Secretele marilor armate ale voievozilor medievali. Cât de temuţi erau vitejii lui Ştefan cel Mare şi mercenarii lui Mihai Viteazul

Secretele marilor armate ale voievozilor medievali. Cât de temuţi erau vitejii lui Ştefan cel Mare şi mercenarii lui Mihai Viteazul

Iancu de Hunedoara în Bătălia de la Belgrad.

Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş şi Iancu de Hunedoara au rămas în istorie prin victoriile strălucite împotriva otomanilor, în bătălii în care deseori oştile lor s-au aflat în inferioritate numerică.

Ştiri pe aceeaşi temă

Victorii memorabile au fost obţinute de marii voievozi din trecutul românilor, chiar dacă au intrat în luptele anti-otomane cu armate mai puţin numeroase decât cele oponente. Iată câteva dintre secretele militare ale domnitorilor medievali.

Vitejii lui Ştefan cel Mare
Ştefan cel Mare a fost voievod al Moldovei timp de 47 de ani în secolul al XV-lea, iar în domnia sa îndelungată a purtat peste 40 de războaie cu otomanii. Istoricii vremurilor sale i-au recunoscut abilităţile în organizarea armatei, care număra până la 40.000 de oameni (în bătălia de la Podul Înalt – Vaslui). „La lucruri de războaie era meşter, unde era nevoie însuşi se viriea, ca vazându-l al săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor”, relata cronicarul Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei.

Oastea era în cea mai mare parte formată din ţăranii liberi, posesori de pământuri şi care făceau parte din obştile răzeşeşti, dar se baza pe instruirea superioară a corpului de elită al „vitejilor” – câteva mii de soldaţi de meserie -  şi pe cea a cavaleriei. „Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de <<viteaz>> reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, informa istoricul Constantin Crăescu, în articolul său „Vitejii lui Ştefan cel Mare”. Armata lui Ştefan cel mare era extrem de mobilă, fiind capabilă să parcurgă 120 de kilometri în două zile, potrivit unor istorici, toţi oştenii moldoveni deplasându-se călare.

Armata de mercenari a lui Mihai Viteazul
Şi Mihai Viteazul a intrat în istorie şi datorită campaniilor militare încununate cu succese împotriva otomanilor. Cel mai adesea apela la mercenari sârbi, albanezi, cazaci, unguri sau secui, extrem de costisitori pentru situaţia ţării de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Cheltuielile făcute de domnitorul muntean cu dotarea şi pregătirea armatei erau împovătoare pentru populaţia sărăcită a Ţării Româneşti. „Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump”, scria istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”.

Peste 10.000 de ostaşi plătiţi făceau parte din armata lui Mihai Viteazul, mai puţini în comparaţie cu numeroasele oşti otomane, dar totuşi destul de însemnată faţă de cele ale altor state din sud estul Europei. În sprijinul armatei de mercenari, dar cu un rol mai puţin însemnat, se afla oastea de ţară, organizată pe unităţi locale conduse de boieri. Mihai Viteazul relata ducelui de Tooscana, într-o scrisoare din 3 februarie 1601, trimisă cu jumătate de an înainte de a fi ucis, ce au însemnat ultimii ani de lupte din viaţa sa. „Şi eu, în această luptă (n.r. – bătălia de la Vidin din 1598), primii de la un turc o suliţă în piept, pe care o smulsei şi o rupsei cu mâinile mele. Acum, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat şapte ani de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am luat de la turci 100 de tunuri şi am ocârmuit trei ţări: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova; şi am adus Măriei Sale Împăratului 200.000 de oameni de luptă, pedestraşi şi călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale”, scria voievodul, citat în lucrarea „Mihai Viteazu, Autor Literar”, de Miron Manega.

Inovaţiile lui Iancu de Hunedoara
Huniazii au dominat istoria Transilvaniei în secolul XV. Ioan (Iancu) de Hunedoara, cel mai de seamă reprezentant al lor, a fost omul pe care însuşi Papa Calixt al III-lea l-a numit „atletul lui Hristos”, pentru modul în care armatele sale au apărat teritoriile Europei creştine de invaziile marilor armate otomane.  Un secret al succeselor militare ale voievodului a fost modul în care îşi pregătea armata. Soldaţii erau instruiţi continuu, iar oastea era dotată cu numeroase tunuri uşoare, transportate cu ajutorul căruţelor.

„El a fost printre primii, în răsăritul Europei, care a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei şi a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce erau încă o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, mult mai puţin mobilă decît cavaleria, el a preluat de la husiţi metoda transportării ei pe căruţe, iar pentru a o întări în luptă, a introdus în dotarea armatei sale şi tunuri mai uşoare, care o însoţeau”, informa istoricul Camil Mureşanu. Şi Iancu de Hunedoara a fost că avea propria armată de mercenari, iar mulţi dintre cnezii care l-au urmat în campaniile militare anti-otomane, din care s-a întors victorios, au fost recompensaţi cu titluri nobiliare şi proprietăţi. În ultimul deceniu de viaţă, averea lui Ioan de Hunedoara era impresionantă: stăpânea 28 de cetăţi, 57 de oraşe şi peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania. Veniturile moşiilor sale au fost folosite însă, în mare parte, pentru susţinerea campaniilor militare.

