Sfaturi despre dragoste, femei şi sex în trecut. De ce fetele visau la căsătorie de la 12 ani şi cum se puteau feri de desfrâu

Sfaturi despre dragoste, femei şi sex în trecut. De ce fetele visau la căsătorie de la 12 ani şi cum se puteau feri de desfrâu

Portere feminine din trecut. FOTOGRAFII: Leopold Adler.

Autorii români din secolele trecute puneau mare preţ pe cinstea tinerelor şi le ofereau acestora sfatul să fie cât mai cuviincioase şi mai iubitoare faţă de soţii şi peţitorii lor, arătau numeroasele publicaţii şi lucrări cu caracter educativ păstrate în arhivele bibliotecilor din ţară.

În Foaia Satului, apărută în 1853, soţii erau sfătuiţi să se privească la fel ca ziua cununiei lor, iar bărbaţii să nu se arate neîndurători faţă de femei, dar nici să nu se târască în faţa lor. „Închipuieşte-ţi, omule, o căluşea frumoasă: căluşaua este muierea în felul său; dar de inimă mândră, şi de natură chiar un armăsar foarte ager; Aşadar vai de bărbatul călăreţ care nu ştie să încalece: îl trânteşte căluşeaua de-i merg fulgii; şi din contră, când ştie călăreţul să strângă frâul bine, să stea drept călare, şi din când în când să-i resfire coama, cu mângâieri voiniceşti, să-i dea uşurel şi din pinteni, câteodată, şi fără veste, atunci armăsarul-căluşea să vezi cum îşi încoardă gâtul, cum îşi fâlfâie coama, cum îşi aruncă picioarele, cum învârteşte înfieratele copite, cum se mândreşte măsurat şi merge frumos pe drum, ca mirele la nuntă; Atunci tot omul care o vede parcă o şi aude zicând: Eu sunt foarte ferice, căci ştie să încalece voinicul meu comandir, şi bine mă caută, pentru că mă iubeşte”, scriau autorii din Foaia Satului, potrivit tiparituriromanesti.wordpress.com.

De la 12 ani fetele visau la căsătorie

Autorii lucrării „Povăţuitorul educaţiei copiilor de amănduă sexurile”, publicată la Iaşi în 1846 şi inspirată de autorii francezi ofereau sfaturi pentru tinerele aflate în căutarea aleşilor inimii.  Vârsta de 13 – 16 ani era cea în care fetele se gândeau cel mai adesea la căsătorie, scria Dimitre Pop, în volumul educativ publicat la mijlocul secolului al XIX-lea.

„Vremea în care ele au gândit mai mult la căsătorie a fost de la 13 – 16 ani a vârstei lor. După această vârstă, fata a înţeles trebuinţa acestei uniri. Ea a văzut că averea, buna cuviinţă sunt totdeauna căutate şi trebue neapărat să facă parte din această faptă atât de importantă. Ambiţia, dignitatea, sănătoasa giudecată liniştesc atunci ideile ce neştiinţa şi singura natură stârniseră în mintea ei”, se arăta lucrarea „Povăţuitorul educaţiei copiilor de amănduă sexurile”, potrivit tiparituriromanesti.wordpress.com. Fetele de 18 – 19 ani se hotărau mai greu să se căsătorească.

Adolescentele deveneau mai puţin graţioase cu timpul şi mai puţin supuse, constatau autorii lucrării, recomandându-le părinţilor de fete să aibă grijă de educaţia fetelor cu vârste cuprinse între 12 şi 16 ani. „În cursul acestor 4 ani mama va băga de seamă că fie-sa este stăpânită de o dorinţă de a plăcea. Fata va imita tot ce i se va părea plăcut. Dacă vreuna din prietenile sale, mai în vârstă cu doi sau cu trei ani, şi care a căpătat oarecare succesuri în lume, ar avea defectul de a vorbi cepeleag, tânăra fată o va imita, şi n-ar vorbi alt fel decât ca prietena sa. Dacă va auzi citând graţiile vreunei tinere femei, care din nenorocire ar avea vreun defect în mers sau în ţinerea trupului, tânăra fată va imita această neperfecţie din fire, închipuindu-şi că au căpătat vreuna din graţiile acelei femei; în sfârşit ea se va sili să imiteze moda cea mai ridicolă. Atunci mama cu răbdarea şi cu sfătuiri pline de blândeţe, trebuie să o facă să se ruşineze de toate aceste rătăciri, şi mai cu seamă se o ferească pentru totdeauna de mania ce au unele femei de a-şi schimosi glasul şi pronunţia”, scria Dimitrie Pop, în „Povăţuitorul educaţiei copiilor de amăndouă sexurile”.

Cum se puteau feri de desfrânare

În aceeaşi perioadă de la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti era publicat „Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie”, în care autorul Ioan Penescu le oferea tinerelor sfaturi despre cum pot fi fericite şi virtuase. Virtutea se dobândeşte printr-o creştere îngrijită şi prin înfânarea de la plăcerile pornite din patimile desfrânării, ale luxului şi ale mândrii deşearte, afirma profesorul. „O fată de la aceste patimi fugind totdeauna de adunările cele rele, nesocotind înşelătoarele şi linguşitoarele cuvinte ale fiinţelor desfrănate, neimitând niciodată luxul şi deşertăciunea femeilor rău crescute, nefăcând nimic fără să întrebe pe părinţii sau pe mai marii săi, neavând nici un secret în inima ei, fără să-l comunice părinţilor sau îngrijitorilor ei, în sfârşit nepuind preţ în lucrurile de din afară ale sale şi îngrijind a cultiva totdeauna pe cele din năuntru”, scria autorul Catehismului, potrivit tiparituriromanesti.wordpress.com.

