Misterul dispariţiei dacilor. Cum au fost folosiţi de Ceauşescu pentru a se menţine la putere

Misterul
dispariţiei dacilor. Cum au fost folosiţi de Ceauşescu pentru a se menţine la
putere

Foto: commons.wikimedia.org

Dacii reprezintă esenţa etnogenezei române. Peisajul sculptural contemporan, filmografia istorică românească, etnogeneza academică şi pseudo-istorică, la fel ca şi mentalitatea colectivă, îi consideră pe daci un element esenţial  în formarea poporului român.

Ştiri pe aceeaşi temă

Deşi există o diferenţă majoră între curentul ”dacoman/ dacopat” (pseudo-istorie) şi istoriografia academică română în rolul şi ”procentul” cultural al dacilor în formarea poporului român, dacii reprezintă şi azi un pilastru identitar, cultural, arheologic şi pentru unii, chiar religios.

Nu a fost aşa întotdeauna. Dacii dispar din mentalitatea colectivă şi din istoriografie locală în epoca post-romană. Situri arheologice dacice sunt recucerite de natură, majoritarea lor devin invizibile şi necunoscute. Cercetările arheologice arată clar, că siturile dacice – chiar şi cele regale şi al elitelor aristocratice din Haţeg şi Secuime – sunt nefolosite în epoca romană, post-romană şi medievală, deşi localnicii ştiau de existenţa ruinelor.

”Situaţia se schimbă însă în epoca renascentistă transilvăneană, când sursele literare antice (latine şi greceşti) sunt redescoperite şi, treptat, sunt folosite şi de cronicari maghiari şi saşi din secolele XV-XVII. Dacii <<reintră>> în istorie, cel puţin la nivel intelectual. Descoperirea unor tezaure monetare excepţionale din secolul XV-XVI – cel mai faimos fiind din 1543 – a stârnit un nou val  de interes în redescoperirea sitului arheologic Sarmizegetusa Regia în mod special, de localnici şi căutătorii de comori. În epoca renascentismului, dacii apar marginal în literatura cronicară maghiară sau mai târziu, în literatura  românească din sec. XVII, problema etnogenezei fiind o temă încă secundară în emanciparea culturală şi literară a românilor. Elementul principal este încă latinismul, originea romană/latină a românilor”, explică Szabó Csaba,  asistent universitar la Departamentul de Istorie, Patrimoniu şi Teologie Protestantă din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, un specialist în istoria religioasă a Daciei după ocupaţia romană.

Szabó Csaba FOTO arhiva personală

Dacii apar în discursul etnogenetic abia în secolul al XIX-lea

Lucrurile se schimbă în secolul al XVIII-lea, când numărul descoperirilor arheologice creşte în zona Grădiştei (Sarmizegetusa Regia). În secolul amintit, românii reprezintă deja populaţia majoritară, astfel că odată cu instaurarea administraţiei Habsburgice în Transilvania, se intensifică şi mişcările identitare, devenite ulterior acţiuni naţionale pentru drepturi istorice egale (Supplex Libellus Valachorum şi primatul istoric în Transilvania). Continuind tradiţia umanistă şi renascentistă, latinismul limbii române şi originea romană, traianică a populaţiei române rămâne un argument principal şi în documentele şi discuţii istorice din secolul al XVIII-lea.Dacii apar oarecum surprinzător în discursul etnogenetic doar în secolul al XIX-lea, după redescoperirea cetăţiilor dacice din Haţeg de administraţia austriacă. Munca lui B. P. Haşdeu şi N. Densuşeanu reprezintă momentul fondator pentru ”dacism”, populaţiile pre-romane (dacii) având un rol mult mai important în teoriile lor istorice decăt cele romane sau post-romane.