Armata Neagră a lui Matia Corvin
Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, a devenit rege al Ungariei la vârsta de 15 ani şi a condus ţara timp de peste trei decenii, între 1458 şi 1490. Potrivit istoricilor, în cei 32 de ani petrecuţi la conducerea Ungariei, Matia a participat la numeroase războaie, în afara regatului.

 „Aceste expediţii sunt îndeajuns pentru a stabili calitatea de războinic adevărat a regelui, ceea ce nu era însă un fenomen excepţional pentru conducătorii din secolul al cinsprezecelea. Dar ceea ce-l deosebeşte pe Matia de predecesorii şi contemporanii săi este numărul mare de campanii militare pe care le-a condus personal. Aceste fapte îi arată personalitatea: îi plăcea să fie direct răspunzător de tot şi era foarte dificil ca lucrurile importante – iar războiul era cel mai important dintre ele – să se desfăşoare fără a putea fi controlate de el. Matia prefera să negocieze personal cu emisarii străini, în ciuda aparatului său diplomatic”, scria Richard Horvath, în lucrarea Matthias Corvin, the King, editată în 2008, de Muzeul de Istorie din Budapesta.

Armata lui Matia Corvin era cunoscută sub numele de „oastea neagră” fiind una dintre cele mai temute din acele vremuri.

Potrivit istoricilor, „oastea neagră”, compusă în cea mai mare parte din mercenari, a activat între anii 1458 şi 1490. Cu ea Matia a cucerit o parte a Austriei, inclusiv Viena în 1485, şi ţinuturi din Boemia. Oastea de mercenari număra în 1487 până la 28.000 de oameni, având 20.000 de călăreţi şi 8.000 de infanterişti. Fiecare al patrulea soldat a avut o archebuză în infanterie, spre deosebire de alte armate, unde raportul armelor de foc era mult mai mic. Armata lui Matia inspira teamă, dar şi fascinaţie, iar cei din preajma regelui aveau grijă ca imaginea ei să fie impunătoare. Moartea lui Matia Corvin a însemnat sfârşitul Armatei Negre, pentru că urmaşii săi la tron au considerat prea costisitoare întreţinerea unei astfel de armate.

Războaiele de gherilă ale lui Ţepeş
Cel puţin 40.000 de oameni au murit din ordinul lui Vlad Ţepeş, iar multe dintre cadavre au fost trase în ţeapă sau spânzurate. Peste 20.000 dintre victimele sale au fost otomanii care au murit în bătăliile purtate de acesta la sud de Dunăre. În primăvara lui 1462, sultanul Mahomed al doilea, în fruntea unei armate uriaşe se îndreaptă spre Muntenia cu scopul de a-l pedepsi pe Vlad Ţepeş. În calea oştirii otomane sunt pustiite câmpurile şi otrăvite fântânile. De asemenea, voievodul a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis şi — în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulţi otomani. Flămândă, însetată şi înficoşată armata sultanului îşi pierde din încredere. „Arşiţa soarelui era atât de puternică, încât pe veşmintele de zale ale gazilor se putea face kebap”, scrie Turmen Bei, în descrierea campaniei otomane pe teritoriul Ţării Româneşti. În acele condiţii a avut loc celebrul atac de noapte de la Târgovişte, din 17 iunie 1462. Potrivit istoricilor, Ţepeş a atacat tabăra turcească în timpul nopţii pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deşi atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viaţă şi şi-a continuat marşul spre reşedinţa de la Târgovişte, unde a dat peste alţi 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Sultanul şi armata sa au fost total demoralizaţi şi s-au retras din Ţara Românească.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Matia Corvin, regele maghiar care l-a ţinut prizonier pe Ţepeş. Zece lucruri mai puţin ştiute despre fiul lui Ioan de Hunedoara: cine l-a otrăvit

Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, a devenit rege al Ungariei la vârsta de 15 ani şi a condus ţara timp de peste trei decenii, între 1458 şi 1490. A fost una dintre marile personalităţi din istoria Transilvaniei şi a Europei, deşi cercetătorii români nu l-au privit, în general, cu aceeaşi fascinaţie şi simpatie cu care este privit tatăl său.

Ioan de Hunedoara, „atletul lui Hristos”. Zece lucruri mai puţin ştiute despre voievod. „Lumea nu a mai cunoscut vreodată un asemenea om”

Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

Blestemul Huniazilor: morţile învăluite în mister care au măcinat puternica familie a Transilvaniei medievale

Ioan de Hunedoara a murit de ciumă, la scurt timp după ce îi alungase pe turci de la porţile Belgradului. Matia, fiul său devenit rege al Ungariei, a murit intoxicat de plumb, iar fratele său mai mare Ladislau a fost decapitat. Şirul de tragedii neaşteptate, unele inexplicabile, din familia Huniazilor au curmat devreme istoria unei familii puternice, care a dominat Transilvania în secolul XV.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările