Nimănui nu-i place să fie lovit, nimeni nu va aplauda atunci când îi sunt lezate interesele.

Dar mă întreb: oare conducătorii statului ucrainean, precum şi poporul acelei ţări, nu au avut şi ei dreptul să fie nemulţumiţi după ce conducerea rusă a lansat operaţiunea de ocupare a Crimeei? Pe cât de dezonorate se simt acum serviciile de informaţii ale Rusiei pentru că sunt tratate precum cele dintr-o oarecare dictatură de republică bananieră africană, pe atât de neputincioase şi inutile s-au simţit armata şi Serviciul de Securitate al Ucrainei în februarie-martie 2014. Şi chiar mai mult. Până la urmă, ofiţerii de informaţii ruşi vizaţi de sancţiuni stau bine-mersi în Rusia, la căldurică, salarii şi pensii babane şi multe alte facilităţi, iar celor care sunt prinşi în SUA sub acoperire diplomatică nu li se întâmplă nimic mai grav decât că sunt trimişi în ţara lor, precum se va întâmpla în maxim 72 de ore şi cu diplomaţii expulzaţi de această dată.  Iar soldaţii ucraineni din Crimeea şi-au simţit vieţile ameninţate atunci când mascaţii din trupele speciale ale GRU le-au blocat unităţile militare. Acei oameni despre care Putin spunea la început că nu există, apoi că fac parte din „trupele de auto-apărare” ale Crimeei. Aceiaşi care, după spusele preşedintelui rus, şi-au cumpărat uniformele fără însemne, automatele de fabricaţie rusă de ultim model, aruncătoarele de grenade şi instalaţiile portabile de rachete anti-aeriene de la „magazinele locale de efecte militare”. În sfârşit, aceiaşi aşa-zişi „omuleţi verzi” despre care Putin a recunoscut după câteva săptămâni că făceau parte din trupele speciale ale serviciului de informaţii militare din forţele armate ale Rusiei.

O asemenea insultă de proporţii naţionale nu se uită uşor. Nu se uită nici după o sută de ani. Cea mai mare parte a flotei militare, rechiziţionată. Zeci de mii de kilometri pătraţi pierduţi, peste două milioane de cetăţeni înstrăinaţi, litoral, munţi, oraşe istorice cedate. Oare cum s-ar fi simţit Putin dacă ar fi fost obligat să cedeze chinezilor regiunea Primorie cu oraşul Vladivostok, după ce acolo ar fi apărut „omuleţi verzi” înarmaţi până în dinţi şi cu ochi înguşti? Cum s-ar fi simţit dacă unităţile militare ruse din Insulele Kurile ar fi fost, la un moment dat, încercuite de alţi omuleţi verzi cu ochii înguşti, ceva mai înalţi decât primii? Nu ar fi simţit oare, Putin, aceeaşi dezonoare şi ruşine pe care au simţit-o ucrainenii, în faţa cetăţenilor, Patriei, poporului pe care, în jurământul militar, ţi-ai dat cuvântul de onoare să-l aperi chiar cu preţul vieţii?

Ucrainenii nu au mai avut, oare, motive să se simtă nemulţumiţi şi de situaţia din estul ţării lor, acolo unde Rusia a trimis deja, în aproape trei ani, sute de tancuri, blindate şi „Grad”-uri, mii de autocamioane încărcate cu muniţii, precum şi zeci de mii de cetăţeni ruşi, militari în armata rusă, care au însângerat Donbasul ucrainean? Trebuia cumva să sară Poroşenko, Iaţeniuk, Turcinov, Kliciko şi alţii în sus de bucurie şi să aplaude frenetic distrugerea a zeci de localităţi, milioanele de refugiaţi interni spre alte regiuni ale Ucrainei, climatul de teroare, crimele împotriva umanităţii ale teroristului internaţional Igor Ghirkin, care judeca şi executa oameni în iunie 2014, în Slaviansk, după legile marţiale staliniste din 1941? Din cauza conducerii Rusiei, care a planificat, pregătit, organizat şi susţinut baia de sânge din Donbas, şi-au pierdut viaţa aproape 11.000 de persoane până acum.

Kievul s-a simţit şi se simte în continuare insultat, umilit şi dornic de răzbunare, motiv pentru care îşi fortifică armata şi serviciile de informaţii.

Oare ce-au simţit moldovenii după 1992, georgienii după 2008, armenii după aprilie 2016 (când s-a aflat că Rusia vânduse şi azerilor armament performant, într-un permanent divide et impera), azerii după 1994, când au fost forţaţi de Rusia să semneze un armistiţiu prin care pierdeau Karabahul şi teritoriile din jur, după ce Rusia intervenise masiv de partea Armeniei pe plan militar?

Cât despre Putin, nu ştiu ce simte acesta. Însă presupun că, la fel ca orice kaghebist care se respectă, nu simte nimic. Cu alte cuvinte, e un nesimţit. Şi nu s-a remarcat niciodată printr-un simţ acut al empatiei. Cât face doar răspunsul-întrebare adresat unui cetăţean din Siberia, la o conferinţă transmisă în direct de toate posturile ruse de televiziune, cu câţiva ani în urmă! Acel cetăţean îl întrebase pe Putin când va avea drum care să lege satul său de şoseaua federală, deoarece se face noroi şi nu poate ieşi cu maşina. "Şi la ce vă trebuie, atunci, maşină dacă n-aveţi drum?" a replicat Putin cu toată seriozitatea, faţa cetăţeanului din Siberia dispărând de pe ecran după o secundă în care i s-a văzut expresia de gravă consternare pe chip.

Într-un final, nesimţitul Putin a fost pus la punct, în ultimele zile când se mai putea, de Barack Obama şi administraţia acestuia în curs de părăsire a Casei Albe. Inclusiv pentru că şi-a permis să intervină ca un gopnik (mardeiaş de cartier din Rusia) şi să autorizeze intervenţia hackerilor ruşi în campania electorală din SUA. O imixtiune care a avut loc, deoarece aşa a zis CIA. „Şi ce?”, ar întreba cineva. „Ăia nu pot să mintă?”. Păi,nu prea. Nu aşa, şi nu la acest nivel. Şi nu despre aşa ceva. Altfel şi-ar risca toată conducerea funcţiile, salariile, pensiile, imaginea, onoarea, bugetul instituţiei etc. Când vine Agenţia Centrală de Informaţii a SUA, principalul serviciu cu atribuţii de spionaj extern, şi prezintă rapoarte din care rezultă că Rusia a intervenit împotriva unuia dintre candidaţi şi în favoarea celuilalt, atunci asta cam aşa e. Prin această mişcare, Rusia şi-a asigurat pentru mulţi ani înainte ura sinceră şi justificată a principalilor formatori de politică externă din SUA, indiferent de partidul din care fac ei parte. Iar Donald Trump nu e chiar de capul lui acolo. După 20 ianuarie se va da pe brazdă foarte rapid. În orice caz, din acea ură şi mai ales din frustrarea resimţită de tabăra Partidului Democrat, din care face parte şi Obama, pentru pierderea alegerilor prezidenţiale, s-au născut aceste noi sancţiuni pentru oamenii din serviciile ruseşti şi şi expulzări de diplomaţi ruşi.

Prin această mişcare, Obama demonstrează că nu e un lider slab, după cum greşit l-au apreciat şi ruşii, şi mulţi alţii. Iar John Kerry,  secretarul de stat al lui Obama, a anunţat că americanii vor mai recurge la pedepsirea Rusiei, dar îşi vor alege ei momentul oportun.

De fapt, e vorba despre nişte tentative disperate de a face conducerea rusă să înţeleagă că se poate întoarce la masa dialogului şi poate elibera ceea ce nu este al ei.

Inutile tentative, câtă vreme Putin va fi preşedinte.