Ar fi fost minunat dacă AIE nu i-ar fi trimis în şomaj de dolce vita pe adversarii integrării europene a Republicii Moldova. Pe cei care, în unele cancelarii, făceau strategii costisitoare de compromitere. De discreditare a unei coaliţii care are „nesimţirea“ geostrategică să-şi propună ca scop distanţarea de cei care, din 1917, şi-au otrăvit propriul viitor şi, în mare parte, al multora din vecinătate. 

Mai ales că, deja, rar şef al diplomaţiei din cele mai importante state ale lumii a cărui pază să nu cunoască fiecare capac de canalizare din Chişinău.

Dar aşa, dacă a şi existat cineva care să urzească planuri negre de a-i ponegri şi iudi pe liderii moldoveni, îşi poate păstra banii şi timpul rezervate pentru acele planuri. Iar de irosit n-are decât aplauzele. În rest, îşi poate lua concedii de plăcere, pe banii economisiţi. Decorându-i în gând pe ciudaţii de la Chişinău care le-au făcut fără să-şi dea seama treaba.

Niciodată în istoria Republicii Moldova ocara nu a fost atât de dispreţuitoare, ascuţită şi vocală la adresa unei guvernări de la Chişinău. În presă şi în gura oamenilor. Este adevărat că mai înainte nici nu era posibil. Instrumentele şi „materialul uman“ erau altele. Acum însă, de exemplu, recomandarea cea mai graţioasă pe care o poţi da tuturora, inclusiv „mascaţilor“ sau miniştrilor, este să nu se uite la televizor.

Ceva vreme în urmă cea mai mare parte a jurnaliştilor erau asemeni unor nobili haiduci care făceau dreptate oamenilor săraci împărţindu-le câte un codru de adevăr sau măcar de fapte. Acum puzderie de apăruţi pe sticlă au fost consolidaţi în trupe regulate cu toate cele. Cu unităţi de spionaj şi contraspionaj, cu artilerie, dar şi cu cavalerie, cu trupe de învăluire şi de servanţi la aruncătoare de zoi. Trupe care ajută noii bogaţi locali, împărţindu-le desfătări de a dănţui pe cadavrul profanat al adversarului. (Cine sunt însă prădătorii dinafară care profită cu adevărat, nu este – vorba vine - treaba noastră nenorocită.)

A nu ştiu a câta oară deja în ultimele timpuri sentimentul urii politice fără sens şerpuieşte şi face canioane între oameni. Iar prin aceste canioane, cu papioane puse de-asupra sumanelor,  umblă, scuipându-se reciproc printre principii şi valori, politicienii.

Intelectualii în special au muşcat zăbala. Firi sensibile şi înzestrate, se ceartă iar între ei apărându-şi cu zel demn de altă întrebuinţare idolii politici. Mulţi dintre ei îşi regăsesc, probabil, în idolii acestei luni sau ai acestui anotimp politic propriile vicii, limite sau aceleaşi dulapuri cu schelete. Unii, mai pragmatici, tac şi îşi văd de leafă în continuare. Ironizează din când în când pe seama unor lucruri atât de demodate cum ar fi obrazul, de pildă. Sau simţul critic. Ar fi de înţeles dacă, în ceea ce fac, ar fi fost captivii unor convingeri. Sau ai unei sincere autoînşelări. Dar nu. Doar banii. Sau doar sentimentul de cinism şi de ostilitate iraţională.

În schimb, cei pentru care întreaga înzestrare urâtă a politicienilor, de la stângăcii la mârşăvenii, le insultă bunul simţ, inteligenţa şi demnitatea, indiferent de ce culoare e steagul pe care-l flutură aceştia, devin sau rămân tot mai puţini.

Şi tot aşa. Aş putea continua la nesfârşit. Ca fiecare dintre noi, cu mai multe sau mai puţine cuvinte, dar niciodată cu suficiente înjurături. Luaţi de valul revoltei, nu găsim altceva decât să punem tunurile, fiecare de pe înălţimea sa, pe nesuferita „troikă“.

Numai că încep să mă îndoiesc deja că în urma unor asemenea exerciţii se va schimba ceva.
Poate că ar trebui să schimbăm optica prin care privim la lucruri? Poate că trebuie să vedem în acest dezastru care dezintegrează coaliţia de până acum o ocazie rară, de fapt? O şansă? O ultimă posibilitate de autopurificare? Poate că e momentul ca fiecare din „troikă“, cu decenţa care i-a mai rămas,  să facă sacrificiile necesare şi să o ia de la capăt, de la „jurămintele“ spuse la cununie? Poate că e timpul pentru a doua respiraţie, curată? Pentru un adevărat „rethink Moldova“, nu pentru continuarea „caricaturizării caricaturii“ de până acum…

Poate că acum ar putea fi începutul firesc al unei coaliţii proeuropene imunizată la „ticăloşire“? Poate că resetarea a fost din start necesară şi obligatorie? La ce s-ar continua toate după principiul „suntem bandiţei şi punctum, dar mai buni decât alţii şi cauza noastră e sfântă“... Poate că membrii „troikăi“ ar putea „uita“ măcar pentru doi ani ce-şi închipuie că sunt şi ar avea grijă cu adevărat să fie împreună un grup transformaţional cu adevărat pentru Moldova? Grup care să redea optimismul furat populaţiei, să electrizeze această populaţie pe care tot ei au readus-o la exasperare? Că oricum ar putea să sfârşească prost.

Poate măcar, din pragmatism, ar fi cazul să se profite de ocazia unică de pocăire, de aruncare peste bord a unor balasturi (poate chiar a unor lideri) şi de un start nou, dar cinstit pe bune? Pocăinţă nu pentru a se împăca şi şi a-şi ierta reciproc sau acoperi în continuare porcăriile, ci pentru a spune: până aici... Pentru că, altminteri, ar fi mai raţional să arunce de pe acum prosopul pe ring... Din care, altfel, ar putea ieşi politic cu picioarele înainte...

Mi-am amintit acum, fără să vreau, de un caz din 1992. Înainte de fi trecute peste Nistru, pe linia întâi, câteva batalioane din care făceam parte au fost staţionate pentru noapte la o tabără. Camioanele au fost aliniate în faţa încăperilor în care urma să dormim şi au fost puse santinele. Noaptea, în ciuda străjerilor, nişte şmecheri au furat toată benzina din rezervoare. Foc şi pară, şeful Marelui Stat Major de atunci a aliniat batalioanele dimineaţa în faţa camioanelor, după ce a ordonat să se reumple rezervoarele. A ţinut un discurs incendiar în faţa celor câteva sute de întinşi strună vizavi despre patriotism, despre cât de urât  este să furi în timp ce noi mergem să luptăm pentru integritatea Patriei şi despre fermitatea cu care se va lupta contra celor care nu au obraz etc. etc. Ştiţi ce s-a întâmplat tot atunci? Şmecherii au mai furat în timpul discursului benzina din rezervoarele a jumătate din camioane... Noroc mare că discursul nu a fost prea lung şi ... am putut merge la luptă...

Zi că nu-i ca azi.