil Loteanu, Anatol Codru, Gheorghe Malarciuc, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Andrei Strâmbeanu - tineri cineaşti şi scriitori care au venit cu idei noi despre menirea filmului.

Loteanu, dârz în faţa regimului comunist

Emil Loteanu a fost şi a rămas cel mai mare regizor de film care a activat în acea perioadă. El a ştiut foarte bine să ascundă în umbra unor simple poveşti, problemele societăţii. Criticul de film, Larisa Ungureanu, a menţionat că el nu s-a temut de regimul comunist şi că, prin creaţia sa, îi va pune piedici. „În «Poienele Roşii» nu era vorba despre o istorie de dragoste. Filmul este despre un întreg popor căruia i s-a schimbat mentalitatea şi modul de viaţă. Dacă omul avea oi, avea de toate - şi brânză, şi carne, şi haine. Puterea sovietică a dorit să schimbe totul într-o zi, prin interzicerea multor lucruri. Loteanu, printr-un limbaj poetic, a dorit să spună că există o anumită rezistenţă, dar că frumuseţea răzbate”, explică Ungureanu.

„Poienele Roşii” a fost  primul film a lui Loteanu care a avut rezonanţă mare. Criticul de film precizează că ideologia nu a înţeles despre ce este filmul şi nu a avut ce-i face. „Filmul era încărcat cu o muzică atât de frumoasă, încât regimul nu şi-a dat seama că este despre altceva. „«Lăutarii», la fel, este o poveste despre destinele acelui substrat care ne spune să fim cine suntem, deoarece lăutărismul a fost una din caracteristicile neamului nostru. Filmul conţine o mare dramă despre soarta noastră. Au mai fost regizori care au găsit metode să spună mari adevăruri despre noi şi existenţa noastră în timp”, mai spune Larisa Ungureanu.

Cenzură fără limite

Succesele înregistrate de cineaştii moldoveni în acea perioadă a pus în gardă forurile ideologice ale regimului şi în 1970 urmează şedinţa Comitetului comunist central unde au pus capăt tuturor aspiraţiilor inovatoare ale artiştilor. Ideologizarea filmului, reîntoarcera lui spre ilustrativism, spre pseudoindustrializarea proceselor tehnologice din agricultură; au plasat omul pe ultimul loc, lipsindu-l de calităţile sale individuale şi izolându-l de realitate. Era vorba despre problemele primordiale ale omenirii, ale individului, ascunse de regim, susţine regizorul Vlad Druc, fost coleg cu Emil Loteanu şi regizorul filmelor „Tata”, „Copilul tău”, „Goblen”, „Ploi de dor”. 

„Toată generaţia noastră a activat într-o perioadă unde exista cenzura. În creaţia ta nu trebuia să atingi stâlpii regimului comunist şi principiile de bază. De exemplu, să nu spui că lumea trăieşte rău. Trebuia să spui că problemele sunt rezolvabile şi ele se rezolvă cu ajutorul regimului. În Moldova era mai drastic, din motiv că odată cu comunismul se credea că aici este rai, că totul este bine şi frumos, că este o fericire totală la sat şi la oraş, iar lumea lucrează voioasă pe câmp. Dacă existau probleme în societate trebuia să menţionezi că sunt legate de comportamentul oamenilor. Trebuia să spunem că problema este în oameni, că ei sunt  răi, beţivi, lenoşi, dar nicidecum nu este de vină partidul”, povesteşte Vlad Druc.

Vlad Druc spune că în perioda comunistă totul era cizelat, iar poporul rus preamărit. „Filmele de atunci nu trebuiau să se abată de la ceea ce se cerea - prietenia cu marele popor rus, că am fost eliberaţi de armata sovietică, că până la venirea armatei sovietice era chin şi necaz. La fel şi valorile umane erau cizelate. Cenzura mai era în privinţa temelor religioase, mai ales că regimul comunist era ateist. Literatura, la fel, descria existenţa noastră într-un mod optimist, fără mari probleme”, zice regizorul Vlad Druc.

