Imagini în premieră. „Comoara“ din clopotniţa unui schit secular. Nu oricine poate intra în interior FOTO VIDEO
0
La mai bine de 10 kilometri de la intrarea în staţiunea Băile Olăneşti, ascuns într-un cătun de munte, există unul dintre cele mai interesante schituri ale Vâlcii, cu o istorie tulburătoare şi comori nebănuite.
Mai toţi turiştii care vizitează staţiunea balneară Olăneşti, în drumul lor spre uimitoarele izvoare minerale terapeutice, au văzut indicatoarele spre Schitul Bradu. Dar puţini sunt cei care au ajuns să-i pătrundă tainele, în realitate. Este singurul monument istoric din Vâlcea care îşi serbează hramul de Sânziene, la 24 iunie.
GALERIE FOTO CU IMAGINI DIN TURNUL CLOPOTNIŢĂ AL SCHITULUI BRADU - BĂILE OLĂNEŞTI - VÂLCEA
Schitul deţine un turn-clopotniţă mai neobişnuit, sub formă de culă, care adăposteşte acum o colecţie micuţă de vechi obiecte tradiţionale adunate din gospodăriile din zonă.
Din cauza dimensiunilor sale şi a accesului în interior greoi, chiar imposibil pentru majoritatea turiştilor care se încumetă să ajungă până aici, puţini sunt cei care i-au descoperit comorile.
„Adevărul” prezintă în premieră imagini inedite din muzeul satului în miniatură al Turnului-Clopotniţă de la Schitul Bradu, din staţiunea Băile Olăneşti, Vâlcea.
Schitul ascuns, reînviat în anii´90, după un secol de mister
Lăcaşul de cult Bradu se află într-o zonă destul de izolată, ca şi sătucul în care este amplasat - Gurguiata. Se ajunge acolo destul de greu, fie pe picioare, pe un traseu de munte care porneşte din dreptul Grupului central de izvoare, din Olăneşti (7 km dus ce pot fi străbătuţi între 2 şi 4 ore, în funcţie de condiţia fizică a fiecăruia), fie cu maşina de teren, pe un traseu ce duce spre Comanca şi trece prin satul Tisa.
În perioadele cu precipitaţii bogate, însă, nici maşinile nu mai răzbesc până aici, din cauza nămolului sau a zăpezii, drumul de acces nefiind amenajat decât pe alocuri. Primăria Băile Olăneşti a început în această perioadă să pună macadam pe acest drum.
Schitul a fost ridicat în secolul al XVIII-lea pe locul unui alt lăcaş de cult, din lemn, datat cu câteva decenii mai devreme. Până în secolul XXI a fost locuit de călugări, dar de-a lungul vremurilor a cunoscut perioade de înflorire sau decădere, ca şi celelalte lăcaşuri de cult din zonă, mult mai renumite: Iezer, Pahomie, Pătrunsa, toate amplasate în Parcul Naţional Buila - Vânturariţa, cea mai mică arie de acest gen din România.
În această zonă, de secole, pădurile sunt împânzite de pustnici şi, de mai mulţi ani în ultima vreme, şi de pustnice. Viaţa monahală de aici nu a avut o continuitate, motiv pentru care la începutul secolului trecut mai exista doar un vieţuitor, de care pomenea şi istoricul Virgil Drăghiceanu în scrierile sale. Timp de un secol nu se ştie mai nimic despre ce s-a întâmplat cu lăcaşul de cult, pentru că toate înscrisurile au dispărut, dar se cunoaşte faptul că la începutul regimului comunist aici nu mai locuia nimeni.
Lăcaşul de cult a fost lăsat în paragină, până la mijlocul anilor ´90, când a început să fie populat cu măicuţe de la Schitul Iezer, aflat la poalele muntelui.
Muzeul satului în miniatură al lăcaşului reabilitat pentru prima dată acum doi ani
Abia în urmă cu patru ani au început primele renovări ample în peste două secole de existenţă, lăcaşul fiind înscris în Planul Naţional de Restaurare. Lucrările de consolidare şi de restaurare, finalizate în 2019, au fost executate după proiectul preşedintelui Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, arhitectul Aurel Ioan Botez, cu sprijinul directorului Institutului Naţional al Patrimoniului, dr. arh. Ştefan Bâlici.
Dincolo de istoria tulburătoare a schitului, acesta deţine o construcţie ieşită din comun: Turnul - Clopotniţă. Are două etaje, fiind mai înalt decât biserica în faţa căreia se află. La fiecare cat există o cămăruţă micuţă (fostele chilii), în cea din urmă fiind şi clopotul.
Are aspectul unei cule asemănătoare cu cea din Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, dar de dimensiuni mai mici, ceea ce demonstrează că a fost construit ca loc de refugiu. Până la renovare, i se puteau vedea cărămizile, dar acum este văruit în alb.
Ceea ce este însă extrem de interesant la acest turn sunt dimensiunile de acces, atât în turn, cât şi în cămăruţe. Practic, se intră pe o uşă pentru pitici, de până într-un metru şi jumătate înălţime, iar scările din piatră abrupte urcă pe un culoar extrem de strâmt. Şi accesul în încăperi se face prin nişte uşi de lemn foarte scunde, motiv pentru care în turn nu pot pătrunde decât copiii sau persoanele scunde ori subţirele.
Cămăruţele par nişte încăperi dintr-o casă de păpuşi, cu tavane boltite prin mai multe arce. Ambele au ferestre micuţe prin care se pot vedea împrejurimile.
În acest turn, măicuţele au amenajat, nu de mult timp, un mic muzeu cu lucruri folosite odinioară de către localnici în gospodării - atât în bucătărie cât şi la alte treburi casnice tradiţionale: maia de bătut rufe, rindea, fuscel pentru depănat urzeală, compas pentru butoaie, plosca miresei, maşină de tors lână, suveică, fus, putină, fier de călcat cu cărbuni, traistă ciobănească, baniţă, cărpător pentru mămăligă, robang, putinei de bătut unt, vadră, truşie de pus oţet, vârtelniţă pentru depănat lână, căpestea pentru turte, bănicioară - toate acestea se regăsesc în cămăruţa clopotului. Într-o încăpere de la nivelul inferior, pe o micuţă măsuţă, sub o icoană, se regăseşte o biblie veche.
Toate vin să întregească imaginea unui loc desprins parcă dintr-un basm, pentru că zona în sine, ca toată Vâlcea de altfel, este pitorească.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
