Semnele care prevesteau moartea în satele din Gorj: „Dacă auzeai cucul cântând după apusul soarelui, era semn că nu mai scapi“

În lumea satului, moartea este prevestită prin tot felul de semne care au un înţeles specific. Multe dintre aceste semne sunt legate de anumite manifestări ale animalelor.

O parte din semnele care erau considerate în trecut drept prevestitoare de moarte în satele din Gorj au legătură cu animalele domestice din gospodărie sau cu păsările. Sunetele acestora au fost interpretate în diferite feluri.

„Dacă auzeai cucul cântând după apusul soarelui, era semn că nu mai scapi. Dacă pe casă sau în grădina casei cânta o cucuvea (buhă) era semn că va muri cineva în acel an. Dacă găina cânta cocoşeşte, e semn de moarte în familie şi de boală grea. Ca un remediu al prevenirii răului, găina era tăiată şi gătită, dar capul i se arunca ori era dat la vecini. Câinele care urla noaptea se credea că presimte sfârşitul cuiva din familie şi cheamă moartea. De aceea era bătut şi chiar omorât. Dacă din curtea celui cu semnul morţii se întâmpla să moară un animal ori o pasăre, fără să fi fost bolnav, casa respectivă se credea că e ferită de decesul unui membru al familiei“,

a menţionat etnologul gorjean Alexandru Doru Şerban în lucrarea «Cultură ţărănească gorjeană». 

De asemenea atunci când cădea din perete oglinda ori icoana, se crede că moartea e aproape. Zgomotele care se auzeau din senin în gospodărie prevesteau decesul unui membru al familiei. 

Importanţa visului în prevestirea morţii

Alte semne care prevesteau moartea sunt individuale. Astfel, visul avea o semnificaţie importantă. „Erau şi semne individuale de prevestire a morţii: când cineva visa că-i cade un dinte din faţă, că-i cade un perete ori că i se surpă o groapă. Când omul cădea la pat şi trăgea să moară, era adus preotul să-l spovedească şi să-l grijească, asigurându-i astfel curăţenia sufletească. Aşa cum menţiona muzicologul Constantin Brăiloiu, care a făcut cercetări etnologice în Gorj, îndată ce omul murea, cei în viaţă împlineau nişte practici rituale pentru mort, nu numai din respect şi părere de rău, dar şi din teama faţă de el. În timpul de când mortului îi ieşea sufletul şi până se pleca la groapă cu el, la cap îi ardea o lampă cu gaz ori lumânări în sfeşnic, ca să nu vină spiritele rele“, arată în volumul său Alexandru Doru Şerban.

„Tronul în care se punea mortul era considerat casa lui“

Alte obiceiuri specifice satelor din Gorj au loc în momentul morţii şi se desfăşoară pe tot parcursul ceremonialului înmormânăriii şi chiar după îngroparea celui decedat, pentru ca spiritele rele să fie ţinute la distanţă. „Când omul trage să moară, nu-i bine să-l strigi pe nume sau să ţipi, fiindcă «îl întorci din drum şi-i păcat». În timpul de când mortului îi ieşea sufletul şi până se pleca la groapă cu el, la cap îi ardea o lampă cu gaz ori lumânări în sfeşnic, ca să nu vină spiritele rele.  

Dacă mortul a fost om rău în viaţă, ai casei treceau o găină neagră peste el, după aşezarea pe blană, ca să nu se facă moroi. Doliul care se ţinea (implicând un comportament adecvat tristului eveniment), este o operaţiune de purificare a casei, având scopul de a ajuta sufletul defunctului, înainte de a-şi începe călătoria spre lumea de dincolo. Mortul aflat pe blană era tot timpul păzit de rude, de vecini ori de un om plătit, ca să nu treacă vreo pisică ori vreun câine pe sub masa pe care era pus. Se credea că diavolul poate lua înfăţişarea pisicii ori a câinelui şi astfel întrupat, dacă va trece pe sub mort, răposatul se va preface în moroi. De asemenea, cel care păzea mortul avea grijă ca în oala cu foc, de sub masa mortului să pună din când în când tămâie, în credinţa că astfel va fi ferit de duhurile rele (Dracul fuge de tămâie). Noaptea era asigurată paza mortului de mai multă lume, fiindcă în mentalitatea populară pe timp de noapte (până la al treilea cântat al cocoşilor) umblă duhurile rele. Tronul în care se punea mortul era considerat casa lui. Să fie ferit de duhurile necurate, după ce era gata, se ungea cu usturoi şi praf de puşcă. Se credea că astfel nici mortul nu se va face moroi.

Mortul era scos din cameră cu picioarele înainte, iar în pragul uşii era mişcat înainte-înapoi de membrii familiei, în semn că le pare rău de cel plecat, dar şi în scopul lepădării de moarte prin formula rostită „eu trag de tine, tu să nu tragi de mine!». După scoaterea mortului din cameră, se închidea uşa, înăuntru rămânând numai membrii familiei. Se spărgea o oală de pământ, iar aceia care erau în cameră obişnuiau să bea o gură de apă, «să nu se atingă moartea de ei». În satele cu crescători de animale, dacă mortul a avut această ocupaţie, la mormânt se dădea de pomană o oaie sau o viţică, «să nu plece mortul cu norocul vitelor după el». 

Participanţii la înmormântare se lepădau de moarte prin spălatul cu apa purificatoare. Rudele apropiate ale mortului şi groparii se spălau pe mâini cu apă adusă de acasă de un bărbat, într-o oală legată la gură cu aţă răsucită odată cu piedeca mortului. Cu mâinile ude, ei aruncau stropi peste cap, pentru alungarea duhurilor rele. Mulţi dintre participanţii la înmormântare se opreau la prima fântână din drum şi se spălau pe mâini, aruncând de trei ori apă peste umăr, în credinţa că astfel s-au lepădat de moarte şi de mort.

Apa purificatoare (curăţitoare) era prezentă în ritualuri şi practici dedicate sufletului mortului. La pomană, după preotul care dezlega masa şi după femeia cu toiagul, urma femeia care uda dintr-o cană ori dintr-un urcior. Ducerea izvoarelor, de o femeie bătrână (iertată) ori de un copil (curat trupeşte şi sufleteşte), timp de 44 de zile şi slobozirea lor la o apă curgătoare, reprezintă, ritual, un cult prin care se dăruia apă proaspătă sufletului mortului, dar cu această ocazie i se trimeteau pe calea apei şi cele necesare drumului (lumină, bani, merinde), de aceea dusul şi slobozitul izvoarelor se făcea de persoane curate. Se credea că fără respectarea tradiţiei, sufletele morţilor se puteau rătăci“, a mai menţionat Alexandru Doru Şerban.