Dorinţa de a scăpa de comunism a existat dintotdeauna

Vlad Druc este un regizor care are un bagaj de filme preţioase pentru cinematografia moldovenească. Ca şi ceilalţi regizori, acesta a avut de suferit de pe urma regimului comunist. „În anii ‘80 am fost blamat că nu vorbesc cum trebuie despre regim, chiar mi s-a interzis vreo jumătate de an să mai filmez. Dar am revenit. Hotărâsem, ca mulţi alţii, să facem artă pură, să nu ne axăm pe probleme politice sau de rebeliune, ci pe probleme pur umane. Dorinţa de a scăpa de acest regim a existat dintotdeauna, pentru că părinţii mei au învăţat în România. Tatăl meu a făcut şi armata în România, iar în 1942 a fost luat la război de către ruşi. Dacă nu era acest regim exista un alt program chiar şi la şcoala cinematografică din Moscova. Acum văd un program mult mai bun. Se prezintă filme făcute în perioada aceea pe care noi, studenţii, nu aveam posibilitatea să le vedem”, conchide Druc.

Chiar şi aşa, regizorul menţionează că în acea perioada nu a putut promova viaţa de la ţară aşa cum au trăit bunicii noştri, cu ţesutul. „Ei spuneau că asta este în trecut, noi avem alte valori. Se promova o totală refacere a societăţii. Ceea ce era în trecut a fost rău, însă ceea ce este acum, odată cu regimul comunist, este bine. De aceea generaţia noastră mai mult s-a axat pe teme care erau legate de artistismul nostru, de artă. Când se făceau redactările ni se spunea în faţă, de exemplu, că sunt cam pesimist, că nu prea sunt cu puterea sovietică. Eu nu eram nici pesimist, nici optimist”, mai spune Vlad Druc.

Mircea Chistruga, regizorul care a turnat filmele „Jocurile copilăriei noastre”, „Neam de fântânari” a activat împreună cu Vlad Druc şi a încercat să abordeze temele care nu puteau fi redactate de regim.

Cinematografia, folosită de regim

„În mare parte, cinematografia era folosită de guvernanţi în scopuri ideologice. Atunci, deasupra nostră exista un anumit număr de redactori care ne corectau. Noi găseam modalităţi ca să răsturnăm lucrurile. Acest fapt era posibil şi din cauza că erau multe filme. Eu, de exemplu, ca să fiu mai puţin cenzurat am lucrat foarte mult cu temele sportive. A coincis cu epoca ceea când avea loc olimpiada în capitala sovietică. După aceea, am făcut mai multe portrete cinematografice la pictori, muzicieni. Aceştia erau departe de politică. Era interzis să facem un peisaj cu orizont. Mai ştii, putea fi o bază militară sovietică acolo şi noi demascam inamicului amplasarea”, ironizează Mircea Chistruga.

Dumitru Olărescu, un alt cineast cu o serie de filme documentare, cum ar fi „Poarta începutului”, „Maria Cebotari”, a fost şi el atins de braţele reci ale regimului. „Poarta începutului” reflectă destinul pedagogului Pantelemon Bogdan din raionul Râşcani. „A fost un film apreciat chiar de Colegiul Comitetului de Stat pentru Cinematografie al URSS şi de cele mai înalte instanţe politice de la noi. Adică de însuşi Bodiul, primul secretar. S-a realizat un tiraj mare şi pentru ecranul unional. Cuiva din satul de baştină al învăţătorului nu i-a plăcut acest succes al filmului, adică al eroului, clevetindu-l la raion, etichetându-l drept duşman al poporului. Semnalul a ajuns la instanţele respective”, spune Olărescu. Filmul a fost interzis imediat, redactorul-şef - eliberat din serviciu, iar autorului scenariului, Dumitru Olărescu, i s-a aplicat o mustrare aspră pentru denaturarea puterii sovetice. Tot el a fost acuzat că nu a aprobat candidatura eroului la organele de partid.

Veronica Tabureanu