Adolescentele erau îndrumate să se ferească de a fi în preajma persoanelor necuviincioase şi imorale. „Adunările cele rele vatămă p-o fată în tot chipul; ele îi deştept simţuri primejdioase vârstei şi sexului ei; îi comunică patimile de care sunt cuprinse ele. Şi, ce e mai rău, o despart de ruşinea şi modestia de care se cade a fi însoţită ca de cei mai puternici apărători ai virtuţilor sale, singura podoabă a talentelor şi a frumuseţelor ei”, scria Ioan Petcu. Cuvintele înşelătoare aduc nenorociri, afirma autorul catehismului. „Ele uneori sunt dulci şi aşa de încântătoare, cât să poată deştepta, la sunetul lor, o inimă ce doarme în braţele nevinovăţiei şi căreia nicio patimă nu i-a turburat repaosul. Alte ori zice în desnădăjduire şi însoţite de lacrămi, ca să mişce compătimirea unui suflet simţitor şi fraged ca acela, cu care natura a înzestrat sexul femeesc. Nu primiţi şi nici ascultaţi cuvintele fără martori. Iar martorii se cade a fi, muma, tata sau vre o persoană în vârstă şi onestă”, se arată în Catehismul bunei creşteri.

Emanciparea femeilor era criticată în unele publicaţii de la mijlocul secolului al XIX-lea. Gazeta „Albina românească”, din 1841, le recomanda femeilor să fie mai supuse faţă de soţii lor. „Numele de femee au ieşit din modă şi nu se aude alta decât damă sau cucoană. Aşadar nu femeile, ci damele, merg calare, gioacă bileard, fumigă ţigare, cetesc gazete şi disbat politica lumei, în vreme când copiii lor cei mici, torsul, ţesutul, legumele şi paserile se povăţuesc de mâni străine, pe care plătesc sărmanii barbaţi cu a lor sudoare amară. Ambiţia cea deşartă a unor asemene femei este mai puternică decât dragostea cea naturală către barbaţii lor, căci această dragoste se sâmte fericită în supunerea nemărginită şi în împărţirea povarei ce are a purta un cap de familie”, scriau autorii articolului „Emanţipaţia (disrobirea) femeilor”, potrivit tiparituriromanesti.wordpress.com.

Viaţa conjugală în opinia unui preot

Într-o predică  dedicată femeilor, care a fost tipărită în anul 1720 şi publicată apoi în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” în 1844, un preot oferea o descriere plastică a acestora. „Natura mă trage ca să iubesc pe femeile, care sunt frumoase, galante, blănde, cinstite, de Dumnezeu temătoare şi îmbrăcate curat şi cu gust, ca şi un cal frumos. Însuşiri ca acestea ştiu eu cum trebue a fi respectate; asemenea ştiu iubi pe femeile care se pricep bine la iconomia casei, care cunosc din căutătura bărbatului voinţa lui; ei! atunci ne râde inima, când bărbatul venind acasă află ast feliu de înger amabil, care pe el îl netezeşte cu albele sale măni, îl sărută, îl drăgosteşte şi-i zice: Scumpul meu, unde ai umblat, ce ai făcut, ce ai isprăvit? – şi alte cuvinte dulci ca zăharul. Dacă însă el are acasă o durduită mornăitoare, o vechitură ca şi un armariu rămas de la străbuni, o ursoaică bursucată, o măţă sgărietoare şi certareţă, o pele de vezure, ce tot bombăie, mum, mum, mum, care trănteşte uşile una în sus, alta în jos, care şi cănd iese afară ia vătraiu ori cleşte în mănă şi iar se aruncă în ungheţ pe vatră, care-ţi face o fizionomie de buhe însuflătoare de spaimă, carea scoate supele şi zămile tot din oala iadului, şi căte toate de acestea unelte drăceşti, eu nu le iubesc, iubească-le dracu, apoi le şi ducă”, informa periodicul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.


 

Vă recomandăm şi:

Poveştile de groază ale „vrăjitoarelor“ din Transilvania: tinere torturate pentru a mărturisi pactul cu Diavolul şi puterile miraculoase şi apoi ucise în chinuri

O serie de mărturii istorice prezintă modul în care erau tratate femeile acuzate de vrăjitorie în trecut, pe teritoriile actuale ale României. Inchiziţia vrăjitoarelor a funcţionat până la finalul secolului al XVIII-lea, susţin istoricii, iar urmările ei au adus, de multe ori, pedepse crunte celor acuzate de practicarea magiei.

Româncele, descrise de călătorii străini: moldovencele - fanatice şi umilite, fetele din Ţara Românească le suceau minţile, Medgidia - plină de prostituate

Româncele au impresionat dintotdeauna prin frumuseţea lor, potrivit mărturiilor autorilor străini care au călătorit în ultimele secole pe teritoriile actuale ale României. Comportamentul femeilor i-a impresionat, însă, şi negativ pe aceştia.

Transilvania din urmă cu două secole: „Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără cuţite la brâu”

Una dintre cele mai detaliate descrieri ale comunităţilor din Transilvania, de la începutul secolului XIX, a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a ajuns în zona Hunedoarei în anul 1828 şi-a arătat uimit de frumuseţile şi bogăţia naturală a acesteia, dar sărăcia localnicilor l-a înduioşat.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările