De ce se spune că băutura te face sclavul diavolului. Legenda care spune cum au cedat ispitei oamenii şi Sfântul Petru

O legendă tradiţională publicată într-o revistă de folclor în urmă cu mai bine de 100 de ani explică de ce se consideră în popor că băutura este unealta diavolului cu care îi ispiteşte pe oameni

În numărul 5-6 din anul 1903 al revistei de folclor „Şezătoarea“ este publicată o legendă tradiţională ce prezintă istoria aparţiei holercii, un fel de tărie de proastă calitate, pe aceste meleaguri.

Conform legendei, diavolul numit „Holircă“ (sau holercă – rachiu de proastă calitate, cf. dex) a pus la cale o metodă de a-i atrage pe oameni în mrejele lui şi de a-i depărta în acelaşi timp de Dumnezeu. Pentru asta, a luat chipul unui flăcău şi a mers în pădure unde a dat peste un gospodar care venise cu căruţa să-şi ia lemne.

„Flăcăul eşi înaintea creştinului, şi văzîndu-l curmînd lemne, se puse mai întîi cu dînsul de vorbă, apoi îi dădu o păpuşă (mănunchi de frunze de tutun, n.n.), ca să aibă cu ce-şi împle cioba de lulea ce-o ţinea goală în dinţi şi ce duhăni şi pe cînd creştinul se puse pe o ciotîrcă, ca în ticnă să-şi duhănească cea otravă de titiun, flăcăul luă securea de jos, şi cît ai bate în palme a crăpat mulţime de lemne, ba le-a şi încărcat pe carul creştinului“

Impresionat de forţa flăcăului, săteanul l-a întrebat dacă nu vrea să intre la el la slujbă, iar răspunsul a fost afirmativ, după cum diavolul chiar plănuise. 

Velniţa pentru rachiu, găselniţă diavolească 

Hărnicia tânărului şi seriozitatea lui l-a făcut pe gospodar să-l adopte copil de suflet, mai ales că acesta nu avea urmaşi.

„Flăcăul asta o dorise doară, ca să-şi puie în lucrare planurile lui diavoleşti. Acumea nemic nu-i mai sta în cale“ 

Într-una din zile, tănărul adoptat de familia săteanului a adunat piatră, lemne şi materialele necesare şi în câteva zile a ridicat o „coşcogemite de velniţă“ (instalaţie rudimentară pentru distilarea ţuicii, un fel de alambic). 

„Oamenii din sat se uitau la bujda acea mare ca la o minune. Mai mult însă se mirară ei cînd văzură că sosesc fel de fel de cazane, fel de fel de ţevi de aramă, una mai pîntecoasă şi mai sucită decît alta... D’apoi carele cu săcară şi barabule aşa se aşa se înbulziau, că n’aveai pe unde trece“

Într-una din zile, flăcăul a făcut cinste sătenilor să bea din băutura fabricată în instalaţia de distilat pe care o construise. Legenda spune că oamenii puteau bea cât voiau, fără să plătească nimic, iar după ce au consumat o anumită cantitate de tărie, au început să li se schimbe comportamentul:

„El adecă a vrut să-i deprindă pre oameni la acea băutură, care era aşa de tare, că dacă o bea cineva, i se părea că-i ard maţele întrînsul. Şi măcar că era aşa, oamenii tot băură atîta din ea, că se făcură ca morţii şi adormiră pe loc, acolo unde se aflau. Alţii însă, începură să cînte şi să joace, alţii să plîngă cu amar, ca şi cînd şi-ar boci părinţii, alţii se cuprinseră de atîta dragoste, că îmbrăţişau pep e toţi cîţi întîlneau, oameni sau dobitoace… cei mai mulţi, bînd din această băutură nouă, se apucată la harţă întăi aşa ştii în şagă (în glumă n.n.), apoi la sfadă şi bătae într’adins şi să se ucidă unii pe alţii“

Şi-au pus zălog sufletul pentru băutură 

A doua zi urmările beţiei colective erau groaznice: unii dormeau prin şanţuri, alţii se retrăgeau spre case mahmuri, alţii purtau pe faţă urmările bătăilor de cu o seară înainte, alţii zăceau morţi, ucişi de vecinii sau prietenii lor. 

„Toţi din cei ce băuseră această băutură nu-şi aduceau aminte din cele ce făcuseră ei în ziua trecută. Simţeau numai o durere de cap nespusă, de credeau că li se risipeşte titva (capul, ţeasta, n.n.), un leşin la inimă de nesuferit şi o ciumurluială a trupului de par’că ar fi robit un an de-a rîndul, zi şi noapte, fără conteneală“

După ce s-au odihnit, oamenii au revenit însă la instalaţia de fabricat rachiu, şi i-au povestit flăcăului ce au păţit, iar acesta i-a îndemnat să mai bea, promiţându-le că astfel se vor face teferi. Numai că, după ce au luat o duşcă, sătenilor li s-a făcut sete şi mai mult. Diavolul ascuns sub chipul tânărului, îşi adusese între timp ajutoare din iad şi le-a spus beţivilor că nu mai are horilcă pentru că a vîndut-o toată. Îndrumaţi către vînzătorii - diavoli aduşi din „fundul pământului“ – sătenii au trebuit să-şi plătească băutura. Unii ajunseseră chiar să termine banii, dar tot nu renunţau la ispită.

„Sfîrşindu-li-se banii, vînzătorii primeau în locul banilor şi zăloage: haine, vite, ţarini, pîne, şi după ce se duceau toate gîl pe gîtlej, primeau ei zălog (garanţie, n.n.) şi sufletele oamenilor pătimaşi. Aşa îşi făcu diavolul frumoasă ispravă şi lui Dumnezeu sfîntu’ mare daună“

N-a rezistat ispitei nici Sfântul Petru  

Legenda spune că în ispită căzuseră nu doar oamenii simpli, ci şi dascălul şi preotul bisericii din sat. Într-o zi de duminică, Dumnezeu venise să vadă ce se întâmplă în acel sat, pentru că auzise de isprava diavolului. În biserică nu mai era decât o babă, care adormise în strană aşteptând să înceapă slujba. 

„D-zeu întreabă baba unde-i preotul şi baba îi spuse că s’a dus să cheme din velniţa de peste drum pe dascăl, carele se duse să cheme pe palimar (paracliser, n.n.) care alergase să aducă cîţiva cărbuni pentru căldelniţă“

Se spune că Dumnezeu l-a trimis atunci pe Sfântul Petru să-i aducă pe preot şi pe oamenii bisericii ca să poată începe slujba, dar şi acesta a întârziat şi nu mai apărea, drept pentru care s-a dus singur să vadă ce se întâmplă.

„Intrînd D-zeu în velniţă, avu o privelişte neobicinuită. Toţi creştinii zăceau dimpreună cu preotul, dascăl şi palimariul, morţi beţi pe jos, iară Sf. Petru băuse tot ce avuse cu el, chiar şi hainele sale şi juca într’un picior printre creştinii cari horcăiau unul peste altul lungiş şi curmeziş“

Povestea se încheie cu scena în care, văzându-l pe Dumnezeu intrând în velniţă, diavolul s-a cutremurat şi a luat-o la fugă, dar în grabă, a căzut într-un cazan cu holircă ce clocotea şi acolo a ars de viu. Dumnezeu a scos apoi sufletele pe care creştinii le puseseră garanţie diavolilor pentru a primi băutură şi i-a certat, dar cu blândeţe, pentru că văzuse că până şi Sfântul Petru căzuse în păcatul beţiei.

„Băutura aceasta numită după cel ce-o iscodise întîi horilcă, o storc prietenii diavolului şi pînă-n ziua de astăzi şi ea este căderea în pacate a multora dintre creştini“, se încheie legenda.