Dacismul, ideologia principală a comuniştilor

Acest fenomen era tipic pentru secolul al XIX-lea în Europa: mişcările naţionale şi emanciparea popoarelor în cadrul imperiilor europene au ales ca predecesori etnogenetici un popor pre-roman (celtic, germanic, dacic, tracic), folosind şi ca argument anti-imperialist. ”Latinismul (imperialist, vestic) şi dacismul (autohton, local) sunt două curente istoriografice şi ideologice în mişcarea naţională a românilor din secolul XIX şi XX.  Istoriografia academică – A.D. Xenopol sau mai târziu, N. Iorga, V. Pârvan sau C. Daicoviciu – încercau combinarea celor două curente în discursul narativ istoric şi politic, folosind sinteza etnogenezei ”daco-romane”. În timp ce Haşdeu, Densuşeanu şi autorii din secolele XVIII-XIX romanticizau istoria dacilor bazate exclusiv pe sursele literare, secolul XX a schimbat percepţia noastră despre daci: săpăturile arheologice din Transilvania, dar şi din Muntenia şi Moldova (geţii, roxolanii) au pus în context mult mai larg şi complex istoria secolelor II. î. Hr – II. d. Hr.”, precizează Szabó Csaba.

Dacismul a fost folosit intens de dictatorul Nicolae Ceauşescu, fiind transformat în ideologia principală a acestuia, mai ales după 1974. Statul idealizat a lui Burebista devine simbolul ideologic al statului independent, anti-imperialist şi anti-sovietic al dictatorului. Filmografia lui Sergiu Nicolaescu, operele istorice din anii 80 şi manualele istorice şcolare prezentau istoria dacilor ca şi elementul naţional, unitar principal.”Lupta lor cu imperialismul roman era metafora principală  pentru străduinţa dictatorului de a supravieţui în lumea schimbătoare a anilor 80. Acest dacism naţional-comunist din epoca lui Ceauşescu a rămas, din păcate, în mentalitatea colectivă şi azi, fiind continuat de <<mitografi>> moderni – cum îl numea pe adepţii dacomaniei Sorin Nemeti într-o carte recentă despre ezoterisme istoriografice”, susţine  Szabó Csaba.

Dacii convieţuiau cu celţii şi popoarele colonizate de romani

Teoriile dacomaniei (N. Săvescu, D. Roxin) sunt deja ignorate de marea majoritate a istoriciilor şi arheologilor români. Istoria dacilor – cunoscută din tot mai multe surse literare şi arheologice – este interpretată acum într-un context holistic, global: arhitectura şi viaţa economică a dacilor reprezintă un caz de succes al mobilităţii elenistice şi romane, o interacţiune intensă (umană şi materială) între lumea elenistică tracică, orientală şi romană.Cercetările arheologice din zona Banatului, centrului regal din Sarmizegetusa Regia sau a cetăţilor şi localităţilor rurale arată tot mai clar regionalitatea tribală şi complexitatea culturală a dacilor care interacţionau cu celţii din Transilvania şi după secolul II. d. Hr. cu populaţiile colonizate de Imperiul Roman în Dacia, dar şi în Britannia, Egipt şi Moesia Inferior, unde apar tot mai multe surse epigrafice despre daci din epoca romană.

”Deşi istoria, limba şi soarta dacilor nu pot fi reconstruite încă după 106 d.Hr., când teritoriul fostului regat dacic a fost cucerit, arheologia ne ajută astăzi să vedem puţin diferit sursele literare, arheologice şi să schimbăm limbajul istoriografic, eliminând din vocabularul antic termeni anacronistici cum ar fi ”etnic”,”naţional”, ”religia naţională” sau ”dacii, ca popor unitar”. La fel, în istoria regiunii este esenţial să înţelegem şi impactul Imperiului Roman de răsărit (Bizantin) din secolele VI-XI, care a jucat un rol mult mai important în etnogeneza românilor decât dacii”, este concluzia lui Szabó Csaba.

Lucrările importante a lui Mircea Babeş, Daniel Spânu, Valeriu Sîrbu, Aurel Rustoiu, Gelu Florea sau Alexandru Berzovan  rămân referinţe esenţiale pentru cei care sunt interesaţi de istoria poporului dac, considerat de mulţi misterios şi mistificat.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: